Un inger fermecator

Capitolul 1

Se rătăcise. Undeva de-a lungul drumului pe care apucase din greșeală. Se frecă la ochi și-și simți pleoapele pline cu nisip. Când dormise ultima dată? N-a putut să-și aducă aminte. Zilele și nopțile începuseră să se amestece unele cu altele până când el nu le-a mai putut separa și nici nu-i mai păsa dacă le-a separat sau nu.

Probabil că ar trebui să tragă harta lângă el și să se uite pe ea, gândi plictisit, dar nu voia să se oprească. Viteza cu care conducea îi mai ameliora cât de cât durerea. Din nefericire, mașina nu putea atinge viteza de care avea nevoie pentru a înăbuși de tot durerea din sufletul lui, uscându-i până și măduva spinării. Iar în realitate, ca să meargă cu de două sau de trei ori viteza sunetului, probabil că n-ar fi dat nici un rezultat.

Băgă în casetofon o casetă cu Rolling Stones, mișcă volumul și apăsă piciorul pe pedala de accelerație. Mergea spre sud pe o porțiune liniștită a șoselei Oregon, iar în dreapta lui se afla oceanul și se vedea apusul soarelui. Dacă n-ar fi fost atât de obosit, poate că ar fi putut găsi drumul înapoi spre șoseaua principală. Dacă n-ar fi fost atât de obosit...

Deodată, drumul coti brusc, încât i se păru că intră cu mașina în ocean și-n soarele care apunea.

Soarele era imens, o minge de aur orbitoare, atârnând din cer chiar în fața lui, atingând ușor valurile oceanului cu o pojghiță de aur, vrăjindu-l cu farmecul lui. Un imbold puternic îl făcu să ignore următoarea cotitură a drumului și să meargă înainte, drept către ocean și către soare. Acolo nu va mai fi durere, oboseală, stress și nici responsabilitatea vreunui lucru.

În fața lui apăru o vedenie. O femeie cu părul lung, blond, îmbrăcată în alb. Soarele îi bătea din spate aruncând asupra ei o lumină ce-ți tăia respirația. Iar în spatele ei, fluturând, erau… aripi.

— Un înger, șopti el buimăcit.

Era aproape s-o lovească.

Smuci volanul, calcă puternic frânele, făcând ca mașina să se învârtă pe loc.

Totul se învârtea în fața ochilor lui. Copacii, oceanul, îngerul, toate se încețoșau, în timp ce el se lupta să-și recapete controlul.

Ar trebui să poată opri, gândi el zăpăcit. Ar trebui să fie atât de simplu. Dar reflexele și puterea lui firească pe care se bazase până acum îl părăsiseră.

Era aproape gata să moară.

*

* *

Auzi un pocnet înfricoșător, un zgomot de metal, un geam care se sparge, un țipăt. Și apoi, întuneric.

Simțea durerea ca pe un cuțit înfipt în capul său. Nu se putea mișca. Tot trupul său tremura și-l durea. Nu s-a mirat la gândul că se află în iad. Îl merita.

Cineva șopti alături, ceva fâlfâia lângă el. Ce îngrozitor!

Își simțea pleoapele ca și când ar fi fost plumbuite, iar el era mulțumit că nu vedea. Se auzi pe el însuși gemând și se gândi că efortul este zadarnic. Această agonie nu va înceta, el știa lucrul acesta. Va continua de-a pururi.

Se auzea un murmur ușor, venea o rază slabă de lumină, un miros parfumat, o atingere tandră, moale. Curiozitatea fu mai mare decât durerea și, încet, încet, încercă să deschidă ochii.

Un înger se uita în jos spre el, îngerul pe care îl văzuse înainte.

Pentru un moment închise ochii, apoi îi deschise. Era ca într-un vis. Părul ei blond cădea în valuri de mătase trecând de umeri în jos, peste piept. Pielea ei era foarte albă, aproape transparentă, fără nici un rid. Ochii ei semănau cu albastrul clar al cerului pe care îl văzuse adesea când zbura deasupra norilor și pământului. Lumina încă o înconjura. Și-n spatele ei se vedeau mulți alți îngeri.

Ceva nu era în regulă. În iad nu sunt îngeri.

— Unde mă aflu? întrebă el cu o voce ceva mai tare decât o biată șoaptă.

— Ești în rai.

Aproape că a crezut-o. Vocea ei avea o muzicalitate dulce, iar buzele ei păreau că nu știu să mintă.

— Poți să-mi spui cum te cheamă? zise ea.

— Satan.

Expresia fetei ei păli ușor.

— Satan? Ești sigur?

— Da.

Era nesigur în privința multor lucruri, dar nu și a numelui său.

— Au și îngerii nume? se întrebă el.

— Pe mine mă cheamă Angel.

Era incredibil de frumoasă... acest gând îi izvorî din durerea zdrobitoare. Ei îi trebuia un nume, nu doar o stare. Dar apoi, din nou, Angel i se părea foarte potrivit pentru ea. O ființă frumoasă, eterică, ce nu aparținea pământului.

— Ai avut un accident. Conduceai foarte repede și ai pierdut controlul mașinii.

— Viteza este tocmai unul din păcatele mele.

Avea atât de multe păcate, că nu știa de unde și cum să înceapă să le spună.

— Ești pe calea cea bună, spuse ea cu blândețe. Nu vreau să te supăr. Voi avea grijă de tine.

El nu-și putea lua privirea de la ea. Ea era singura lumină în bezna aceasta absolută. Ar trebui să-i spună, gândi el. Ar trebui să știe că s-a produs cumva o greșeală și că el nu se află în locul unde trebuie.

— Satan nu are ce căuta în paradis. El a căzut din paradis.

Ea îl privi cu înțelegere, apoi se întoarse și privi în întuneric.

— Nu înțeleg. Cred că este rănit mai rău decât credeam noi.

O voce profundă, gravă, providențială îi dădu răspunsul.

— Dezorientarea este firească. Nu-l scăpa din ochi. Știi unde mă găsești, dacă ai nevoie de mine. Dacă trebuie, chemăm o ambulanță să-l ducem la spital. Dar ar fi mai bine pentru elsă-l scutim de un astfel de drum.

— Nu.

Reacția lui fu puternică și promptă. Petrecuse în ultimul timp destulă vreme în spital, văzuse prea multă suferință.

Ea își trecu-ușor mâna peste fața lui.

— Ssss... E-n regulă. Nu te vei duce la spital. Te voi ține aici lângă mine. Am să am grijă de tine.

Atingerea ei l-a calmat; privirea ei i-a dat siguranță.

— Bine, mormăi el, închizând ochii. Bine.

Era prea obosit, rănit, ca să mai întrebe cum i s-a întâmplat tocmai lui acel miracol cu ea. Dar, pentru moment, cel puțin, un înger neînchipuit de frumos va avea grijă de el.

Visele se amestecau cu durerea în capul lui și adormi imediat. Auzi din nou exploziile, văzu mingile de foc aprinzând aerul, auzi țipetele. Suferința îi săgetă trupul, lacrimile i se rostogoleau pe obraji și începu să plângă.

— Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău!

Îi simți mâna ei pe față, mângâindu-l alintându-l, vindecându-l. Se liniști.

Angel continuă să-și treacă ușor palma peste fața lui, evitând cu grijă rana bandajată de deasupra tâmplei stângi, unde se lovise în timpul accidentului. Mângâierea ei păru că-l liniștește într-un fel, deoarece nu era obișnuit cu blândețea, dar tânjea după ea.

Ea îl studia cu o sforțare inexplicabilă. Avea peste treizeci de ani, credea ea și, când s-a trezit și a privit-o lung, a văzut că ochii lui erau negri ca noaptea. Avea trăsături dure, bine conturate, iar gura era conturată în așa fel încât părea să fie cioplită în piatră. Părul era des, negru și tuns scurt. Nasul drept, buzele pline și ferme, senzuale, care o răscoleau adânc.

Ce căuta un om ca el în paradis?Un bărbat care conducea o mașină nemaipomenit de scumpă și purta un costum elegant, făcut la comandă. Un om tulburat de ceva atât de puternic încât nu-și găsea liniștea. Un om care se prezenta ca fiind Satan.

Barba crescută peste noapte o zgâria pe mâini, gâdilându-i palma și trezindu-i toate instinctele feminine care-i invadau conștiința, instincte feminine care aveau de-a face mai mult cu sexualitatea decât cu maternitatea. Se încruntă, derutată de reacția pe care o avea față de el. Văzând că respirația lui era adâncă și liniștită acum, ea se ridică cu părere de rău de pe pat.

În timp ce intra în bucătărie, se gândi la dorința ei de a nu-l părăsi. N-avea nici un sens. Și nici trezirea simțurilor nu avea sens. Luă ibricul de cafea, își turnă în ceașcă și hotărî că nu este posibil ca ea să se simtă atrasă de un străin.

Nu. Aceste sentimente neobișnuite erau cauzate exclusiv de faptul că fusese zbuciumată. La urma urmei, ea îi ieșise în față și fusese la câteva secunde de moarte. Reflexele lui rapide îi salvaseră ei viața și-l puseseră și pe el în pericol. Ea îi datora răbdare și grijă.

Avusese o pasiune nebunească pentru profesorul ei de engleză când ea avea 15 ani, și pentru profesorul de matematică, la 16 ani. Și-a dat întâlnire cu căpitanul echipei de fotbal a liceului, când avea 17 ani. Putea înșirui o duzină sau mai mult de nume de staruri de film și de cunoscuți care considera ea că arată bine.

Dar adevăratul freamăt al vieții n-a existat pentru ea. Până acum.

Satan. Cu siguranță era o poreclă, gândi ea, filtrând cafeaua. Ea și Matthew îi verificaseră portofelul ca să afle câte ceva despre el. Au găsit un bilet American Express pe numele Nicholas Santini și 600 $ cash. Dar nu era nici o fotografie și nici un număr la care putea fi găsit în caz de urgentă. Și pe carnetul de conducere figura același nume și era notată o adresă din California.

„Cum a putut cineva să-și ia o poreclă ca aceasta?” se întrebă ea.

— Nu pot să fac asta! Nu mai pot zbura!

Durerea din vocea lui o zdruncină. Puse repede ceașca jos și se repezi la el în dormitor. Se răsucea nervos de pe o parte pe cealaltă și trăsese cearșafurile la capătul patului.

— Gata, gata, murmură ea venind lângă el, aplecându-se peste el și ținându-l strâns în brațe.

El se răsucea în pat ca și când s-ar fi luptat cu vreun demon interior. Ea se lăsă peste el încercând să-l potolească. Pielea îi strălucea, iar mușchii i se contractau ca și când ar fi continuat să se zvârcolească. Masculinitatea lui era copleșitoare, dar ea se abținu de la asemenea gânduri.

— Toate vor fi așa cum trebuie, îngână ea. Mă auzi? Totul va fi bine.

— L-a pierdut, bâigui el. O, Doamne, o să facă accident!

Vocea lui era plină de părere de rău și de mâhnire, dar nu vorbea despre el însuși. Ceva sau cineva l-a rănit adânc, iar ea dorea să știe cine, ca să-l poată ajuta. Îi părea atât de lipsit de apărare și o durea inima.

— Te vei face bine, îi șopti ea la ureche. Am să văd ce am să fac ca să te însănătoșești.

Zbuciumul din trupul său încetă și își întoarse ușor capul spre gura ei.

O auzise. Zâmbind, ea se ridică și-l mângâie cu grijă pe cap.

— Sunt aici cu tine și o să-ți port de grijă.

Când a fost sigură că i-a trecut, proasta dispoziție, i-a dat drumul brațului, dar înainte de a pune cearșaful la loc, un impuls feminin adânc înrădăcinat o făcu să se uite la el. Matthew îl dezbrăcase până la lenjeria intimă, iar ardoarea îi înfiora pielea pe măsura dorinței ei. Era înalt și subțire, cu mușchi puternici, în spatele pielii bronzate și fine. Vânătăile începuseră să-i apară pe partea stângă a trupului. Părul negru, mătăsos, îi acoperea pieptul larg, dispărând încet, încet, dincolo de chiloți. Era un atlet cu o virilitate care o făcea să nu mai poată respira și nu se putea abține de la a reacționa în vreun fel. Privirea i se opri asupra lenjeriei lui intime și a chinuitoarei forme care o tenta. Acest bărbat o atrăgea într-un mod cu care nu era obișnuită. El dormea. „Cum se va descurca când se va trezi?” se întrebă ea îngrijorată.

Îi ridică un braț și-și trecu degetele peste podul palmei lui. Un om energic și, judecând după haine și după mașină, un om obișnuit cu lucrurile fine ale vieții. Cu siguranță că nu era în elementul lui aici în Paradis, gândi ea făcând o grimasă și îndreptându-și din nou atenția asupra degetelor lui. Erau lungi, cu unghii îngrijite. Nu purta inele și nu era nici o urmă, pe al treilea deget al mâinii stângi, acolo unde ar fi trebuit să se afle verigheta.

După ce a tras cearșaful peste el, s-a uitat la ceas. Matthew îi spusese să-l scoale ori de câte ori era nevoie și dacă poate, să-l cheme imediat.

— Îmi pare rău, bâlbâi el, rotindu-și capul dintr-o parte în alta. E vina mea.

Se învinuia pe el însuși. Orice s-ar fi întâmplat, părea că se auto învinuiește așa cum nici un alt bărbat n-ar trebui să facă, iar ei îi venea greu să asiste la aceasta. Ea vindeca. El a făcut-o să vrea să-l vindece și pe el.

Îi apucă mâinile.

— Nicholas, trezește-te!

El îi auzi vocea limpede și melodioasă trăgându-l afară din groapa întunecoasă în care se aflase.

Îl zgudui ușor.

— Nicholas, deschide ochii și uită-te la mine, ca să știu că îți este bine.

N-ar putea niciodată să refuze acel glas, gândi el. Această voce ajungea până la el în iad. Eliberat pe deplin de gândul că nu mai visa, el făcu ceea ce îi ceruse ea.

Ca și înainte lumina o înconjura, strălucind în părul ei blond și dându-i un aer nepământean.

Îngerii o înconjurară. El își trecu limba peste buzele uscate.

— Mulțumesc.

— Pentru ce?

— Pentru că ești aici.

Ea îi zâmbi.

— Mă bucur că sunt de ajutor.

El o privi lung, înfiorând-o cu ochii lui negri.

— Ești foarte curajoasă ca vii după mine în iad! Aripile tale pot lua foc.

Zâmbetul ei păli, iar ea se aplecă să-și treacă dosul palmei pe fața lui. Era rece.

— Cum te simți?

Părul ei atinse ușor pieptul lui, iar lumina ei, mirosul proaspăt, îl înconjurară.

— Miroși extraordinar.

În felul în care își apropie sprâncenele, se vedea o undă de îngrijorare.

— Te doare tare?

Ochii ei erau de un albastru fără sfârșit și, pentru un moment, el crezu că a văzut raiul.

— Durerea de cap mă zdrobește și-mi simt trupul ca și cum ar fi trecut prin mașina de tocat.

— Din păcate, te va durea un timp. Te-ai lovit destul de serios la cap.

Își îndreptă corpul, pregătindu-se să se ridice de lângă el, dar el întinse mâna după ea și o prinse de braț, hotărât s-o țină lângă el. Ar fi fost azvârlit iarăși în întuneric dacă ea pleca.

— Ce s-a întâmplat? Vrei să te ajut cu ceva?

— Da, spuse el încet, dar sigur. Stai cu mine. Nu mă părăsi.

— Bine, spuse ea, mișcată de rugămintea lui și de siguranța cu care a spus-o. Voi sta pe scaunul de acolo.

Arătă cu degetul în dreptul umbrelor.

— Nu.

Durerea apăru pe fața lui în timp ce încerca să se uite la ea.

— Nu știu ce faci aici, dar, când ești aproape, nu visez.

Nevoia lui de ea trezea emoții pe care ea nu le putea înțelege. Își spunea Satan și-l măcina pe dinăuntru ceva nemaipomenit. Era o povară cu P mare, dar, dacă el a vrut ca ea să stea lângă ea, va sta.

— Dacă tu crezi că asta ajută, voi sta aici un timp.

— Ajută.

Pleoapele i se închiseră treptat și-l luă somnul. Dar mâna lui o strângea în continuare pe a ei.

Ea își privi ceasul. Era ora 13. Se simțea obosită, dar nu îndrăznea să doarmă. Slavă Domnului, respirația lui părea normală, iar pielea continua să fie rece. Tânjea după cafeaua ei și, după o jumătate de oră, dădu drumul mâinii lui și se ridică. În bucătărie, în timp ce își turna cafea în ceașcă, îl auzi plângând.

Alergă înapoi la el. Trecându-și mâna ușor peste fața lui, îi șopti ceva la ureche până se liniști din nou. În somnul lui chinuitor, o apucase de mână.

Ora următoare o petrecu urmărindu-i mișcările, întrebându-se ce îl adusese la acea cotitură de pe șosea, ce îl chinuia atât. Indiferent de răspuns, el făcuse accidentul ca s-o evite pe ea, iar ea îi era recunoscătoare. Chiar și așa, indiferent ce hotărâse ea înainte, nu credea că acest impuls în a-l face să se simtă bine și să se însănătoșească venea numai din sentimentul de recunoștință.

— Nicholas, scoală-te, scoală-te.

El o auzi și din nou făcu ceea ce-l rugase. Când o văzu că e lângă el, supraveghindu-l, simți o eliberare puternică. Ea a adus lumină în întunericul care-l înconjura.

— Bună.

Ea zâmbi.

— E aproape trei dimineața. Ce faci?

— Bine. Nu visam.

Își umezi buzele cu limba. Ea urmări mișcarea și întinse mâna după paharul cu apă pe care-l pusese pe noptieră.

— Încearcă să bei.

Stând în dreapta lui, ea își trecu o mână prin spate și-l ridică ușor, ducându-i paharul la gură.

Părul ei îi atinse obrazul, iar pieptul și-l apăsă de brațul lui. Un val ușor de căldură îi traversă trupul, răscolindu-l. Întorcându-și încet capul, așa încât să o poată vedea, luă câteva înghițituri de apă.

El își dorea un înger. Ce se întâmpla cu el? Ființele cerești și eterice nu aveau pasiuni și dorințe. Un bărbat nu putea strânge un înger în brațe și să-l sărute până când sângele amândurora s-ar înfierbânta. El nu o putea dezmierda până când ar fi izbucnit un foc înăuntrul lui, iar trupul lui s-ar încorda.

Deci, totul fiind foarte clar, de ce o mai voia încă?

Ea puse la loc paharul, iar pe el îl lăsă ușor pe pernă.

— E mai bine?

— Da.

I se învârtea capul și simțea cum îi vibrează, corpul îl durea, dar continua s-o privească. Ea era importantă.

— Tu ești îngerul pe care l-am văzut chiar înainte de accident.

Buzele ei se arcuiră într-un zâmbet.

— Nu sunt înger. Mă cheamă însă Angel.

— Aproape că era să te calc.

— Știu, și-mi pare rău. Accidentul a fost din cauza mea. N-aș fi ieșit în șosea dacă aș fi știut ca vii tu. Dar tu conduceai atât de tare, că aproape trecuseși peste mine înainte să-mi dau eu seama.

El se încruntă încercând să-și reamintească ceva ce, cu siguranță, trebuia să știe.

— Unde ziceai că eram?

— În Paradis.

Își apăsă podul palmei pe obrazul lui ca să vadă dacă are febră.

— Pe Oregon.

Ce spunea ea nu avea nici un sens, gândi el.

— Încotro te duceai? îl întrebă ea liniștită.

El reflectă un moment la întrebarea ei.

— Departe, departe.

O apucă de mână și o lăsă în jos până când i-o așeză să se odihnească pe pieptul lui. Mâna ei era mică și delicată, dar faptul că o ținea într-a lui îi dădea un sentiment de confort, iar cât timp stăteau așa ea nu putea pleca de lângă el.

— Eram sigur că mă voi trezi în iad.

— Lovitura a fost cât se poate de dură, zise ea cu seriozitate. Înțeleg de ce credeai că vei muri.

— Încă nu sunt sigur că n-am murit.

Sub mâna ei, inima lui bătea puternic.

— Sunt bucuroasă să-ți pot spune că trăiești. Crede-mă, te vei face bine.

— Te cred, zise el, neîncetând să se gândească de ce o crede. Dar nu înțeleg.

— Ce nu înțelegi?

— Ce faci tu aici?

— Aici locuiesc, spuse ea, întrebându-se dacă nu cumva se cam grăbise să-i anunțe însănătoșirea. Oare el continua să sufere din cauza dezorientării?

El o privi fix un moment.

— NU știam că sunt îngeri pe pământ.

Ea se încruntă.

— Ți-am spus. Nu sunt înger. Numele meu este Angel.

— Dacă nu ești înger, atunci de ce semeni atât de mult cu unul? Și de ce ești înconjurată de lumină? Și de ce în spatele tău sunt îngeri?

Ea tresări, privi peste umăr, apoi zâmbi.

— Este un sfeșnic în spatele meu - asta trebuie să fie lumina pe care o vezi tu. Și am o colecție de îngeri de porțelan. Câțiva dintre ei sunt pe raftul din spatele meu.

— Nu ești înger?

Ea dădu din cap.

— Nu sunt sigur că pot crede asta.

Ea începu să râdă cu glas vioi.

— Crede-mă.

O credea și n-o credea. Nu văzuse până atunci un înger, nici chiar atunci când zbura cu avionul către paradis. Pe de altă parte, nu-și putea scoate din minte că ea nu aparține acestui Pământ.

Ea își trase mâna dintr-a lui și-l bătu ușor pe piept.

— Înapoi la culcare.

— Nu încă, bâlbâi el. Nu înainte de a mă asigura că ești o ființă în carne și oase.

O trase înspre el și-și lipi buzele de ale ei. Luată de-a dreptul prin surprindere, ea se împotrivi, iar inima îi bătea cu sălbăticie în coaste.

— Ai gust de paradis, îngână el sărutând-o mai apăsat, până când gura ei se deschise, iar limba lui putu să pătrundă. Era ca o cufundare într-un vas plin cu miere, gândi el cu înfiorare și-și strânse brațele în jurul ei.

Ea se îndepărtă șchiopătând de el. Sărutul lui o prinse din urmă, dând naștere unor situații pe care nu le putea controla. Limba lui căuta, mâinile lui o strângeau cu putere și cereau. În ea se treziră sentimente, dar erau total nepotrivite. Și asta nu era bine. El era un om care fusese rănit din cauza ei, ea trebuia să aibă grijă de el, nu să facă dragoste cu el.

— Trebuie să ne oprim, porunci ea, ridicându-se de lângă el.

— Nu.

El nu știa încă dacă ea e înger sau femeie, dar n-o putea lăsa să plece. O trase din nou în jos spre el, proptindu-i pieptul de zidul solid al pieptului său.

— Ai fost rănit, zise ea cu respirația tăiată.

Ochii lui erau la fel de negri ca și cerul nopții, când el i-a luat capul în mâini și a privit-o fix în ochi.

— Faptul că te sărut mă face să mă simt mai bine și durerea aproape că trece.

— Ești dezorientat. Nu știi ce faci.

— Cum vrei tu.

Îi dezmierdă gâtul cu vârful degetelor, lăsând o urmă de căldură, apoi râvni din nou gura ei și începu să îi dea lecții de sărutat. Ea nu știuse până atunci că un biet sărut poate seduce, poate aprinde simțurile sau îi poate înmuia voința. Nu știuse că există atâtea terminații nervoase în buzele ei sau că asprimea limbii lui o poate face să tremure. Nu știuse că un sărut o poate readuce la viață și o poate face să-și dorească ceva ce nu și-a dorit până atunci. Nu știuse că...

Treptat, brațele lui o eliberară din strânsoare, iar presiunea sărutului se micșoră. Puterea lui se făcea cunoscută, observă ea simțind o urmă de deznădejde care o sperie. Fiori plăcuți trecură prin trupul ei anihilându-i puterea de a se îndepărta repede de el.

Când s-a ridicat să plece, el a întins o mână și i-a atins obrazul.

— Te cred.

Vocea îi era răgușită, dură.

— În legătură cu ce? întrebă ea, năucită de căldura care zăbovea în trupul ei.

— Sunt în paradis.

Închise ochii și se întoarse încet să doarmă.

Înainte de a se lumina de ziuă, ea l-a mai trezit încă de două ori. De fiecare dată îl întreba cum îl cheamă. De fiecare dată răspundea „Satan”. Îi dădea apă, iar după ce bea, dormea la loc. Era un bărbat puternic, gândi ea în timp ce-l privea dormind, un om torturat. Un bărbat care i-a înflăcărat sângele cu un sărut.

Fusese dezorientat. Era unicul răspuns.

Nu-și va reaminti nimic de dimineață. Ea, pe de altă parte, nu va uita niciodată.

Capitolul 2

El își aminti totul.

Își reaminti cum de fiecare dată când deschidea ochii în timpul nopții, ea era acolo, își reaminti cum ea îl liniștea cu atingerea ei și cât de liniștită și plină de dorință se simțea în brațele lui.

Își amintea cum îi spusese că nu e un înger, dar apoi începuse să-l facă să se simtă atât de bine cum nici o femeie pământeană nu se pricepuse vreodată să facă... ciudat de împăcat, înfiorător de înfierbântat și cu o dorință chinuitoare în el.

În ciuda durerii care-i zdruncinase trupul, el o dorise pe ea, iar dacă nu ar fi putut să-și arate puterea, atunci ar fi încercat să-și îngroape trupul într-al ei și să se asigure că se află în rai sau în iad.

Acum era dimineață, iar ea nu era în cameră.

Și-ar da seama dacă ar fi în cameră, se gândi el. Ar auzi-o fluturând încetișor în jurul lui, i-ar fi inhalat mirosul îmbătător. I-ar fi simțit mâna mângâindu-i fața, căldura palmei ei pe obrazul său.

Ea nu era în cameră, iar el simți un vag fior de nemulțumire.

Își deschise ochii încet. Capul lui nu mai părea că se desparte de trup, totuși o durere surdă, dar destul de puternică, rămase, iar trupul îi era invadat de o durere, acută, mai ales pe partea stângă.

Își reaminti cum îi ceruse să stea lângă el atât timp cât dormea. Oricare ar fi fost motivul, își deschisese sufletul în fața ei, o lăsase să-l vadă așa cum nimeni nu-l văzuse până atunci și i se dezvăluise cu totul... Avusese încredere în ea, iar ea la rândul ei, îi șoptise cuvinte încurajatoare îi dăduse speranță în visele lui. Cine era ea? Unde era ea?

Trebuia s-o găsească neapărat.

Își fricționă puțin fața, își bălăbăni piciorul peste marginea patului și se ridică. Camera se învârtea cu el și un val de durere îi săgetă capul. Se rezemă și așteptă să înceteze mișcarea camerei și să scadă durerea.

Îngerii se uitau la el. Își trecu repede mâna pe la ochi, apoi privi din nou. Îngerii de porțelan, în diferite poziții și de diferite mărimi stăteau pe raftul din fața lui. Aveau zâmbete pline de beatitudine și chipuri de heruvimi. Și erau mulți. O adevărată ceată.

Blestemând, se ridică în picioare. Camera se balansă puternic.

— Fir-ar să fie! bâlbâi el, așteptând ca totul din jurul lui să se oprească. Foarte rar aștepta el ceva, iar ideea că nu era capabil să facă nimic îl făcu să devină posomorât ca un urs rănit.

Imaginea lui în oglindă îi reținu atenția. Nu avea pe el decât chiloții. Ea îl dezbrăcase de haine, iar el nu era sigur că îi plăcea acest lucru. Dacă ar fi trebuit vreodată să se dezbrace, el ar fi vrut să fie singurul care să o facă. Faptul că a fost dezgolit fără știința lui, îl făcu să se simtă vulnerabil, un sentiment care îi era deopotrivă străin și dezgustător.

Și niciodată nu fusese mai vulnerabil sau mai expus vederii ca în noaptea trecută. La naiba!

Privi înapoi spre cearșafurile albastre pufoase și confortabile ale patului. Lenjeria patului avea aproape aceeași culoare cu ochii ei, un albastru clar, divin.

Continuându-și inspectarea camerei, el zări o pălărie de paie cu o coroniță de flori în jurul ei, atârnând pe unul din capetele patului, o colivie pentru păsări, albă, bătută în fildeș, agățată pe un cuier de pălării; o pereche de pantofi de tenis odihnindu-se pe pernițele unui fotoliu tapisat cu o stofă albastră în carouri și o... harfă.

O harfă? Da, o harfă de mărime mijlocie, deasupra mesei de toaletă, același tip de harfă pe care o țineau în mâini îngerii zburători, așa cum văzuse el în poze. O pală de aer îi înfioră pielea, ca și cum cineva ar fi deschis o fereastră iar briza ar fi pătruns înăuntru. Sau ca și cum un înger din apropiere ar fi scuturat din aripi.

Deranjat, el deschise ușa debaralei și-și găsi costumul negru atârnând alături de bluze, rochii, fuste, toate având un iz delicat, ademenitor, senzual, foarte feminin, pe care el îl recunoscu ca fiind al ei.

Încruntându-se, el își luă pantalonii, dar nu văzu cămașa. Apoi îi sări în ochi un pulover bărbătesc negru, pe gât. Își coborî privirea încruntată. Oare ea avea de-a face cu vreun bărbat? Îngerul lui?

Bâlbâind o înjurătură, își luă repede lucrurile și plecă să caute baia. Apăru un sfert de oră mai târziu, bărbierit, spălat, îmbrăcat și pregătit s-o găsească.

Învăluită în soarele dimineții, ea stătea la masa din bucătărie, sorbind cafea din ceașcă și citind ziarul. El se lipi de tocul ușii, în parte pentru că tot ce făcuse până atunci îl cam amețise și apoi pentru că simțea nevoia câtorva secunde în care să absoarbă priveliștea din fața lui.

Bucătăria avea ferestre și de o parte, și de alta, cele mai multe fiind deschise ca să lase să intre aerul proaspăt și curat al dimineții, aer care legăna bobocii rotunzi, galbeni și roșii, ai florilor care străjuiau pervazurile.

Era îmbrăcată cu o pereche de jeanși și cu un pulover de lână, părul îi era strâns la spate și legat într-o coadă de cal cu o eșarfă lungă, care îi atârna pe spate.

Încă îi părea un înger. Un înger pe care-l dorești din toată inima.

— Bună dimineața, zise el cu o voce neașteptat de aspră.

Ea își ridică ușor capul.

— Bună dimineața. Te-am auzit când făceai duș, dar mă mir că te văd aici și încă îmbrăcat. Am crezut că după duș te duci să te culci din nou.

Ea era pregătită să ocolească orice comentariu jignitor pe care el l-ar fi făcut despre felul ușor în care acceptase săruturile lui cu o noapte în urmă, care, de fapt, fuseseră, practic, descompuse de căldura celor doi.

Când a văzut că nu spune nimic, s-a relaxat.

— Ai găsit prosoapele și tot ce-ți trebuia? Le pusesem la vedere pentru tine.

El dădu afirmativ din cap și regretă imediat acest lucru.

— Mulțumesc.

Merse șchiopătând până la masă, protejându-și piciorul stâng și se lăsă să cadă pe un scaun în fata ei.

— Te necăjește piciorul?

— E destul de învinețit și cred că vreo doi mușchi au fost loviți, dar nu cred că s-a rupt ceva.

— Asta-i bine, zise ea, ușurată la gândul că diagnosticul pus de Matthew este bun.

Îi turnă un pahar de suc de portocale, din cana care era deja pe masă, apoi i-o dădu în mână. În timp ce el bău cu poftă, ea avu ocazia să-l studieze în plină lumină a zilei. Se bărbierise și ceea ce văzu o făcu să înlemnească. Nu era un bărbat frumos, dar avea ceva puternic, magnetic, convingător. Intrase într-o încurcătură mai mare decât crezuse.

El îi întinse paharul.

— Îmi mai dai puțin, te rog?

— Sigur, spuse ea umplând din nou paharul și întinzându-i-l.

Ochii lui erau, mai mult de culoarea verde închis a jadului, decât negri, așa cum crezuse ea. Dar probabil că se făceau negri când durerea devenea foarte puternică. Sau când avea o pasiune foarte mare. Își controlă rapid gândurile.

— Mă bucur că te văd mergând. Eram îngrijorată din cauza ta.

Pe fața lui apăru o grimasă.

— Azi noapte am crezut că am murit.

— Știu. Am vorbit despre asta. Ți-aduci aminte? Pentru un moment ai crezut că ești în iad.

Închise ochii.

— Îmi amintesc.

Ea își încleștă puterile așteptând momentul distrugător, dar el nu veni.

— Eram sigur că sunt în iad. Un singur lucru mă enerva. Tu. Tu erai ceva anormal în țesătura aceea de lucruri. Îngerii nu trebuie să fie în iad.

Ea hotărâse că a fi rezervată și politicoasă ar fi cel mai potrivit mod de a se comporta în această dimineață, dar el îi submina hotărârea. Zâmbetul ei veni prompt.

— Nu, cred că nu.

— E o harfă pe masa ta de toaletă.

— Da, știu. Am cântat ani la rând.

El o analiză un moment.

— Când te-am văzut prima dată ieri pe șosea, aveai aripi.

Ea izbucni în râs.

— Nu cred.

El puse paharul cu suc pe masă și își aplecă puțin capul într-o parte vrând cu tot dinadinsul să treacă peste masă și să o aducă pe ea mai aproape de el așa încât să poată explora și examina fiecare centimetru pătrat din ea și să descopere exact cine și ce era. Cu o noapte în urmă, în timpul, durerii și a febrei care-l chinuiau, avusese o legătură cu ea și ca să spună că tot ce se întâmplase a fost o enervare pentru el, nu era pe de-a-ntregul adevărat.

— Ieri aveai aripi.

Avea o voce foarte hotărâtă, gândea ea și totuși veselă.

— Sunt sigură că nu aveam.

El continua să o privească fix, cu ochii lui expresivi, cu acea capacitate de a o tulbura.

— Ți-e foame? întrebă ea căutând un subiect de discuție care să-i scoată din cap obsesia că era un înger.

— Da.

— Perfect. Ce ai vrea...

— Dar nu vreau încă să mănânc. Vreau să știu de ce credeam că nu ai aripi.

Era cu siguranță un om cu o minte logică și putere de a analiza, gândi ea, făcând o grimasă și nu avea de gând să renunțe la asta, până nu înțelegea. Cu o clipire din ochi, ea derulă evenimentele înapoi, până la momentul respectiv.

— Hai să vedem. Tocmai urcasem de pe plajă și traversam șoseaua...

— Ce făceai pe plajă?

Ea zâmbi. El era hotărât să examineze fiecare aspect al celor întâmplate.

— Mă plimbam. De obicei mă plimb în fiecare după-amiază.

— Cu ce erai îmbrăcată? Știu că era ceva alb.

Ea dădu din cap afirmativ.

— Jeanși albi și pulover alb.

— Nu-ți strânseseși părul ca astăzi. Era lăsat pe spate și-l bătea briza.

Ea ridică mirată o sprânceană.

— Ai văzut multe lucruri în acele câteva secunde înainte de a pune frână.

Tăria lui poate că-l părăsise, gândi el furios, dar, cel puțin instinctele și antrenamentul susțineau contrariul. Și voia o explicație în legătură cu ființa aceea frumoasă, aproape luminoasă, care stătea în fața lui la masă.

— Am văzut un înger.

Ea chicoti, iar fața lui căpătă trăsături dure.

— Râzi din orice.

— Da. Întotdeauna am făcut așa. Dar îmi pare rău. Nu râd de tine. Serios. Râd de situație.

— Nu cred că situația este atât de caraghioasă. Sufăr mai mult decât am suferit vreodată în viața mea, nu știu încă exact unde sunt și mă uit la tine și văd ceva care, până în momentul ăsta, nu am crezut că există. Un înger. Tu.

Ea simți un imbold inexplicabil de a chicoti. Are dreptate, gândi ea. Situația lui nu era amuzantă, dar, după ce toată noaptea și-a făcut griji pentru el, pur și simplu era fericită să-l vadă pus pe picioare.

— Bine, bine, hai să vedem. Mai purtam și altceva? Pocni din degete. Da, știu. Purtam eșarfa asta.

Duse mâna la spate și ridica un colț al eșarfei albe cu care, își legase părul.

— Mi-o dădusem o dată după gât și este clar că briza bătea în colțurile ei și mi le ridica.

În sfârșit satisfăcut, el dădu din cap.

— Aripi.

Se opuse impulsului de a râde, dar în ochii ei se citea o licărire.

— Deci, crezi că ai să mănânci o omletă acum? Mai simți amețeală?

— Puțin, dar îmi este foame.

Supărarea îi încreți fața.

— Mă simt slăbit.

Nu a mai vrut să adauge că-și simțea picioarele ca de cauciuc.

— E firesc, după tot ce știu că ai pățit.

— Poate, dar cred că, probabil, trebuie să încerc să mănânc ceva. Iar o omletă sună bine. Dacă nu te deranjezi...

— Nu, absolut deloc.

Privirea lui urmărea orice mișcare a ei, în timp ce se ridică, merse la aragaz și puse ouăle, brânza și ciupercile într-o tigaie mică. Deci ea era o femeie - o femeie cu chip de înger - cu săruturi care-l făceau să uite totul și să se gândească doar la ea, iar ea avea un mod specific de a se lăsa protejată de el. El trebuia să fie prudent cu ea până va fi în stare să plece.

— Unde este mașina mea?

Cu lingura în mână, ea își răsuci trupul astfel încât, cu un ochi să poată fi atentă la mâncare, dar să-l vadă și pe el.

— Am remorcat-o până la atelierul lui Whit.

— Cine e Whit?

— E singurul-mecanic auto pe care-l avem aici, în Paradis, dar e buh. Foarte bun, de fapt. Este un maistru auto care a lucrat în Los Angeles și Indianapolis. A venit aici să iasă la pensie, dar niciodată nu i-a trecut prin cap chiar să se pensioneze. Încă lucrează în fiecare zi. Poți să-l chemi, după ce mănânci.

— Mă duc să-l văd, zise el hotărât.

Primul ei impuls a fost să-i spună că are nevoie de odihnă în acea zi, dar nu a simțit dorința de a provoca scânteierea din ochii lui.

— Dacă tu vrei...

Privirea lui se plimbă de-a lungul bucătăriei multicolore. Cănile de cupru, cam uzate, dar strălucitoare, atârnau pe o poliță de pe un perete. Pe alt perete se afla un raft de oțel alb pe care stăteau cărți de bucate și mai mulți îngeri. El se uită în spate, la ea.

— Numele tău chiar este Angel?

Ea zâmbi.

— Numele meu întreg este Angelina Smith. Dar mi se spune Angel de când eram copil.

Împărți omleta în două și o presă cu lingura.

— Un copil blond, cu ochi albaștri, de fildeș și cremă, îngână el. Este de înțeles.

Îi aruncă din nou una din acele priviri ale lui, gândi ea, simțind căldura pe gât. Era o privire apăsătoare, apreciativă, ca și când ar fi încercat să o măsoare și să o clasifice. Ea se întrebă de ce simpla clasificare ca femeie nu era de ajuns pentru el.

— Dar tu? Mi-ai spus că numele, tău este Satan, dar pe carnetul de conducere scrie Nicholas Santini.

El privi îngândurat paharul cu suc de portocale din fața lui.

— Satan e o poreclă pe care mi-au dat-o la servici și a prins.

— Cum de ți s-a dat o asemenea poreclă?

Cum se așezase lângă el, noaptea trecută, se întrebase și făcuse speculații pe marginea acestui lucru.

— Cred că lumea a crezut că mi se potrivește.

Un mușchi i se contractă de-a lungul maxilarului.

— Doar părinții îmi mai spun încă Nicholas.

— Bun, râse ea încet, încercând să-i înțeleagă proasta dispoziție. Atunci, vrei să-ți spun și eu Satan?

— Nu.

Ei bine, asta era cu siguranță destul de clar. Ea puse omleta pe o farfurie, o trecu peste masă și i-o așeză înainte.

— Cafea?

El scutură din cap, durerea străfulgerându-i țeasta cu o intensitate cumplită.

— Fir-ar să fie.

— Ce s-a întâmplat?

— Nimic.

Închise ochii, conștient că, pur și simplu țipase. Dar accidentul, traumele, femeia angelică din fața lui, toate îl înnebuniseră într-un mod drăcesc. Voia să fie din nou sănătos și voia să-i schimbe înfățișarea angelică într-una plină de pasiune violentă, desfrânată. Deschise ochii, iar după ce durerea scăzu, către un fel de amețeală confuză, ridică mâna ca să atingă bandajul de la tâmpla stângă.

— Tu ai făcut asta?

— Nu, Matthew a făcut-o.

— Matthew?

— Matthew Godwin. Este doctorul nostru de aici.

— Lasă-mă să ghicesc. Este singurul doctor din oraș.

Tonul său sarcastic o făcu să se apere.

— Da și suntem norocoși că-l avem. Este unul din cei mai buni doctori din stat. Sunt sigură că va trece pe aici în dimineața asta, ca să vadă cum îți merge.

El o privi fix, întrebându-se de ce nu se putea sătura să o privească.

— Ai spus Godwin?

Instantaneu, uitând că i-a fost jignit amorul propriu, ea zâmbi.

— N-ai de gând să începi din nou cu chestia asta, nu?

Ar fi putut, gândi el, dacă ea ar fi continuat să-i zâmbească astfel.

— Acest Matthew are o voce sonoră, profundă, nu-i așa? L-am auzit azi-noapte, dar nu l-am văzut.

Ea dădu afirmativ din cap.

— Te-a examinat înainte ca tu să vii, ți-a îngrijit rana de la tâmplă și a stat cu tine până a hotărât că vei fi bine.

— Vocea lui semăna cu a lui Dumnezeu.

Ea chicoti.

— Nu renunți, nu?

— Foarte rar.

— Bine, lasă-mă să-ți spun ceva. Poate că te afli în Paradis și se poate ca eu să-ți par un înger, iar Matthew se poate să aibă o voce profundă și sonoră, dar tu ești viu și pe Pământ și ești pe cale de a te vindeca în urma accidentului. Cu siguranță nu ești în Rai.

— Atunci, de ce am senzația că sunt?

Ea realiză că el nu glumea. Nici măcar nu a zâmbit când i-a pus întrebarea. De fapt, ea își dădu seama că, totuși, voia să-l vadă zâmbind.

— Nu știu, Nicholas.

Ochii lui se îndreptau spre buzele ei. Ea rostise numele lui atât de blajin, de dulce și cu 0 putere de seducție de care nu-și dădea seama. El voi să-i vadă buzele arcuindu-se în rostirea numelui său și apoi voi să sărute acele buze. Dar, mai mult decât orice, el voia ca nenorocita de durere din capul lui să dispară, pentru că voia să se dedice cu mult mai mult ei. Acest înger era în stare de o mare pasiune. Îngerul lui.

— De ce nu încerci să mănânci ceva? întrebă ea cu blândețe. Poate că o să te facă să te simți mai bine.

Ceva din vocea ei îl făcu să accepte ce-l rugase ea. Mai mult ca sigur că trebuia să găsească o apărare împotriva ei.

Tăie omleta și o duse la gură cu furculița.

— E delicioasă, zise el. Mulțumesc.

— Poftă bună.

O privi lung și luă o gură de suc de portocale.

— Ai stat în picioare toată noaptea și ai avut grijă de mine, nu-i așa?

Ea ridică din umeri, voind să spună că ceea ce făcuse nu a fost mare lucru.

— Mare parte din noapte. Când a început să se lumineze de ziuă, am adormit câteva ore.

— Trebuie să fii obosită.

— Nu chiar.

Acesta era adevărul. Prin ființa ei trecea o cantitate incredibilă de energie și avea sentimentul cert că el era cauza.

— Ai dat puțin, din tine pentru un străin.

— Am fost bucuroasă să o fac. De fapt, n-aș fi putut să n-0 fac.

Din momentul când îl văzuse azvârlit din mașină, a simțit ceva aproape ca și cum ar fi fost datoria ei să aibă grijă de el.

— Am o parte de vină în accident. Stăteam acolo, în mijlocul drumului.

El n-a zâmbit, dar buzele lui s-au strâmbat ironic,

— Nu ești vinovată, crede-mă. Eu sunt un accident care așteaptă să se producă.

— Doar nu vrei să spui că tu erai un accident așteptând să se întâmple. Ai vorbit la timpul prezent.

— Da? Mă rog, n-are importanță.

Mai luă o bucățică de omletă. Ea îl privea cum mânca, gândindu-se că avusese dreptate în legătură cu faptul că el nu-și mai amintea săruturile. El nu bătea nici un apropos în privința asta și ea se simți ușurată, gândi în sinea ei. Dar, în același timp, simți o durere puternică, enervantă. Cum este posibil ca ceva care pe ea o afectase atât de mult, pe el să-l lase de-a dreptul indiferent?

Neputând să-și termine toată omleta, el dădu farfuria la o parte, apoi își propti coatele pe masă și o privi lung.

— Te-am rugat să stai cu mine noaptea trecută, așa-i?

Ea presupuse că era firesc ca el să-și amintească cel puțin o parte din ceea ce se întâmplase. Dar așa stând lucrurile, cum a putut el să uite săruturile?

— Da. Ai spus că eu te-am ajutat să-ți păstrezi visele pe care le pierdeai. Îți mai amintești visele?

Să-și amintească? gândi el, neîncrezător. Visele îi inundaseră viața, îl zdrobiseră și acum refuza să trăiască. El și-a acceptat chinul ca pe dreptul lui, dar nu a putut, nu a vrut să discute cu ea sau cu altcineva despre ele. Și el spera că nu a dezvăluit prea mult cât timp a dormit.

— Tu m-ai dezbrăcat?

Cafeaua se clătina în ceașca pe care o ținea în mână, pentru că îi tremura mâna. Puse ceașca pe masă.

— Nu. Matthew a făcut-o.

Dar, ea văzuse trupul lui puternic, cu mușchi bine conturați, fusese, de fapt, fără nici o rușine, îmbătată de imaginea lui.

Își arcui o sprânceană.

— Și tot doctorul acela bun mi-a lăsat și puloverul acesta?

Îi, arătă puloverul pe gât pe care-l purta, făcând un gest larg cu mâna.

— L-am găsit în debara, alături de pantalonii. mei.

Ea dădu din cap:

— Matthew l-a cumpărat pentru tine. Cămașa ta e pătată de sânge. Am pus-o la muiat.

El amână să întrebe al cui era puloverul, până când n-a mai rezistat, fiind frământat din cauză că, în cele din urmă, cedase impulsului. Și încă nu știa dacă ea avea vreo legătură cu cineva. Din câte știa el, ea putea avea o relație cu doctorul. Fir-ar să fie. El nu voia să se gândească că acest înger frumos, luminos, tentant, putea săruta pe altcineva, cu atât mai puțin să facă dragoste cu acea persoană.

— Îmi pare rău, zise el, brusc.

Ea îl privi absentă.

— Poftim?

— Îmi pare rău pentru azi-noapte.

Ea deveni un pic distantă.

— Care parte a nopții?

— Toată. În primul rând, îmi pare rău că te-am pus în pericol, conducând atât de repede. Și apoi, îmi pare rău că a trebuit să fii martora accidentului. Trebuie că a fost îngrozitor pentru tine.

— Am fost înspăimântată pentru tine, recunoscu ea, amintindu-și ce speriată fusese și cât de rău îi era, văzând cum mașina își pierde controlul și auzind zgomotul înfricoșător de metal îndoit și de sticlă care se sparge. În starea de șoc, țipase.

— Îmi pare rău pentru asta. Și îmi pare rău că te-am ținut trează toată noaptea. Se opri. Și pentru că te-am deranjat cu visele mele. Se opri din nou. Și pentru că te-am sărutat.

Și-aamintit. Și îi părea rău. Rău? Minunat. De-a dreptul minunat.

— Tu stăteai acolo, aveai grijă de mine, mă făceai să mă simt bine, iar eu am profitat de situație. Îmi pare rău.

Ea se îndepărtă de masă și se îndreptă spre lada de gunoi. Nu a fost așa cum ar fi vrut ea, ca el să-și amintească săruturile ca fiind frenetice și paroxistice, își spuse ea iritată. Și, din moment ce el fusese un expert în a stârni căldură și dorință în ea, era sigură că exista o armată întreagă de femei cărora le împărtășise aceeași experiență. Dar ar fi putut fi frumos dacă el ar fi recunoscut că săruturile fuseseră pentru el, într-o oarecare măsură, cutremurătoare.

— Angel? S-a întâmplat ceva?

— Bineînțeles că nu. Ce poate fi în neregulă?

Luă tigăița și o trânti cu zgomot în chiuvetă. Trebuie să facă față, gândi ea, din cale afară de uimită de mărturisirea pe care urma să și-o facă ei însăși. Scuza lui îi afectase foarte tare mândria. Ei, la naiba! Răsuci nervoasă robinetul și dădu drumul la apă.

O supărase, se gândi el, dar simțise că trebuie să afle ce se întâmplase între ei în acea situație. El își amintea încă impactul pe care l-a avut sărutul asupra lui. Atât de diavolesc pe cât simțise, era aproape să ia foc. Dar ea, probabil că fusese vlăguită de un om cu totul străin, care o forța să sărute, cum a făcut el. Era un lucru ciudat de care ea tocmai îi vorbea. Ea fusese încăvioaie și radioasă până când el își ceruse scuze. Își apăsă mâna pe cap. Fir-ar să fie de durere. Probabil durerea îl oprea să gândească corect.

— Uite, îmi pare cu adevărat rău...

Ea se învârti pe loc, apucă cârpa udă de vase și o strânse în pumn.

— Te-am auzit de prima dată. Nu trebuie să o repeți.