Un inger fermecator

Un inger fermecator de Fayrene Preston

Capitolul 1

Se rătăcise. Undeva de-a lungul drumului pe care apucase din greșeală. Se frecă la ochi și-și simți pleoapele pline cu nisip. Când dormise ultima dată? N-a putut să-și aducă aminte. Zilele și nopțile începuseră să se amestece unele cu altele până când el nu le-a mai putut separa și nici nu-i mai păsa dacă le-a separat sau nu.

Probabil că ar trebui să tragă harta lângă el și să se uite pe ea, gândi plictisit, dar nu voia să se oprească. Viteza cu care conducea îi mai ameliora cât de cât durerea. Din nefericire, mașina nu putea atinge viteza de care avea nevoie pentru a înăbuși de tot durerea din sufletul lui, uscându-i până și măduva spinării. Iar în realitate, ca să meargă cu de două sau de trei ori viteza sunetului, probabil că n-ar fi dat nici un rezultat.

Băgă în casetofon o casetă cu Rolling Stones, mișcă volumul și apăsă piciorul pe pedala de accelerație. Mergea spre sud pe o porțiune liniștită a șoselei Oregon, iar în dreapta lui se afla oceanul și se vedea apusul soarelui. Dacă n-ar fi fost atât de obosit, poate că ar fi putut găsi drumul înapoi spre șoseaua principală. Dacă n-ar fi fost atât de obosit...

Deodată, drumul coti brusc, încât i se păru că intră cu mașina în ocean și-n soarele care apunea.

Soarele era imens, o minge de aur orbitoare, atârnând din cer chiar în fața lui, atingând ușor valurile oceanului cu o pojghiță de aur, vrăjindu-l cu farmecul lui. Un imbold puternic îl făcu să ignore următoarea cotitură a drumului și să meargă înainte, drept către ocean și către soare. Acolo nu va mai fi durere, oboseală, stress și nici responsabilitatea vreunui lucru.

În fața lui apăru o vedenie. O femeie cu părul lung, blond, îmbrăcată în alb. Soarele îi bătea din spate aruncând asupra ei o lumină ce-ți tăia respirația. Iar în spatele ei, fluturând, erau… aripi.

— Un înger, șopti el buimăcit.

Era aproape s-o lovească.

Smuci volanul, calcă puternic frânele, făcând ca mașina să se învârtă pe loc.

Totul se învârtea în fața ochilor lui. Copacii, oceanul, îngerul, toate se încețoșau, în timp ce el se lupta să-și recapete controlul.

Ar trebui să poată opri, gândi el zăpăcit. Ar trebui să fie atât de simplu. Dar reflexele și puterea lui firească pe care se bazase până acum îl părăsiseră.

Era aproape gata să moară.

*

* *

Auzi un pocnet înfricoșător, un zgomot de metal, un geam care se sparge, un țipăt. Și apoi, întuneric.

Simțea durerea ca pe un cuțit înfipt în capul său. Nu se putea mișca. Tot trupul său tremura și-l durea. Nu s-a mirat la gândul că se află în iad. Îl merita.

Cineva șopti alături, ceva fâlfâia lângă el. Ce îngrozitor!

Își simțea pleoapele ca și când ar fi fost plumbuite, iar el era mulțumit că nu vedea. Se auzi pe el însuși gemând și se gândi că efortul este zadarnic. Această agonie nu va înceta, el știa lucrul acesta. Va continua de-a pururi.

Se auzea un murmur ușor, venea o rază slabă de lumină, un miros parfumat, o atingere tandră, moale. Curiozitatea fu mai mare decât durerea și, încet, încet, încercă să deschidă ochii.

Un înger se uita în jos spre el, îngerul pe care îl văzuse înainte.

Pentru un moment închise ochii, apoi îi deschise. Era ca într-un vis. Părul ei blond cădea în valuri de mătase trecând de umeri în jos, peste piept. Pielea ei era foarte albă, aproape transparentă, fără nici un rid. Ochii ei semănau cu albastrul clar al cerului pe care îl văzuse adesea când zbura deasupra norilor și pământului. Lumina încă o înconjura. Și-n spatele ei se vedeau mulți alți îngeri.

Ceva nu era în regulă. În iad nu sunt îngeri.

— Unde mă aflu? întrebă el cu o voce ceva mai tare decât o biată șoaptă.

— Ești în rai.

Aproape că a crezut-o. Vocea ei avea o muzicalitate dulce, iar buzele ei păreau că nu știu să mintă.

— Poți să-mi spui cum te cheamă? zise ea.

— Satan.

Expresia fetei ei păli ușor.

— Satan? Ești sigur?

— Da.

Era nesigur în privința multor lucruri, dar nu și a numelui său.

— Au și îngerii nume? se întrebă el.

— Pe mine mă cheamă Angel.

Era incredibil de frumoasă... acest gând îi izvorî din durerea zdrobitoare. Ei îi trebuia un nume, nu doar o stare. Dar apoi, din nou, Angel i se părea foarte potrivit pentru ea. O ființă frumoasă, eterică, ce nu aparținea pământului.

— Ai avut un accident. Conduceai foarte repede și ai pierdut controlul mașinii.

— Viteza este tocmai unul din păcatele mele.

Avea atât de multe păcate, că nu știa de unde și cum să înceapă să le spună.

— Ești pe calea cea bună, spuse ea cu blândețe. Nu vreau să te supăr. Voi avea grijă de tine.

El nu-și putea lua privirea de la ea. Ea era singura lumină în bezna aceasta absolută. Ar trebui să-i spună, gândi el. Ar trebui să știe că s-a produs cumva o greșeală și că el nu se află în locul unde trebuie.

— Satan nu are ce căuta în paradis. El a căzut din paradis.

Ea îl privi cu înțelegere, apoi se întoarse și privi în întuneric.

— Nu înțeleg. Cred că este rănit mai rău decât credeam noi.

O voce profundă, gravă, providențială îi dădu răspunsul.

— Dezorientarea este firească. Nu-l scăpa din ochi. Știi unde mă găsești, dacă ai nevoie de mine. Dacă trebuie, chemăm o ambulanță să-l ducem la spital. Dar ar fi mai bine pentru elsă-l scutim de un astfel de drum.

— Nu.

Reacția lui fu puternică și promptă. Petrecuse în ultimul timp destulă vreme în spital, văzuse prea multă suferință.

Ea își trecu-ușor mâna peste fața lui.

— Ssss... E-n regulă. Nu te vei duce la spital. Te voi ține aici lângă mine. Am să am grijă de tine.

Atingerea ei l-a calmat; privirea ei i-a dat siguranță.

— Bine, mormăi el, închizând ochii. Bine.

Era prea obosit, rănit, ca să mai întrebe cum i s-a întâmplat tocmai lui acel miracol cu ea. Dar, pentru moment, cel puțin, un înger neînchipuit de frumos va avea grijă de el.

Visele se amestecau cu durerea în capul lui și adormi imediat. Auzi din nou exploziile, văzu mingile de foc aprinzând aerul, auzi țipetele. Suferința îi săgetă trupul, lacrimile i se rostogoleau pe obraji și începu să plângă.

— Îmi pare rău! Îmi pare atât de rău!

Îi simți mâna ei pe față, mângâindu-l alintându-l, vindecându-l. Se liniști.

Angel continuă să-și treacă ușor palma peste fața lui, evitând cu grijă rana bandajată de deasupra tâmplei stângi, unde se lovise în timpul accidentului. Mângâierea ei păru că-l liniștește într-un fel, deoarece nu era obișnuit cu blândețea, dar tânjea după ea.

Ea îl studia cu o sforțare inexplicabilă. Avea peste treizeci de ani, credea ea și, când s-a trezit și a privit-o lung, a văzut că ochii lui erau negri ca noaptea. Avea trăsături dure, bine conturate, iar gura era conturată în așa fel încât părea să fie cioplită în piatră. Părul era des, negru și tuns scurt. Nasul drept, buzele pline și ferme, senzuale, care o răscoleau adânc.

Ce căuta un om ca el în paradis?Un bărbat care conducea o mașină nemaipomenit de scumpă și purta un costum elegant, făcut la comandă. Un om tulburat de ceva atât de puternic încât nu-și găsea liniștea. Un om care se prezenta ca fiind Satan.

Barba crescută peste noapte o zgâria pe mâini, gâdilându-i palma și trezindu-i toate instinctele feminine care-i invadau conștiința, instincte feminine care aveau de-a face mai mult cu sexualitatea decât cu maternitatea. Se încruntă, derutată de reacția pe care o avea față de el. Văzând că respirația lui era adâncă și liniștită acum, ea se ridică cu părere de rău de pe pat.

În timp ce intra în bucătărie, se gândi la dorința ei de a nu-l părăsi. N-avea nici un sens. Și nici trezirea simțurilor nu avea sens. Luă ibricul de cafea, își turnă în ceașcă și hotărî că nu este posibil ca ea să se simtă atrasă de un străin.

Nu. Aceste sentimente neobișnuite erau cauzate exclusiv de faptul că fusese zbuciumată. La urma urmei, ea îi ieșise în față și fusese la câteva secunde de moarte. Reflexele lui rapide îi salvaseră ei viața și-l puseseră și pe el în pericol. Ea îi datora răbdare și grijă.

Avusese o pasiune nebunească pentru profesorul ei de engleză când ea avea 15 ani, și pentru profesorul de matematică, la 16 ani. Și-a dat întâlnire cu căpitanul echipei de fotbal a liceului, când avea 17 ani. Putea înșirui o duzină sau mai mult de nume de staruri de film și de cunoscuți care considera ea că arată bine.

Dar adevăratul freamăt al vieții n-a existat pentru ea. Până acum.

Satan. Cu siguranță era o poreclă, gândi ea, filtrând cafeaua. Ea și Matthew îi verificaseră portofelul ca să afle câte ceva despre el. Au găsit un bilet American Express pe numele Nicholas Santini și 600 $ cash. Dar nu era nici o fotografie și nici un număr la care putea fi găsit în caz de urgentă. Și pe carnetul de conducere figura același nume și era notată o adresă din California.

„Cum a putut cineva să-și ia o poreclă ca aceasta?” se întrebă ea.

— Nu pot să fac asta! Nu mai pot zbura!

Durerea din vocea lui o zdruncină. Puse repede ceașca jos și se repezi la el în dormitor. Se răsucea nervos de pe o parte pe cealaltă și trăsese cearșafurile la capătul patului.

— Gata, gata, murmură ea venind lângă el, aplecându-se peste el și ținându-l strâns în brațe.

El se răsucea în pat ca și când s-ar fi luptat cu vreun demon interior. Ea se lăsă peste el încercând să-l potolească. Pielea îi strălucea, iar mușchii i se contractau ca și când ar fi continuat să se zvârcolească. Masculinitatea lui era copleșitoare, dar ea se abținu de la asemenea gânduri.

— Toate vor fi așa cum trebuie, îngână ea. Mă auzi? Totul va fi bine.

— L-a pierdut, bâigui el. O, Doamne, o să facă accident!

Vocea lui era plină de părere de rău și de mâhnire, dar nu vorbea despre el însuși. Ceva sau cineva l-a rănit adânc, iar ea dorea să știe cine, ca să-l poată ajuta. Îi părea atât de lipsit de apărare și o durea inima.

— Te vei face bine, îi șopti ea la ureche. Am să văd ce am să fac ca să te însănătoșești.

Zbuciumul din trupul său încetă și își întoarse ușor capul spre gura ei.

O auzise. Zâmbind, ea se ridică și-l mângâie cu grijă pe cap.

— Sunt aici cu tine și o să-ți port de grijă.

Când a fost sigură că i-a trecut, proasta dispoziție, i-a dat drumul brațului, dar înainte de a pune cearșaful la loc, un impuls feminin adânc înrădăcinat o făcu să se uite la el. Matthew îl dezbrăcase până la lenjeria intimă, iar ardoarea îi înfiora pielea pe măsura dorinței ei. Era înalt și subțire, cu mușchi puternici, în spatele pielii bronzate și fine. Vânătăile începuseră să-i apară pe partea stângă a trupului. Părul negru, mătăsos, îi acoperea pieptul larg, dispărând încet, încet, dincolo de chiloți. Era un atlet cu o virilitate care o făcea să nu mai poată respira și nu se putea abține de la a reacționa în vreun fel. Privirea i se opri asupra lenjeriei lui intime și a chinuitoarei forme care o tenta. Acest bărbat o atrăgea într-un mod cu care nu era obișnuită. El dormea. „Cum se va descurca când se va trezi?” se întrebă ea îngrijorată.

Îi ridică un braț și-și trecu degetele peste podul palmei lui. Un om energic și, judecând după haine și după mașină, un om obișnuit cu lucrurile fine ale vieții. Cu siguranță că nu era în elementul lui aici în Paradis, gândi ea făcând o grimasă și îndreptându-și din nou atenția asupra degetelor lui. Erau lungi, cu unghii îngrijite. Nu purta inele și nu era nici o urmă, pe al treilea deget al mâinii stângi, acolo unde ar fi trebuit să se afle verigheta.

După ce a tras cearșaful peste el, s-a uitat la ceas. Matthew îi spusese să-l scoale ori de câte ori era nevoie și dacă poate, să-l cheme imediat.

— Îmi pare rău, bâlbâi el, rotindu-și capul dintr-o parte în alta. E vina mea.

Se învinuia pe el însuși. Orice s-ar fi întâmplat, părea că se auto învinuiește așa cum nici un alt bărbat n-ar trebui să facă, iar ei îi venea greu să asiste la aceasta. Ea vindeca. El a făcut-o să vrea să-l vindece și pe el.

Îi apucă mâinile.

— Nicholas, trezește-te!

El îi auzi vocea limpede și melodioasă trăgându-l afară din groapa întunecoasă în care se aflase.

Îl zgudui ușor.

— Nicholas, deschide ochii și uită-te la mine, ca să știu că îți este bine.

N-ar putea niciodată să refuze acel glas, gândi el. Această voce ajungea până la el în iad. Eliberat pe deplin de gândul că nu mai visa, el făcu ceea ce îi ceruse ea.

Ca și înainte lumina o înconjura, strălucind în părul ei blond și dându-i un aer nepământean.

Îngerii o înconjurară. El își trecu limba peste buzele uscate.

— Mulțumesc.

— Pentru ce?

— Pentru că ești aici.

Ea îi zâmbi.

— Mă bucur că sunt de ajutor.

El o privi lung, înfiorând-o cu ochii lui negri.

— Ești foarte curajoasă ca vii după mine în iad! Aripile tale pot lua foc.

Zâmbetul ei păli, iar ea se aplecă să-și treacă dosul palmei pe fața lui. Era rece.

— Cum te simți?

Părul ei atinse ușor pieptul lui, iar lumina ei, mirosul proaspăt, îl înconjurară.

— Miroși extraordinar.

În felul în care își apropie sprâncenele, se vedea o undă de îngrijorare.

— Te doare tare?

Ochii ei erau de un albastru fără sfârșit și, pentru un moment, el crezu că a văzut raiul.

— Durerea de cap mă zdrobește și-mi simt trupul ca și cum ar fi trecut prin mașina de tocat.

— Din păcate, te va durea un timp. Te-ai lovit destul de serios la cap.

Își îndreptă corpul, pregătindu-se să se ridice de lângă el, dar el întinse mâna după ea și o prinse de braț, hotărât s-o țină lângă el. Ar fi fost azvârlit iarăși în întuneric dacă ea pleca.

— Ce s-a întâmplat? Vrei să te ajut cu ceva?

— Da, spuse el încet, dar sigur. Stai cu mine. Nu mă părăsi.

— Bine, spuse ea, mișcată de rugămintea lui și de siguranța cu care a spus-o. Voi sta pe scaunul de acolo.

Arătă cu degetul în dreptul umbrelor.

— Nu.

Durerea apăru pe fața lui în timp ce încerca să se uite la ea.

— Nu știu ce faci aici, dar, când ești aproape, nu visez.

Nevoia lui de ea trezea emoții pe care ea nu le putea înțelege. Își spunea Satan și-l măcina pe dinăuntru ceva nemaipomenit. Era o povară cu P mare, dar, dacă el a vrut ca ea să stea lângă ea, va sta.

— Dacă tu crezi că asta ajută, voi sta aici un timp.

— Ajută.

Pleoapele i se închiseră treptat și-l luă somnul. Dar mâna lui o strângea în continuare pe a ei.

Ea își privi ceasul. Era ora 13. Se simțea obosită, dar nu îndrăznea să doarmă. Slavă Domnului, respirația lui părea normală, iar pielea continua să fie rece. Tânjea după cafeaua ei și, după o jumătate de oră, dădu drumul mâinii lui și se ridică. În bucătărie, în timp ce își turna cafea în ceașcă, îl auzi plângând.

Alergă înapoi la el. Trecându-și mâna ușor peste fața lui, îi șopti ceva la ureche până se liniști din nou. În somnul lui chinuitor, o apucase de mână.

Ora următoare o petrecu urmărindu-i mișcările, întrebându-se ce îl adusese la acea cotitură de pe șosea, ce îl chinuia atât. Indiferent de răspuns, el făcuse accidentul ca s-o evite pe ea, iar ea îi era recunoscătoare. Chiar și așa, indiferent ce hotărâse ea înainte, nu credea că acest impuls în a-l face să se simtă bine și să se însănătoșească venea numai din sentimentul de recunoștință.

— Nicholas, scoală-te, scoală-te.

El o auzi și din nou făcu ceea ce-l rugase. Când o văzu că e lângă el, supraveghindu-l, simți o eliberare puternică. Ea a adus lumină în întunericul care-l înconjura.

— Bună.

Ea zâmbi.

— E aproape trei dimineața. Ce faci?

— Bine. Nu visam.

Își umezi buzele cu limba. Ea urmări mișcarea și întinse mâna după paharul cu apă pe care-l pusese pe noptieră.

— Încearcă să bei.

Stând în dreapta lui, ea își trecu o mână prin spate și-l ridică ușor, ducându-i paharul la gură.

Părul ei îi atinse obrazul, iar pieptul și-l apăsă de brațul lui. Un val ușor de căldură îi traversă trupul, răscolindu-l. Întorcându-și încet capul, așa încât să o poată vedea, luă câteva înghițituri de apă.

El își dorea un înger. Ce se întâmpla cu el? Ființele cerești și eterice nu aveau pasiuni și dorințe. Un bărbat nu putea strânge un înger în brațe și să-l sărute până când sângele amândurora s-ar înfierbânta. El nu o putea dezmierda până când ar fi izbucnit un foc înăuntrul lui, iar trupul lui s-ar încorda.

Deci, totul fiind foarte clar, de ce o mai voia încă?

Ea puse la loc paharul, iar pe el îl lăsă ușor pe pernă.

— E mai bine?

— Da.

I se învârtea capul și simțea cum îi vibrează, corpul îl durea, dar continua s-o privească. Ea era importantă.

— Tu ești îngerul pe care l-am văzut chiar înainte de accident.

Buzele ei se arcuiră într-un zâmbet.

— Nu sunt înger. Mă cheamă însă Angel.

— Aproape că era să te calc.

— Știu, și-mi pare rău. Accidentul a fost din cauza mea. N-aș fi ieșit în șosea dacă aș fi știut ca vii tu. Dar tu conduceai atât de tare, că aproape trecuseși peste mine înainte să-mi dau eu seama.

El se încruntă încercând să-și reamintească ceva ce, cu siguranță, trebuia să știe.

— Unde ziceai că eram?

— În Paradis.

Își apăsă podul palmei pe obrazul lui ca să vadă dacă are febră.

— Pe Oregon.

Ce spunea ea nu avea nici un sens, gândi el.

— Încotro te duceai? îl întrebă ea liniștită.

El reflectă un moment la întrebarea ei.

— Departe, departe.

O apucă de mână și o lăsă în jos până când i-o așeză să se odihnească pe pieptul lui. Mâna ei era mică și delicată, dar faptul că o ținea într-a lui îi dădea un sentiment de confort, iar cât timp stăteau așa ea nu putea pleca de lângă el.

— Eram sigur că mă voi trezi în iad.

— Lovitura a fost cât se poate de dură, zise ea cu seriozitate. Înțeleg de ce credeai că vei muri.

— Încă nu sunt sigur că n-am murit.

Sub mâna ei, inima lui bătea puternic.

— Sunt bucuroasă să-ți pot spune că trăiești. Crede-mă, te vei face bine.

— Te cred, zise el, neîncetând să se gândească de ce o crede. Dar nu înțeleg.

— Ce nu înțelegi?

— Ce faci tu aici?

— Aici locuiesc, spuse ea, întrebându-se dacă nu cumva se cam grăbise să-i anunțe însănătoșirea. Oare el continua să sufere din cauza dezorientării?

El o privi fix un moment.

— NU știam că sunt îngeri pe pământ.

Ea se încruntă.

— Ți-am spus. Nu sunt înger. Numele meu este Angel.

— Dacă nu ești înger, atunci de ce semeni atât de mult cu unul? Și de ce ești înconjurată de lumină? Și de ce în spatele tău sunt îngeri?

Ea tresări, privi peste umăr, apoi zâmbi.

— Este un sfeșnic în spatele meu - asta trebuie să fie lumina pe care o vezi tu. Și am o colecție de îngeri de porțelan. Câțiva dintre ei sunt pe raftul din spatele meu.

— Nu ești înger?

Ea dădu din cap.

— Nu sunt sigur că pot crede asta.

Ea începu să râdă cu glas vioi.

— Crede-mă.

O credea și n-o credea. Nu văzuse până atunci un înger, nici chiar atunci când zbura cu avionul către paradis. Pe de altă parte, nu-și putea scoate din minte că ea nu aparține acestui Pământ.

Ea își trase mâna dintr-a lui și-l bătu ușor pe piept.

— Înapoi la culcare.

— Nu încă, bâlbâi el. Nu înainte de a mă asigura că ești o ființă în carne și oase.

O trase înspre el și-și lipi buzele de ale ei. Luată de-a dreptul prin surprindere, ea se împotrivi, iar inima îi bătea cu sălbăticie în coaste.

— Ai gust de paradis, îngână el sărutând-o mai apăsat, până când gura ei se deschise, iar limba lui putu să pătrundă. Era ca o cufundare într-un vas plin cu miere, gândi el cu înfiorare și-și strânse brațele în jurul ei.

Ea se îndepărtă șchiopătând de el. Sărutul lui o prinse din urmă, dând naștere unor situații pe care nu le putea controla. Limba lui căuta, mâinile lui o strângeau cu putere și cereau. În ea se treziră sentimente, dar erau total nepotrivite. Și asta nu era bine. El era un om care fusese rănit din cauza ei, ea trebuia să aibă grijă de el, nu să facă dragoste cu el.

— Trebuie să ne oprim, porunci ea, ridicându-se de lângă el.

— Nu.

El nu știa încă dacă ea e înger sau femeie, dar n-o putea lăsa să plece. O trase din nou în jos spre el, proptindu-i pieptul de zidul solid al pieptului său.

— Ai fost rănit, zise ea cu respirația tăiată.

Ochii lui erau la fel de negri ca și cerul nopții, când el i-a luat capul în mâini și a privit-o fix în ochi.

— Faptul că te sărut mă face să mă simt mai bine și durerea aproape că trece.

— Ești dezorientat. Nu știi ce faci.

— Cum vrei tu.

Îi dezmierdă gâtul cu vârful degetelor, lăsând o urmă de căldură, apoi râvni din nou gura ei și începu să îi dea lecții de sărutat. Ea nu știuse până atunci că un biet sărut poate seduce, poate aprinde simțurile sau îi poate înmuia voința. Nu știuse că există atâtea terminații nervoase în buzele ei sau că asprimea limbii lui o poate face să tremure. Nu știuse că un sărut o poate readuce la viață și o poate face să-și dorească ceva ce nu și-a dorit până atunci. Nu știuse că...

Treptat, brațele lui o eliberară din strânsoare, iar presiunea sărutului se micșoră. Puterea lui se făcea cunoscută, observă ea simțind o urmă de deznădejde care o sperie. Fiori plăcuți trecură prin trupul ei anihilându-i puterea de a se îndepărta repede de el.

Când s-a ridicat să plece, el a întins o mână și i-a atins obrazul.

— Te cred.

Vocea îi era răgușită, dură.

— În legătură cu ce? întrebă ea, năucită de căldura care zăbovea în trupul ei.

— Sunt în paradis.

Închise ochii și se întoarse încet să doarmă.

Înainte de a se lumina de ziuă, ea l-a mai trezit încă de două ori. De fiecare dată îl întreba cum îl cheamă. De fiecare dată răspundea „Satan”. Îi dădea apă, iar după ce bea, dormea la loc. Era un bărbat puternic, gândi ea în timp ce-l privea dormind, un om torturat. Un bărbat care i-a înflăcărat sângele cu un sărut.

Fusese dezorientat. Era unicul răspuns.

Nu-și va reaminti nimic de dimineață. Ea, pe de altă parte, nu va uita niciodată.