Un seducator versat

Un seducator versat de Susanne McCarty

– Te voiam goală. De-asta te-am angajat.

– Pentru campanie, sau în interes personal? îl provocă Alysha.

Ross chicoti, cu amuzament răutăcios.

– Tu ce crezi?

Îl privi crunt, cu ochi scăpărători de furie.

– Cred că anume ai plănuit-o așa. Cred că ai ales locul ăsta fiindcă... vrei să...

– Cum știai foarte bine, o întrerupse el, necruțător, completându-i fraza într-un mod atât de direct încât o făcu să se înece. Și, mai mult, o dorești la fel de mult ca mine. Nu te osteni să negi – te trădează limbajul trupului.

Capitolul 1

– Nu-l vrei? Cum vine treaba asta, nu-l vrei?

În momentele de stres maxim, vocea armonios modulată a Barbarei Lange tindea să revină la accentul ei brooklynez de baștină.

– Ascultă, scumpo, toată lumeaaleargă după contractul ăsta. Nu-ți dai seama ce-nseamnă? Nu numai că valorează o avere, dar îți va mai și lansa cariera pe orbită, garantat! N-a lipsit mult să fac hernie, numai ca să te-nscriu pe listuța aia – nu se poatesă nu-l vrei!

– Îmi... pare rău, Bobbie.

Alysha își mută receptorul în mâna stângă, întinzând-o pe dreapta pentru ca manichiurista să-i aștearnă pe unghiile prelungi lacul de culoarea prunei.

– Habar n-aveam prin ce-ai trecut ca să mă înscrii. Oricum, adăugă ea, cu tipica ei lipsă de înfumurare, cred că nu contează – mă îndoiesc că-l voi primi.

– Îți arde de glumă? întrebă tranșant agenta. Iubito, în clipa când ai intrat pe ușa mea am știut că vei fi o vedetă! Ce te-a apucat? Nu-ți stă în fire să încurci borcanele, refuzând o lovitură ca asta. Îți spun eu, acolo trebuie că-s ca la vreo două sute de fete care i-ar da lui Ross Elliot brațul drept ca să fie Lozier Girl – plus oricare altă parte a anatomiei lor care s-ar întâmpla să-i cadă cu tronc! adăugă ea, cu un chicotit aluziv.

Gura cu buze gingașe a Alyshei se arcui într-un zâmbet răutăcios. Nu avea nici cea mai mică îndoială că existau destule fete mai mult decât dornice să-i ofere lui Ross Elliot tot ce voia – și nu numai în speranța de a-și consolida carierele. Iar ea avea toate motivele să știe că Ross n-ar fi ezitat nici un moment ca să profite de nechibzuința lor.

Îl întâlnise doar o dată, cu cinci ani în urmă, dar acea unică întâlnire fusese de-ajuns; Ross reușise ca, într-o singură după-amiază, să-i scoată complet din minte ideea unei cariere în modeling. Numai împrejurările din viața personală o aduseseră înapoi – dar avusese grijă să evite orice nou contact cu el.

Până acum, acest lucru nu fusese dificil. Deși încă mai era cunoscut de public ca un maestru al fotografiei, în anii trecuți de-atunci își înființase propria agenție de publicitate – și nu era genul care să se folosească de începătoare. Poate că Alysha ar fi trebuit să se aștepte, pe măsură ce cariera îi progresa, că era inevitabil să-l întâlnească din nou – dar încă nu avea convingerea că era pregătită pentru asta.

– Îți... mulțumesc pentru tot ce-ai făcut, Bobbie, răspunse ea cu prudență; Barbara nu știa că-l cunoscuse pe Ross – nimeni nu știa; îi era prea rușine de acest secret. Dar... Sinceră să fiu, gândul de a lucra cu el mă demoralizează. Are... are o reputație...

– În ce sens, personal, sau profesional? se interesă Barbara, cu o undă de compasiune.

– În ambele sensuri!

– Lasă, iubito, că-i faci tu față! Sigur, se cam poartă el ca un stăpân de sclavi, dar tu n-ai avut niciodată probleme cu munca pe brânci – ești una dintre cele mai serioase fete din registrele mele. Cât despre restul – dacă vrei să știi, multe nu-s decât visurile prostești ale unor fete cu capu-n nori. N-au ele norocul ăsta!

– Alysha? Suntem gata! anunță asistentul fotografului, vârând capul în rulotă.

Alysha îi răspunse cu un gest afirmativ.

– Îmi pare rău, Bobbie, acum trebuie să plec...

– Ne-a invitat la masă, miercuri! se repezi Barbara, insistent. }i-a văzut portofoliul și clipul ăla cu șamponul, și cred că vrea să te supună personal probei finale. Ascultă, probabil că oricum n-o să prea ai de-a face cu el – stă mai mult la birou, în ultima vreme, nu în spatele aparatului. Vino doar să-l cunoști, să stați de vorbă, mm? Pe văzute – îți jur că nu te-aș sili să faci nimic ce te nemulțumește.

Alysha oftă, apoi râse acru; nu putea susține că era ocupată miercuri – Barbara trebuia să se fi interesat deja, la fata care-i ținea evidențele. Pentru agenție ar fi fost un impuls teribil, să încheie un contract atât de prestigios cu una dintre fetele sale. Și-i datora enorm Barbarei – aceasta o luase sub aripa ei la douăzeci de ani, când Alysha, deși totalmente începătoare, avea deja cu trei sau patru ani mai mult decât majoritatea debutantelor, și-i dăduse șansa să câștige banii de care avea nevoie. Acum avea ocazia de a se achita întrucâtva.

– Bine, consimți ea, încercând să nu pară prea amărâtă. Miercuri, la prânz.

– Bravo, fetițo! chicoti Barbara. Știam eu că n-ai să mă dezamăgești.

– Alysha...?

– Vin acum! Pe curând, Bobbie.

Închise telefonul, atentă să nu se încrunte – și-ar fi distrus machiajul perfect cu care se chinuise atâta Sharon, machieuza de platou. Ridicându-se grațios în picioare, cu grijă să nu deranjeze cascada de bucle negre ca pana corbului care i se revărsau, într-o dezordine studiată, până la jumătatea spatelui, coborî din rulotă.

Mătasea vaporoasă, de culoarea prunei, a rochiei mulate pe curbele ei suple contrasta luminos cu auriul pielii imaculate. Ochii migdalați, spuziți cu chihlimbar, îi datora bunicii sale din Malayezia, dar disciplina care o ajuta să-și mențină ținuta și zâmbetul pe tot parcursul orelor nesfârșite și obositoare în fața aparatului foto singură și-o formase.

O ședință fotografică în plin Trafalgar Square, lunea după-amiaza, atrăgea inevitabil o mulțime de gură-cască. Tinere funcționare invidioase holbau ochii la panoplia de rivalte, spoturi și alte surse de iluminat, sub care atrăgătorul cuplu în haine de seară valsa pe ghizdurile uneia dintre fântânile Luytens, pe fundalul elegantei fațade de piatră a Galeriei Naționale. Văzut din afară, părea neîndoielnic un adevărat vis de glorie.

La fel i se păruse și ei cândva, medită abătută Alysha, în timp ce pășea cu o grație îndelung exersată, astfel încât fabuloasa rochie să se vadă cât mai avantajos. La șaptesprezece ani, venită la Londra fără știrea părinților sau a directoarei exclusivistei școli cu internat din Sussex, fusese cea mai naivă ființă din lume.

Iar Ross Elliot profitase de ea fără nici un scrupul; era un șobolan clasa-ntâi...

* * *

Studioul se afla în centrul cartierului londonez al teatrelor și al caselor de modă din apropiere de Covent Garden. Durase un timp până să-l găsească, în labirintul străduțelor vechi și înguste; trecuse de două ori prin fața ușii, înainte de a zări plăcuța discretă cu numele: "Ross Elliot – Studio foto". Ross Elliot nu avea nevoie de reclame ostentative.

Trăgând adânc aer în piept ca să se calmeze, apăsă pe butonul soneriei – și tresări, când un glas repezit, aproape de ureche ei, răspunse:

– Mda?

Clipind din ochi surprinsă spre interfon, izbuti să îngaime:

– Ăă... bună ziua... Sunt... Alysha Fordham-Jones. Am o audiență la domnul Elliot.

– Etaju-ntâi, o instrui glasul, apoi ușa se deschise, cu un bâzâit.

Cu inima bătându-i, Alysha intră și închise ușa după ea. Se afla într-un antreu mic și îngust, luminat cu un șir de proiectoare model industrial, suspendate sub plafonul înalt; podelele constau din scânduri goale, geluite și lucioase, iar pereții erau de un alb orbitor, afișând câteva imagini alb-negru enorme, înrămate, cu mașini sport lucitoare, fotografiate de aproape și de jos în sus, dând un efect frapant, dramatic.

Un moment, Alysha ezită, cam descurajată de revelația că se afla efectiv acolo, în studioul lui Ross Elliot, gata să-l înâlnească personal. Dintr-o dată, ideea începea să nu mai pară chiar atât de inspirată ca atunci când o plănuise cu atâta grijă, citind cu nesaț toate articolele pe care le găsea prin reviste despre viețile luxoase ale super-modelelor ce cutreierau lumea de la o rampă la alta, pozând pentru cei mai mari fotografi de pe glob.

Dar dacă putea cineva să-i împlinească visurile, s-o elibereze din plictiseala sufocantă a respectabilei sale familii din clasa de mijloc și ucigătorul chin al școlii, aducând-o într-o lume interesantă și aventuroasă, acesta era Ross Elliot; era cel mai bun, la fel ce celebru ca fiecare dintre modelele fotografiate de el.

Și, la urma urmei, făcuse atâta drum, riscând să fie prinsă că trăgea chiulul de la școală, încât n-avea să se eschiveze tocmai acum. Adunându-și curajul, urcă scara în spirală care ducea la etajul întâi.

Se pomeni într-o zonă de recepție spațioasă, decorată în același stil cu holul de jos; o fereastră mare, drapată cu o fâșie de muselină albită aruncată parcă la întâmplare, dădea spre piața plină de viață de lângă Covent Garden, cu artiștii ei pestriți și decorul oriental al prăvălioarelor și tarabelor.

Într-un colț se afla un birou și, când îl recunoscu pe bărbatul care stătea în picioare alături, pe Alysha o străbătu un fior mic și ciudat; tot ceea ce citise despre el o avertizase că Ross Elliot nu era omul care să suporte bucuros proștii în preajma lui, iar această impresie i se confirmă când îl privi, aproape orbită de emoție.

Era înalt de peste un metru optzeci și purta o cămașă de doc decolorată, bine întinsă peste umerii de o lățime impresionantă. Părul negru îi era legat la spate într-o coadă-de-cal, iar în ureche avea un cercel de aur, însă nu arăta deloc efeminat – chiar deloc. Purta pecetea vieții aspre trăite pe străzile din Glasgow, unde crescuse. Și emana o aură magnetică aproape perceptibilă, care-o făcu pe Alysha să simtă că i se usca brusc gura.

Nici măcar nu se osteni să ridice privirea, în timp ce fata înainta în cameră cu pași nesiguri; stătea aplecat peste birou, studiind o coală cu ștraifuri, pe care făcea semne cu o carioca roșie. Fără să ridice capul, strigă:

– Tina?!

Pe o ușă din spatele biroului năvăli o zvârlugă nu mai înaltă de-un metru, cu un tricou stacojiu și streci din imitație de leopard.

– Aaa, bunăăă, o salută ea pe Alysha, cu un zâmbet la fel de lătăreț ca accentul ei australian. Ești aia de la două, da?

Își plimbă o unghie lăcuită purpuriu peste pagina registrului de pe birou.

– Alysha Fordham-Jones. Scuză-mă, n-am notat, ce agenție te-a trimis?

– Nu m-a... trimis nici o agenție, mărturisi Alysha pe un ton de scuză. Singură mi-am fixat audiența.

– A...

Cealaltă fată ezită, nesigură.

– Ross?

Ross Elliot se îndreptă, fără a se osteni să-și ascundă iritarea că trebuia să se întrerupă din ceea ce făcea, iar Alysha se pomeni supusă unui examen rece și detașat, din partea unor ochi adânciți în cap, cenușii ca oțelul.

– Nu lucrez decât cu fete trimise de agenții acreditate, o informă el, disprețuitor.

Alysha simți că i se înroșeau obrajii.

– Ăă... scuzați-mă... n-am... n-am știut... se bâlbâi ea, descumpănită atât de stilul lui, cât și de altceva, un lucru pe care nu prea putea să-l definească; poate pentru că, în ultimul an cel puțin, se obișnuise să provoace admirația năucă a mai tuturor flăcăiandrilor cu care avea voie să se întâlnească, iar confruntarea cu un metru optzeci de masculinitate matură și aspră, trădând o indiferență totală față de farmecele ei, o cam șoca.

– Ei bine, acum știi, replică el, revenind cu atenția spre birou.

Această aroganță nepăsătoare o duru atât de tare, încât Alysha ripostă, aproape cu dispreț.

– Pot plăti, îl informă, pe un ton plin de condescendență înfumurată; scoase din geantă portmoneul. Bani peșin.

Își economisise alocația săptămâni de zile – dacă voia să devină model, oricum trebuia să renunțe la dulciuri și gustărele – și, neștiind cât avea să coste proba, luase la ea o sută de lire sterline, în bancnote de câte zece, noi și foșnitoare, pe care le scosese de la poștă în aceeași dimineață.

Ross Elliot ridică încet ochii, pentru a privi spre bani, apoi spre fața ei – iar lucirea de furie înghețată pe care Alysha o văzu acolo îi făcu măruntaiele să se cutremure. Cumva, îl jignise mult mai tare decât ar fi vrut... Tocmai se pregătea să-și prezinte scuzele, când Ross zâmbi – un zâmbet ce nu se regăsea și în ochii aceia de gheață.

– Deci, vrei să fii model, domnișoară Fordham-Jones? întrebă el, cu un glas în care se simțea atât accentul aspru din Glasgow, calm deocamdată, dar și o inconfundabilă undă de amenințare. Bine...

Întinse mâna, iar Alysha îi puse banii în palmă, cu un gest amorțit. Fără a se osteni să-i numere, Ross îi aruncă într-un sertar al biroului.

– Du-o la cabină, Tina.

Cealaltă fată îl privi cu uimire vădită, dar nu primi decât un răspuns mut, inexpresiv, așa că ridică scurt din umeri și se întoarse spre Alysha.

– Pe-aici, o invită ea, deschizând o ușă, pentru a o conduce într-un coridor lung și îngust. }i-ai adus mai multe costume diferite?

Alysha dădu din cap.

– Ăă... da... Un costum cu pantaloni și o rochie de seară, și un costum de baie. E bine așa?

– Perfect. Vom începe cu pantalonii. Și-am să-ți dau o mână de ajutor la machiaj și păr – de obicei, agenția trimite și o echipă pentru munca de platou, dar...

– Dar eu nu vin de la nici o agenție, încheie Alysha în locul ei, cu un zâmbet răutăcios. Îmi pare foarte rău – sper... adică, n-aș vrea să ai necazuri din cauza asta, sau așa ceva...

Tina râse.

– A, nu, nu-ți face griji, o asigură ea, veselă. Ascultă, nu te speria de Ross, știi – e un tip ca lumea, pe bune, după ce ajungi să-l cunoști. Mai mult latră decât mușcă.

Prudentă, Alysha se hotărî să aștepte până se convingea singură.

Tina deschise o ușă din capătul culoarului și apăsă pe un comutator. Alysha văzu că intraseră într-o cabină mică, viu luminată. Exista o masă de toaletă vopsită în alb, cu o oglindă enormă înconjurată de becuri, și încă o oglindă, înaltă, pe perete. Pe un stativ din colț se afla o colecție eclectică de pălării, baticuri, curele și mărgele, iar deasupra micului lavabou, pe o poliță, se înșirau rânduri-rânduri de sticluțe, sprayuri și rujuri în toate nuanțele pe care le-ar fi putut visa imaginația creatoare a firmelor de cosmetice din Europa și America.

– Asta e, anunță Tina. Te las să te schimbi și-n zece minute vin, ca să-ncepem cu fața. A, și-am să-ți aduc și acordul din partea modelului, ca să-l semnezi. Ross insistă întotdeauna – ca să poată folosi fotografiile, dacă vrea.

Alysha nu-și imagina că Ross ar fi vrut așa ceva, dar dădu din cap.

– A... da. Îți mulțumesc foarte mult.

Își lăsă jos geanta și se așeză pe taburetul din fața mesei de toaletă, privind în jur cu uimire. Numai când se gândea la toate top-modelele fabuloase care stătuseră acolo înaintea ei...! Oare avea să facă parte și ea dintre ele, într-o bună zi – cu solicitări de la toți marii creatori de modă, pentru parăzile lor, și cu fața pe coperțile revistelor ei favorite?

În acel moment, la drept vorbind, ar fi preferat s-o ia la fugă, să sară în tren și să nu se mai oprească până la școală. Dar n-avea de gând să se lase intimidată de Ross Elliot. Și, în fond, îi luase suta de lire sterline – iar ideea de a-i cere banii înapoi nu-i prea surâdea.

Dar, peste o jumătate de oră, Alysha uitase de orice rețineri. Crezuse că se pricepea la machiaj, însă efectul obținut de Tina era uluitor. Cu o îndemânare subtilă, îi accentuase pomeții delicați, scosese în evidență curba gingașă a gurii și îi imprimase în ochi un mister straniu, ca un strat de fum. Apoi, îi răsucise părul într-un stil simplu și elegant, făcând-o să arate cu cel puțin cinci ani mai matură.

– Gata – arăți nemaipomenit! conchise Tina, cu satisfacție. Nu găsești?

Alysha își privi imaginea reflectată în oglinda enormă, uluită de transformare.

– D... da... murmură ea. Îți mulțumesc foarte mult.

– Mă duc să-i spun lui Ross că ești gata, adăugă Tina, cu un licăr jucăuș în ochi. O să cadă pe spate, când te-o vedea!

Alysha se cam îndoia de asta – Ross studiase prea multe femei cu adevărat frumoase, prin obiectivul aparatului de fotografiat, ca să fie măcar pe departe impresionat de ea. Însă chiar și așa, persoana aceea nefamiliară pe care o vedea privind-o din oglindă cu propriii ei ochi spuziți cu chihlimbar părea destul de potrivită pentru un asemenea rol.

Simțindu-și gura cam uscată, reveni în studio. Ross era deja acolo, punând lumina în jurul unui decor simplu care consta dintr-un taburet înalt de lemn cu trei picioare, în fața unui fundal de pânză albită drapată pe o ștangă agățată sub tavan. Când Alysha intră, nici nu ridică privirea, arătându-i doar locul unde să se așeze, cu un gest neglijent.

Alysha nu era sigură ce să facă, așa că se cocoță pe taburet, cu un picior pe podea și mâinile încleștate în poală.

Ross se aplecă să privească prin obiectiv.

– Încearcă să nu faci mutra asta de parcă te-ar aștepta o extracție dentară, îi ceru el, pe un ton sardonic.

În spatele lui, Tina își propti mâinile în șolduri, întorcându-se puțin într-o parte. Cu un zâmbet recunoscător, Alysha îi imită poziția.

– E mai bine, aprobă Ross, fără să știe de indicațiile asistentei lui. Bărbia sus. Împinge piciorul stâng puțin mai în față.

Potrivi o sursă de lumină.

– Tina, dacă n-ai altceva mai bun de făcut, du-te și pune muzica.

Tina zâmbi răutăcios și se supuse, făcând să se reverse prin platou acordurile formației Genesis, după care, cu un mic gest de salut spre Alysha, ieși din încăpere.

Au urmat cele mai grele două ore de muncă din viața Alyshei – visase la modeling ca la o carieră glorioasă și descoperea cu repeziciune că, stând absolut neclintită la nesfârșit sau repetând iar și iar aceeași mișcare măruntă până când Ross era complet mulțumit, ajungea să aibă niște dureri musculare de-i venea să urle.

Pe măsură ce după-amiaza trecea, se convingea tot mai mult că Ross acceptase să țină ședința foto numai pentru a-i da o lecție. Avea pretenții necruțătoare, lătra instrucțiuni și își pierdea răbdarea când Alysha era țeapănă sau stângace. Dar, deși epuizată și în pragul lacrimilor, refuza să se dea bătută.

Senzaționala rochie neagră de seară, fără spate, pe care tocase atâția bani, nu-i smulse lui Ross nici un comentariu; Tina îi schimbase machiajul, folosind un ruj mai închis și mai mult fard de pleoape, spre a obține o înfățișare sofisticat-senzuală, însă la fel de bine ar fi putut purta și o pungă de hârtie trasă-n cap.

Se făcuse târziu când ajunseră la seria în costum de baie, iar Ross o trimisese pe Tina să ia ceva de la curățătoria chimică. Fata părea să lucreze ca o sclavă pentru el, fără a aștepta nici măcar un cuvânt de mulțumire; probabil era îndrăgostită de el, reflectă Alysha, în timp ce se pieptăna, aranjându-și părul despletit în jurul umerilor.

Faptul de a poza în fața lui, îmbrăcată numai într-un costum de baie roz, pe care nu îndrăznise să-l mai arate nimănui, o cam neliniștea. Cu slipul arcuit sus pe șolduri și sutienul foarte decoltat între sânii mici și tari, costumul se mula pe trupul ei ca o a doua piele. Dar Ross Elliot nu dădea nici cel mai mic semn că s-ar fi simțit măcar vag atras de curbele ei împlinite; indiferența ui o umilea – Alysha nefiind obșinuită cu tratamente atât de nepăsătoare. Toți ceilalți o găseau superbă, mereu spuneau că ar trebui să se facă model – însă el nu părea să fie de aceeași părere. Și era cazul să știe, era profesionist. Oare totul fusese degeaba, la urma urmei?

Lucrau de douăzeci de minute, când Ross îi spuse să ia o pauză, până schimba el filmul din aparat. Cu un oftat de ușurare, Alysha coborî de pe platou, bucuroasă să-și dezmorțească puțin membrele încordate. În timpul celorlalte pauze se plimbase prin studio, privind cu invidie la fotografiile etalate pe toți pereții; recunoștea multe dintre modele – femei frumoase, cele ale căror fețe apăreau cu regularitate pe coperțile revistelor Vogueși Harper's.Poate că, într-o bună zi...?

În fundul studioului se aflau o masă joasă și câteva fotolii, pentru discuții, iar pe masă era o mapă groasă cu fotografii. Alysha o deschise într-o doară; toate fotografiile reprezentau aceleași top-modele – care pozaseră pentru Ross în diverse stadii de dezbrăcare elegantă, unele chiar goale! Și totuși, nu aveau nimic pornografic; erau artă pură – imagini impresionante ale unor femei sigure pe sexualitatea lor, fotografiate de un bărbat care le plăcea și le respecta sincer...

– Îți plac?

Glasul lui Ross, în spatele ei, o făcu să tresară – tenișii lui vechi și scâlciați nu făcuseră nici un zgomot pe podelele studioului.

– A... da... se bâlbâi ea, cu inima bătându-i atât de tare încât se temea să nu i-o audă. Sunt... fabuloase.

În adâncurile acelor ochi cenușii, electrizanți, licărea o luminiță stranie.

– Cum ți-ar plăcea să încerci așa ceva? întrebă Ross, arătând spre fotografii.

Obrajii Alyshei se împurpurară; gândul îi trecuse deja prin minte – poate că asta avea să fie calea de a-i smulge o reacție pozitivă! Dar își spusese imediat să nu fie atât de proastă; niciodată n-ar fi putut concura cu uluitoarele făpturi din acele imagini. Și-n plus, gândul de a-și scoate hainele în fața lui Ross Elliot...

– O... Nu, n-aș putea... protestă ea, cu răsuflarea tăiată. N-am...

Îi simți furia rece, repede stăpânită.

– Cum preferi, răspunse el, ridicând nepăsător din umeri. Dacă nu vrei, treaba ta – nu-i nevoie să te porți ca o școlăriță pudibondă. Ce naiba, am eu mutră de porc libidinos?

Alysha înghiți un nod, clătinând din cap.

– Îmi pare rău... N-am vrut să..

Ross păru să se mai înduplece puțin, îngăduindu-și un zâmbet posomorât.

– Uită-te, o îmbie el, pe un ton mai blând, în timp ce întorcea paginile albumului. Uită-te la femeile astea. Știi cine sunt. Crezi că m-ar fi lăsat să le fotografiez dacă n-ar fi avut încredere în mine? N-am nici un motiv ascuns – dacă doresc o femeie, nu e nevoie să recurg la trucuri murdare, crede-mă. Vreau să te fotografiez pentru că ești frumoasă – nimic mai mult.

Alysha ridică privirea spre el, atrasă de vraja acelor ochi cenușii ca oțelul, atât de straniu schimbători. Chiar o găseafrumoasă? Dintr-o dată, știu că acesta era singurul lucru din lume care conta. Uită pe dată felul repezit cum se purtase Ross cu ea – nu voia decât să-l mulțumească...

– În... în regulă... șopti ea, cu sfială. O fac.

Ross zâmbi încet; nu împăunându-se fudul, ci doar în semn de recunoaștere deschisă a acordului ei.

– În cabină e un șal, îi spuse el. Pune-ți-l pe șolduri și vino aici – vom începe așa.

Alysha dădu din cap, cu gura uscată. Sigur că avea să fie în ordine, își spuse ea, încurajator; doar nu se afla într-o dugheană răpănoasă de mahala – Ross Elliot era unul dintre cei mai respectați profesioniști. Și, așa cum îi amintise atât de caustic, dacă voia ca o femeie să se... culce cu el, se găseau destule candidate dornice, nu încăpea nici o îndoială. Ar fi fost chiar un semn de înfumurare din partea ei să-și închipuie că urmărea s-o... seducă. Însă chiar și așa, gândul de a sta în fața lui, pe jumătate goală...

Șalul era un pătrat mare de bumbac, cu imprimeuri vii în nuanțe de roșu, portocaliu, galben și verde. Alysha îl despături și îl scutură, după care, strângând din fălci cu hotărâre, își scoase costumul de baie și-și înfășură șalul pe șolduri – materialul era destul de întins ca s-o cuprindă ca un sarong, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât îi era dificil să înnoade colțurile.

– Gata? strigă Ross, din nou cu nerăbdarea de-acum familiară – ceea ce Alysha găsi destul de încurajator.

– Da-a-a... Vin acum.

Acoperindu-și protector cu brațele pieptul gol, trecu în studio. Luminile îi înfierbântau pielea, iar genunchii-i tremurau atât de tare încât fu nevoită să se așeze pe taburet, de teamă că altfel ar fi căzut. Ross, care regla un obiectiv, ridică privirea, cu o undă de iritare pe chipul cu osatură proeminentă.

– Așa n-am făcut nimic, comentă el, sec. Lasă brațele jos.

Ezitând, Alysha se supuse. Sânii ei erau mici și tari, cu sfârcurile fragede ca doi boboci de trandafir; acum însă, în timp ce trăgea întretăiat aer în piept, păreau s-o doară și să se umfle sub privirea lui, erotic-seducător, desfrânat-ispititor. Alysha îi observă o ușoară încordare a fălcilor strânse și-și dădu seama, cu un fior de teamă, că nu era chiar atât de detașat profesional pe cât se declarase.

Simțea roșeața inundându-i obrajii; dar acceptase s-o facă, iar Ross ar fi crezut-o o idioată bătută-n cap dacă acum refuza să meargă până la capăt. Sângele îi gonea atât de repede prin vene încât o lua cu amețeli, așa că-și duse mâinile la spate, pentru a se ține de tăblia taburetului, arcuindu-și involuntar trupul spre el, provocator.

– E bine – stai așa!

Auzi țăcănitul și bâzâitul aparatului.

– Acum, ridică o mână și aruncă-ți părul peste umăr. Uită-te-n obiectiv – așa, da' nu zâmbi.

Trupul ei se mișcă după comenzi, aproape fără participarea conștientă a minții. Parcă ar fi luat-o complet în stăpânire, iar acum putea face cu ea tot ce voia. Buzele ei fine stăteau întredeschise, pielea mătăsoasă îi lucea cald; curând, Ross avea să-i ceară să-și scoată sarongul, pozând complet goală – iar Alysha avea să se supună. În intimitatea studioului gol, toate inhibițiile i se topeau într-un dulce val de docilitate feminină...

– Fi-ți-ar! înjură scurt Ross, ridicându-se din spatele aparatului. Căldura spoturilor îți înmoaie sfârcurile – așa nu dau bine deloc în fotografii. Trebuie să facem ceva...

Alysha îl privi lung, cu ochi mari și uimiți, cum se ducea spre un mic frigider din colț, de unde reveni cu un cub de gheață în mână.

– Un mic truc al meseriei, îi explică el, pe un ton melodios-tachinător.

Când începu să-i plimbe cubul de gheață peste sâni, Alysha scoase un mic țipăt șocat; vârfurile delicate reacționară prompt, strângându-se ca doi muguri tari.

Ross râse încet, ironic.

– Ce dulce și pudică suntem... murmură el. Pariez că nici untul nu ți s-ar topi în gură – sau chiar un cub de gheață!

Înainte ca Alysha să-și dea seama ce avea de gând, i-l vârî între buzele despărțite – iar în clipa următoare, o luase în brațe, cu gura apăsată peste a ei, caldă și poruncitoare, învârtindu-și senzual limba pentru a trage cubul de gheață în gura lui și a-l împinge imediat înapoi într-a ei.

Nici nu-i trecea prin minte să i se împotrivească. Niciodată nu mai trecuse prin așa ceva – parcă toate visurile ei s-ar fi contopit într-un singur moment paradisiac. Sânii goi îi erau striviți pe zidul dur al pieptului lui, docul aspru al cămășii i se freca delicios de sfârcurile sensibilizate, iar Alysha avea senzația că lua foc...

Ce s-ar fi întâmplat dacă nu erau întrerupți, Alysha nici măcar nu se întrebase; noroc că senzația aceea de firebințeală nu fusese o iluzie – unul dintre proiectoare se înclinase peste un paravan de hârtie, făcându-l să se aprindă.

Când Ross rezolvă problema, Alysha își venise în fire și fugise în cabină, unde se îmbrăcă la loc cu toată viteza, își îndesă lucrurile în geantă și o tuli din studio înainte ca el să vină după ea. Se răzgândise – de fapt, nu voia să fie model.

Nu spusese nimănui ce se întâmplase în după-amiaza aceea. Se întorsese grăbită la școală, unde, din fericire, nu se descoperise că scuza folosită pentru a-și motiva absența era o minciună, și se adâncise în învățătură – cu rezultate atât de bune încât primise note excelente la examene și fusese primită la una dintre cele mai prestigioase universitați, pentru a studia medicina veterinară.

Și s-ar fi putut ca totul să se sfârșească aici; dar, tocmai când se pregătea să-și dea examenele din anul doi, viața privilegiată pe care o cunoscuse dintotdeauna se întrerupsese brusc. Tatăl ei fusese implicat într-o fraudă gravă cu acțiuni și, în loc de a accepta umilința unui proces public, se sinucisese – lăsându-și familia nepregătită să facă față vântului înghețat al sărăciei.

În timp ce mama ei încă mai era în stare de șoc, Alysha îi telefonase celui mai mare frate al tatălui ei, cerându-i ajutorul – numai pentru a i se reaminti brutal cât de categoric dezaprobase familia scandaloasa căsătorie a doua a răposatului colonel Fordham-Jones și a lua cunoștință de refuzul lor absolut de a avea de-a face cu progenitura acelei legături dezaprobate. Știa că nu putea aștepta mare lucru de la familia mamei sale – oameni scorțoși și de modă veche, adepți ai principiului ca fiecare să se descurce singur. După ce un unchi îi trântise telefonul în nas, a dracului să fi fost dacă se ducea târâș la alte rude. Aveau să se descurce și fără ajutor – cumva, urma să găsească ea o soluție.

Și astfel, la vârsta de nouăsprezece ani, pe umerii firavi ai Alyshei căzuse sarcina de a încerca să câștige destui bani pentru a rămâne cu un acoperiș deasupra capului și a plăti taxele școlare ale fratelui ei mai mic. Nevoită să renunțe la propriile sale ambiții, abandonase universitatea, oferindu-și singura zestre care-i mai rămăsese – înfățișarea.

De astă dată, fusese mai înțeleaptă – se adresase unei agenții de modele. Și avusese noroc – pe Barbara Lange o impresionaseră fotografiile de vacanță pe care le adusese cu ea, astfel că-i organizase niște probe foto. Și cu toate că la înaintata vârstă de douăzeci de ani fusese considerată cam bătrână pentru debutul în meserie, progresase rapid, trecând prin truda grea a muncii la cataloage până pe amețitoarele culmi ale paradelor modei și ale revistelor luxoase la care râvnise cândva cu atâta disperare.

Iar acum, printr-un capriciu al sorții care părea aproape inevitabil, drumul i se încrucișa din nou cu al lui Ross Elliot. De ce îi trecuse numele pe listă? Credea că, fiind mai matură și – va fi presupus el – mai cu experiență, ar fi fost mai receptivă la numărul lui de seducție? Că, de data asta, n-avea să mai fugă, în panică?

Ei bine, dacă așa era, Ross Elliot urma să-și descopere curând greșeala, reflectă Alysha, cu înverșunare. O, n-avea să mai intre în panică, nici să fugă – învățase destule mijloace mai eficiente de a rezista avansurilor nedorite. Pe Ross îl aștepta o surpriză foarte neplăcută.

Capitolul 2

Taxiul se opri în fața elegantului restaurant, iar Alysha coborî. O salută un cor de fluierături dinspre o clădire de vizavi, iar un bărbat între două vârste, care se uita la ea din mers, peste umăr, intră într-un stâlp. Stăpânindu-și un ușor surâs amuzat, Alysha intră în restaurant.

Se îmbrăcase cu multă grijă pentru acea întâlnire, într-un costum de in ivoriu, croit cu o uluitoare simplitate a liniei, urmărindu-i curbele suple. Binecunoscutul păr îi era strâns din jurul feței, pentru a-i scoate în evidență structura delicată a oaselor, unduindu-se într-o coamă lucioasă pe spate, iar tocurile înalte ale pantofilor bej îi ridicau făptura mlădioasă până la statura de un metru optzeci și doi.

Erau pantofii cu cele mai înalte tocuri pe care-i putuse găsi – dar tot trebuia să se uite în sus pentru a-l privi pe Ross Elliot în ochi, își reaminti ea, cu un mic fior de teamă. Își dăduse toată silința să se pregătească sufletește pentru acea întâlnire, însă inima continua să-i bată mult prea repede, făcând-o să se simtă cam amețită.

Restaurantul era plin, însă Alysha îl văzu imediat: stătea așezat în capătul opus al salonului și, când ridică privirea, ochii aceia pătrunzători, cenușii ca oțelul, se îndreptară spre ea ca două lasere fixându-și ținta. O privea lung, așteptând-o să vină la el; și, preț de-un incomod moment, amintirile ultimei lor întâlniri i se învolburară în creier, dându-i senzația că din nou purta acel sarong înfășurat pe șolduri, care-i lăsa sânii goi și înfrigurați, cu sfârcurile trandafirii, delicate, parcă ademenind obraznice privirea lui insolentă...

– Bună ziua, domnișoară Jones. Îmi permiteți să vă conduc la masă?

Cu un efort de voință, Alysha se reculese, mulțumindu-i șefului de sală printr-o înclinare amabilă a capului. Păstrându-și ținuta dreaptă, cu demnitate grațioasă, îl urmă printre mesele distanțate, o practică îndelungată ajutând-o să pară că nu observa privirile lascive sau invidioase care o urmăreau.

Ross se ridică în picioare, întinzându-i mâna cu un formalism rece care o cam descumpăni; părea să se poarte ca și cum nu s-ar fi cunoscut niciodată.

– Domnișoară Fordham-Jones, vă mulțumesc că ați venit.

– Bună... ziua, domnule Elliot, îngăimă ea, lăsându-și mâna într-a lui o fracțiune de secundă și retrăgându-și-o înainte de a se ivi vreun risc ca Ross să-i observe ușorul tremur nervos pe care nu prea și-l putea controla. Bobbie se așezase deja la masă, ajunsese la jumătatea paharului de șpriț, iar Alysha o salută cu un zâmbet care-i ascundea ușurarea de a nu fi singură cu Ross.

– Bună, Bobbie. Sper că n-am întârziat?

– În nici un caz – am ajuns noi mai devreme, o asigură Bobbie cu căldură. Ia loc.

Șeful de sală o aștepta cu scaunul tras, iar un picolo se învârtea pe-alături cu o listă; Alysha mulțumi scurt și alese rapid melon Charentais, urmat de un biban în sos de lămâie și chitră, care se anunța delicios.

În fața ei, Ross discuta cu Bobbie, lăsându-i astfel ocazia de a-l studia pe furiș. Nu se schimbase mult în cinci ani, medită ea: cercelul dispăruse, precum și coada-de-cal – acum avea părul tuns scurt, doar cu câteva șuvițe rebele căzându-i pe frunte. Însă purta aceleași haine sport de doc, fără a face nici o concesie față de eleganța restaurantului, iar sub ele trupul îi era la fel de musculos și robust pe cât și-l amintea ea.

Și avea aceeași aroganță pe chipul cizelat aspru, cu pomeți ascuțiți și bărbie autoritară, aceeași undă de cruzime în jurul gurii dure. Nu-și pierduse nici puternicul magnetism fizic, greu de neluat în seamă.

– I-am explicat lui Bobbie detaliile campaniei, o informă el, pe neașteptate.

Se rezemase de spătar, privind-o peste masă cu acea expresie rece și dezinteresată pe care Alysha și-o amintea atât de bine de la prima întâlnire. Și, spre tristețea ei, constată că încă mai avea puterea s-o descumpănească.

– Pare extraordinară! interveni Bobbie, cu ochii strălucindu-i de entuiasm. O victorie sigură!

– Conceptul-cheie e "pericolul", continuă Ross.

Alysha aproape uitase glasul acela – ușor răgușit, ca și cum coardele vocale i-ar fi fost șmirgheluite de aerul aspru din Clydeside, unde-și petrecuse adolescența.

– Vom accentua pericolul pe care-l prezintă pentru piele expunerea excesivă la soare. Laboranții de la Loziers au creat o nouă loțiune UBA/UBV, care va fi lansată pe toată piața.

– Iar ingredientele sunt toate din surse naturale, desigur, o încredință Bobbie. Nu s-au făcut teste pe animale. Alysha are opinii foarte categorice în sensul ăsta, îi explică ea lui Ross. A refuzat adesea chiar și contracte foarte bine plătite, fiindcă nu poartă blănuri naturale și nu folosește cosmetice care au avut la origine acte de cruzime la adresa animalelor.

În ochii cenușii se zări o licărire de cinism inconfundabil.

– Are noroc că-și poate permite să-și respecte principiile, remarcă el, pe un ton sardonic.

Alysha îi susținu privirea, cu răceală. Credea oare că era doar un capriciu de ochii lumii, din partea unei persoane care abia dacă era conștientă de sacrificii? Ei bine, cu siguranță, n-avea să-i schimbe părerea; dificultățile ei financiare erau un secret bine păzit în spatele iluziei atent construite din aparențele de bogăție și hainele de la casele de modă – cumpărate angro sau de la second-hand.

Foarte puțini oameni știau despre scandalul în care fusese implicat tatăl ei – noroc că acesta atrăsese puțină publicitate în afara cercurilor financiare ale capitalei. Iar Alysha nici nu dorea altceva; rușinea de a se descoperi fapta lui fusese cumplit de dureroasă și nici acum nu reușise s-o lase complet în urmă.

– N-am putea trece la discuția despre campanie? ceru ea, cu o demnitate înghețată în voce.

Un zâmbet vag batjocoritor tresări în colțurile acelei guri aspre, dar Ross consimți dezinvolt.

– Va fi foarte prezentă în reviste, precum și la televiziune și prin apariții personale. Lozier Girl întruchipează imaginea concepției Lozier – o indulgență hedonistă pentru femeia care-și poate permite acel mic supliment. De-asta insistăm asupra unui contract în exclusivitate; orice alte activități desfășori în acel timp trebuie să aibă aprobarea mea personală – nu vrem ca Fata Lozier să apară prin cine știe ce cataloage amărâte de comenzi la domiciliu. Și, desigur, vom plăti foarte generos acest privilegiu, adăugă el, cu o ironie seacă.

Instinctiv, Alysha trecu în defensivă, atentă la orice indiciu că Ross i-ar fi ghicit adevărata situație.

– Nu banii sunt principalul meu considerent, îl informă ea, cu dispreț trufaș. Mă interesează numai să-mi avantajez cariera.

O lucire amuzată lumină cei doi ochi de oțel.

– Îmi însușesc critica.

Alysha acceptă scuza cu o ușoară înclinare a capului.

– Ați... spus că vor avea loc și apariții personale? se interesă ea, pe un ton cam rigid.

Ross se rezemă de spătar, luând o sorbitură din paharul cu apă minerală Perrier – avea reputația de a nu se atinge niciodată de alcool.

– Va fi o campanie globală, implicând multe deplasări. Vom face vizite promoționale în toate marile orașe din Europa și America de Nord, Japonia, Australia – sper că aveți destulă energie?

Alysha îi reproduse atitudinea rece-sarcastică, înălțându-și cu o fracțiune una dintre sprâncenele arcuite fin.

– Fac față, replică ea, pe un ton plat.

– Mă bucur să aud. Ar fi extrem de incomod dacă v-ați îmbolnăvi.

– Nu sunt niciodată bolnavă, domnule Elliot, îl asigură ea, cu o sclipire în ochii verzi. N-am lipsit de la nici o întâlnire, nici n-am întârziat vreodată, după cum poate Barbara oricând să confirme.

– Cu siguranță, aveți o reputație profesională excelentă, confirmă el, pe același ton sardonic. Altfel, nici nu m-aș fi gândit să vă solicit.

De ceo solicitase? se întrebă Alysha, cu o undă de neliniște. Nu-și făcea iluzii – existau zeci de alte fete cu aceleași calități, care puteau întruni criteriile exigente stabilite de Ross Elliot. Dar moara bârfelor, de obicei atât de eficientă, nu scosese la iveală nici un alt nume care să candideze pentru acel contract.

De ce tocmai ea?

– Care e programul campaniei? se interesă, cu o nepăsare lăudabilă în voce.

– Faza întâi va consta în spoturile de televiziune, coordonate cu aparițiile până la saturație în toate revistele lunare de modă importante, explică el succint. Lansarea principală va avea loc la începutul lunii aprilie și vom publica masiv până în august-septembrie. Vom filma clipurile video simultan cu realizarea fotografiilor, cele mai multe în decor real, în Thailanda.

– Cu începere de când?

– Din decembrie, răspunse Ross, ridicând întrebător o sprânceană, când pe fața ei trecu o undă de ezitare. E vreo problemă?

– Numai dacă ar însemna să fiu plecată de Crăciun, răspunse ea, pe un ton măsurat cu grijă. De obicei, îl petrec în familie.

Și-ar fi putut imagina reacția mamei sale dacă o anunța că avea să fie plecată de sărbători!

Ross ridică din umerii săi lați, într-o atitudine de indiferență aproape disprețuitoare.

– Va trebui să vă conformați climei de-acolo – decembrie e o lună când sunt toate șansele ca vremea să fie uscată și relativ răcoroasă, spuse el simplu. Dacă vă veți întoarce acasă de Crăciun sau nu va depinde de programul de filmare și productivitatea muncii.

– Înțeleg...

Și-ar fi răcit gura de pomană contrazicându-l; îl vedea în stare să contramandeze sărbătorile – era exact genul de maniac al muncii ambițios, căruia puțin îi păsa de sentimentele celorlalți.

– Până atunci, agenda Alyshei va fi clarificată, îl asigură Bobbie, cu o eficiență vioaie. Sunt programate câteva lucruri, dar le putem re-atribui destul de ușor – nu va fi nici o problemă.

Se întoarse spre Alysha, cu ochii scânteindu-i.

– Tare te mai invidiez că pleci în Thailanda – e una dintre țările mele favorite. Sper că-i vei lăsa puțin timp să admire peisajele, Ross, adăugă ea, aruncându-i o privire piezișă, tachinătoare. Trebuie neapărat să vezi Marele Templu din Bangkok – e pur și simplu fascinant!

Alysha se strădui să-l privească pe Ross drept în ochi, fără să tresară.

– Domnul Elliot încă nu mi-a confirmat dacă încheiem sau nu contractul, aminti ea, rece.

Din nou se pomeni măsurată cu acea privire profesională și detașată, și făcu un efort să i-o susțină fără șovăire. Deși lăsase de mult în urmă vanitatea adolescentină care fusese atât de ofensată de indiferența lui cu ocazia primei întâlniri, recunoscând că înfățișarea ei nu era nimic mai mult decât o combinație fericită de gene pe care o putea exploata ca să-și câștige existența constatase că până și în lumea strălucitoare a modei, unde frumusețea era moneda curentă, calitățile ei fizice îi confereau un anumit avantaj, un surplus de putere, în cele mai multe situații.

Pentru Ross Elliot însă, după câte se părea, nu era decât un echipament neînsuflețit, alături de recuzită, lumini și – cea mai importantă, probabil – aparatura foto. Dacă ar fi putut-o înlocui cu o păpușă de porțelan, care să i se supună neabătut și fără a cere un moment de pauză, ar fi făcut-o bucuros.

– Să nu te tunzi! îi ordonă el.

În ochii ei scăpără un fulger de indignare înghețată; nici un moment nu avusese intenția să-și taie părul, însă o clipă se pomeni cochetând cu ideea, numai ca să-l sfideze. Dar așa ceva ar fi fost o prostie – era profesionistă și avea de-a face cu o sarcină profesională. Nu-și putea permite intervenții ale sentimentelor personale.

– S-o iau ca pe un "da"? întrebă ea.

– Vrei contractul sau nu?