Vechile seifuri

Vechile seifuri de Dominique Arly

Capitolul 1

Un puternic tunet urmă luminii strălucitoare a fulgerului care brăzdă cerul. Bubuitura se auzi foarte aproape de locul unde ne aflam.

— Ia te uită, toate luminile s-au stins în oraș.

— Pe cine interesează asta? îmi răspunse Georgette, încercând să-și pună mănușile de cauciuc.

Coborî prima din mașină, dar se întoarse către mine, văzând că mă mișc mai încet:

— Hai odată! Pune-ți mănușile alea și dă-i drumul!

Adăugă, ca un amănunt important:

— Le-am dat cu tâlc.

Îmi trag mănușile și încerc să le mi le potrivesc bine pe degete. Apoi cobor din mașină, mă duc să caut cufărul pe care-l adusesem cu noi și încep să scot dinăuntru sculele. Ploaia îmi bate în față, întunericul din jur e profund.

— Vom traversa de-a dreptul, spun eu.

Georgette mă prinde de braț și pornim. Pașii noștri răsună puternic pe asfalt, dar se înfundă încet în iarbă când trecem dincolo de stradă. Întind mâna către zidul ce șiroiește de ploaie.

— Nu e prea înalt, îi spun ca s-o liniștesc.

Îi dau mâna, ea mă prinde de braț și o trag sus. Reușește să încalece zidul și-mi șoptește:

— Ia geanta!

Apoi sare de partea cealaltă și o prind tocmai la timp.

Un fulger luminează fațada casei. Ferestrele au obloanele trase. Dar nu asta ne interesează. Vom intra oricum pe ușa principală. Tunetul lovește și el, dar cu mai puțină putere.

Merg înainte pe aleea pietruită, cu mâinile întinse în față, ca un orb.

Ajung la scările de intrare și Georgette mă urmează îndeaproape.

Pipăi cu o mână ca să descopăr broasca ușii.

Scot din geantă sculele, o aleg pe cea care mi se pare potrivită și încerc să deschid. Nimic mai simplu! Aud un scârțâit încurajator.

— Merge? șoptește Georgette.

— De minune!

Un pocnet ușor îmi dă de știre că operațiunea a reușit. Apăs pe clanță și deschid. Mă strecor înăuntru și o chem:

— Haide, poți intra!

Prietena mea mă ascultă. Ajunsă în casă, scoate lanterna și luminează în jur:

— E mult mai bine aici!

Ne aflăm într-un hol pătrat care se continuă cu un coridor ce conduce către o altă ușă. Aceasta trebuie să dea înspre grădină.

La dreapta – o scară.

Îi atrag atenția să stingă lumina. Mă ascultă. Mi s-a părut că aud un zgomot pe scară. Dar nu era decât lemnul treptelor care pocnise. Sau nu? îmi țin respirația. Se aude din nou zgomotul. Îmi par pași care coboară.

Unul... al doilea... al treilea...

Cineva coboară?

Probabil că bătrâna aia și-a râs de mine! „Proprietarul nu-i niciodată acasă”.

Trebuie să fugim.

La lumina unui nou fulger zăresc pe scară un om ce se îndreaptă spre mine cu un pistol în mână. Trage. Zgomotul pistolului și cel al tunetului se aud deodată. Simt o puternică arsură în braț. Georgette începe să urle ca scoas a din minți.

Vreau să mă retrag, dar mă împiedic și cad în genunchi. Geanta îmi cade. Încercând să mă ridic, ating cu mâna capătul unei scule care iese din geantă. Omul va trage din nou. Îl aștept să coboare. Mă ridic, scot scula, o ridic deasupra capului și lovesc cu toată puterea. Se aude o lovitură surdă, apoi un zgomot de corp care cade.

Georgette începe din nou să țipe.

Simt o adiere de vânt. Aerul proaspăt pătrunde în încăpere. Prietena mea a deschis geamul. Sare pe fereastră, o aud alergând prin curte. Îmi recuperez geanta și pornesc imediat pe urmele ei. Ajungem la zidul pe care-l escaladaserăm mai devreme. Ne oprim puțin să răsuflăm.

— Ce nenorocire! Am crezut că te-a ucis!

— Doar m-a rănit. La brațul stâng. Eu l-am lovit pe urmă destul de tare...

— Cu ce?

— Cu o sculă.

— L-ai lovit în cap?

— De unde să știu?

Brațul mă doare. Sar peste zid cu mare greutate. Dacă rana de glonț îmi provoacă o așa puternică amețeală, ce trebuie să simtă omul pe care l-am lovit? Mai ales dacă l-am nimerit în cap. Înseamnă că a murit!

Mă sprijin de Georgette pentru a ajunge la mașină.

— Te doare?

Nu răspund, dar ea înțelege.

— Am să conduc eu, adaugă.

Mă ajută să intru și să așază ușor pe scaun.

Simt că voi leșina.

Sunt un asasin! mai întâi hoț, și acum criminal! Eu, un băiat bun, muncitor! Și când te gândești că nu mai departe de acum câteva luni nu aveam nimic să-mi reproșez!

Mă aflam în atelierul de lăcătușerie unde lucram, când apăru fiul cel mare al patronului, Jean-Louis. Veni lângă mine și mă privi o vreme lucrând. Apoi tuși, vrând să-mi dea de înțeles că avea să-mi vorbească.

— Ce vrei? îl întrebai.

— Vreau să discut ceva cu tine, Eric.

— Da?

— Păi.

Îl privii și-mi văzui în continuare de treabă. Dacă avea ceva de zis, putea să-mi spună și lucrând, nu?

Își drese glasul.

— Ei bine, iată.

Se opri, se frecă la falcă. Nu înțelegeam nimic. În primă fază îmi înșiră niște cuvinte dezlânate din care se putea înțelege că era o treabă delicată. Nimic care să mă intereseze.

Noi doi n-am fost niciodată prieteni, dar nici n-am avut vreodată vreo ceartă.

Acum zece ani, când am fost angajat aici, el nu terminase încă liceul tehnic. Era un băiat timid și sperios, fără îndoială și din pricina severității tatălui său, maistrul Marcelin. Pe vremea aceea bătrânul era încă în plină formă, era respectat și temut de angajați și de familie. Și mie mi-era frică de el. Eram timid la rândul meu și destul de naiv pe deasupra. Abia terminasem armata, eram încă un tânăr neștiutor și mă trezisem singur pe lume.

Tata murise în urmă cu câțiva ani, pe când aveam cincisprezece, într-un accident de muncă.

Pe atunci, eram elevul unuia dintre cele mai bune colegii din Franța. Trebuia să termin liceul și aveam de gând să urmez apoi facultatea de litere. Dar mama, sărmană văduvă, m-a mutat la un liceu tehnic, pentru că așa aveam mai rapid șansa să-mi câștig singur existența. M-am angajat cu jumătate de normă undeva, dar înainte de armată nu eram încă lăcătuș plin. Când am terminat serviciul militar, a murit și mama. Cancer.

Un vecin mi-a spus că se caută un lăcătuș. Unul dintre muncitorii lui Marcelin se pensionase, așa că am venit în locul lui. Era o meserie care-mi plăcea, deși salariul nu era prea mare. În schimb, oamenii dădeau bacșișuri bune pentru treburi mai urgente și nu refuzam niciodată să lucrez peste program.

— Cred că știi că tata nu se simte prea bine.

Știam prea bine: avea ulcer și în ultima vreme și crizele de astm erau din ce în ce mai dese.

— Și că fratele meu va termina colegiul în curând.

— Da. Și?

Încă nu pricepeam.

— Va trebui să schimbăm puțin profilul afacerilor noastre. Înțelegi? Lăcătușeria este o treabă ieftină și nici nu ai mare lucru de făcut. Marile lucrări pe șantiere le iau tâmplarii. Noi nu intervenim decât când casa este gata. În rest, reparațiile, cheile, toate astea sunt mai mult așa, ca să fie, să zicem și noi că avem ceva de făcut. Nu mai merită investiția. Ne gândim să ne ocupăm de feronerie.

Tăcui, pentru că nu înțelegeam unde bate.

— Abia dacă afacerea mai este rentabilă. Fratele meu va fi singurul care se va mai ocupa de asta.

Tresării.

— Și asta ce înseamnă?

— Că nu te mai putem păstra aici.

— Mă dați afară?

— Restrângere de personal. Ți se va plăti tot ce-ți datorăm.

Încercai să lupt.

— Poți să-mi spui ce vrei, dar tatăl tău m-a angajat.

— El mi-a spus să te avertizez. Eu voi fi noul președinte-director general. Vom începe treaba de luna viitoare.

— Când trebuie să plec?

— La sfârșitul lunii. Mai ai zece zile ca să te pregătești.

Încercă să îndulcească pe cât posibil vestea:

— Trebuie să înțelegi că și noi regretăm, dar nu avem ce face. Pentru a putea reuși, trebuie să plătim prețul ăsta. Avem nevoie de utilaj performant. Nu ne mai permitem deocamdată cheltuieli suplimentare. Dar, după ce trece perioada asta grea, dacă vrei să te întorci.

Eram mut de uimire.

— Tatăl meu îți va da referințe excelente. El crede că nu-ți va fi prea greu să te angajezi în altă parte, ești un muncitor de nădejde. Ai putea să încerci la concurență, la Bruyet, de exemplu, cel mai important din domeniu.

Îl oprii cu un gest obosit.

— Nu te mai deranja, am înțeles!

Jean-Louis mă lăsă singur și se îndreptă către ușă.

Din ușă se întoarse din nou către mine și adăugă:

— Ce să facem? Trebuie să evităm falimentul! Nu mai suntem pe vremea străbunicilor, când se făceau aici broaște pentru tot orașul și când lucrau în atelier șase oameni. Nici pe vremea bunicului, care era singurul fabricant de seifuri din oraș!

Era adevărat. În atelierele de pe strada Courlason, una dintre cele mai vechi din oraș, familia Marcelin întemeiase o dinastie de lăcătuși. Dar cererea nu mai era așa de mare. Cu fiecare an, comenzile erau din ce în ce mai slabe.

Când am fost angajat eu, eram trei colegi. Cinci ani mai târziu, cel mai bătrân dintre ei a murit, fără să fie adus un înlocuitor. În martie anul trecut, celălalt băiat, din ce în ce mai leneș și mai dezinteresat, a fost pus pe liber.

O reorientare a afacerilor se impunea, din nefericire pentru mine.

Ce ironie!

Mă credeam la adăpost. Credeam că am un loc de muncă sigur, de unde aveam să ies la pensie. Nu aveam ambiții prea mari, așa că atelierul îmi convenea de minune. Nu aveam nevoi deosebite, așa că banii pe care-i câștigam erau suficienți pentru a trăi bine. Chiar reușisem să fac ceva economii. Nu m-aș fi imaginat vreodată șomer.

Din păcate, nici cel mai binevoitor angajator nu m-ar fi putut primi, nici pentru cele mai bune referințe din lume. Nu pentru că eram un prost profesionist, dimpotrivă. Ci pentru că toate afacerile de acest gen mergeau din ce în ce mai rău. Majoritatea atelierelor se mulțumeau să supraviețuiască. Profitul era tot mai mic.

Mă întorsei la munca mea, din care mă întrerupsese băiatul cu vestea lui cea proastă.

Avea dreptate, lucrările noastre erau simple mărunțișuri. Și foarte puțin rentabile, de altfel. Materia primă și manopera costau destul de mult. Dar clienții erau oameni săraci și patronul nu putea să ridice prea mult prețul. Tehnologia noastră era învechită. Lucram cu diamantul, iar acesta era scump. Pe de altă parte, începuseră să fie din ce în ce mai răspândite mașinile ce făceau copii de chei în timp record și cu un preț mai mult decât rezonabil.

Ieșeam de la muncă pe la șase, dar azi mai întârziai în așteptarea patronului, care fusese chemat de urgență la un client și era plecat încă de la prânz. După un timp, realizai că se oprise probabil la vreun bistro din drumul lui, pentru a nu risca să mă întâlnească la atelier când se întoarce. De vreme ce încredințase această corvoadă fiului său, însemna că nu avea chef de o discuție sentimentală cu mine. Îmi lăsa la dispoziție o zi ca să pot digera pe îndelete vestea.

Mă dezbrăcai de salopetă, o pusei în dulap și-mi luai hainele de stradă. De obicei, după lucru mă opream puțin la barul din colț, să schimb câteva cuvinte cu clienții și cu ospărătița, o fată brunetă și veselă.

Afară era foarte cald. Aerul era sufocant, mai ales prin comparație cu adăpostul răcoros al atelierului. Cafeneaua mă atrăgea, dar trecui prin fața vitrinei fără să mă opresc. Trebuia să discut cu Georgette.

Grăbii pasul. Ajunsei în parcare și intrai în mașină.

Locuiam pe strada Jean-Jacques Rousseau, într-un bloc modest. Stăteam aici de zece ani, de când tatăl Marcelin mă dusese acolo prima dată, după semnarea contractului de muncă. Omul îl cunoștea pe administrator, care-i spusese că locuința cu pricina era liberă, gata de închiriat. Mi-a plăcut imediat, pentru că era ideală pentru un bărbat singur: o cameră, o mică bucătărie și baia. De atunci, nu căutasem niciodată să mă mut.

În primul rând pentru că era convenabilă – chiria era destul de mică – și apoi pentru că mă împrietenisem cu vecina de palier. Fata se arătase ospitalieră, chiar foarte.

Pe vremea aceea nu eram prea descurcăreț cu femeile. De altfel, nici acum nu sunt. Din pricina asta, nici nu i-am dat mare atenție. Dar ea a fost prima care m-a salutat, foarte amabilă. Acesta a fost primul pas. Câteva zile mai târziu, într-o seară, ne-am întâlnit amândoi pe scări. Ea mi-a întins mâna și s-a prezentat:

— Bună seara. Eu sunt doamna Bollard. Prietenii îmi spun Georgette.

Înaltă, bine proporționată, cu părul vopsit blond, fața rotundă, plăcută, ochii căprui, gura mică și roșie, gropițe în obraji. Portretul unei femei frumoase și proaspete, chiar dacă nu era vreo prințesă din povești.

Îmi surâdea foarte amabil, așa că-i întinsei mâna, bucuros de cunoștință:

— Eric Janicaut.

— Sunteți lăcătuș, nu-i așa?

— Da, doamnă, dar de unde știți?

— Îl cunoaștem pe patronul dumneavoastră, adică cu și soțul meu vreau să spun. Eu sunt vânzătoare la o alimentară, el lucrează într-o fabrică de confecții, în schimbul de noapte, de la nouă seara la șase dimineața. În felul ăsta nu ajungem să ne vedem toată săptămâna, adăugă ea râzând. Când el vine acasă, eu plec la muncă. Și mă culc când el trebuie să plece.

Ajunserăm la etajul trei. Foarte amabilă, mă invită să-i fac o vizită.

— Nu vreți să intrați să ciocnim un pahar?

Nu refuzai, dar nici nu știui ce să zic.

Femeia adăugă:

— Doar o gură de Martini.

— Cu plăcere.

Intrai. Casa lor era mult mai bine aranjată decât a mea. Și, în primul rând, mai mare. Aveau trei camere. Mă invită în sufragerie. Încăperea era mobilată modern, cu o canapea și fotolii, măsuță de cafea, televizor.

— Dar luați loc.

Rămăsei în picioare.

— Nu vreau să vă deranjez.

Fu uimită și încântată de atitudinea mea.

Chicoti:

— Vai, ce timizi suntem! De cine vă e teamă? Charles nu se întoarce decât peste o oră. Voi spăla paharele, le voi pune la loc. Și nici măcar nu va ști că ați venit aici.

Râse ironic:

— Vecinii de palier? Nici în privința lor nu trebuie să vă faceți griji. Sunt bătrâni. Abia văd, iar unii nici nu aud măcar.

Oare ce trebuia să înțeleg din toate amănuntele astea? Mă înroșii.

— Câți ani aveți? Optsprezece?

— Douăzeci și ceva.

— Nu s-ar zice! Eu am douăzeci și opt.

— V-aș fi dat mai puțin!

— Mincinosule! Am făcut prostia să mă mărit la șaptesprezece ani. La țară, eram deja prea bătrână. În fine, sper că nu sunteți logodit său.

— Nu.

— Vreo prietenă?

— Nu.

— Mai bine.

Îmi povesti apoi că soțul său, cu cincisprezece ani mai mare decât ea, deja chelise și făcuse burtă. Era din ce în ce mai puțin pus pe „treabă”.

Simțeam că obrajii îmi ard.

Dar ea nu era deloc jenată. Vorbea lejer, în timp ce așeza paharele pe tăviță și turna băutura.

Veni lângă mine și se așeză destul de aproape.

Eu nu știam ce să spun, iar ea părea când amuzată, când înduioșată de atitudinea mea.

Când fu timpul să plec, mă însoți până la ușă și mă mângâie ușor pe obraz cu vârful degetelor.

Ajuns acasă, mâncai puțin, cam fără chef. La prânz luam masa într-un restaurant pe care mi-l recomandase Marcelin, iar seara mă mulțumeam cu câteva sandvișuri.

Odată terminată masa mea frugală și solitară, mă scufundai într-o tristă visare. Îmi reproșam faptul că mă comportasem ca un imbecil. Femeia îmi făcea avansuri clare, iar eu stăteam fără să răspund nimic. Măcar din politețe și tot ar fi trebuit să fac puțină conversație.

Mă hotărâi să trec pe la ea puțin mai târziu, așa că pândii cu atenție întoarcerea soțului și plecarea acestuia. Dar când bărbatul părăsi casă, mă simții absolut incapabil să mă duc să bat la ușa ei.

Dar nu avui prea mult timp de regrete. A doua zi, pe la ora zece seara, când mă pregăteam să mă îmbrac în pijama, cineva sună la ușă.

Deschisei ușa și o zării în prag.

— Am văzut lumină, șopti ea. Scuze, dar, dacă nu vă supărați, aș vrea să vă rog ceva. Nu pot deschise ușa dulapului, e puțin stricată. Poate îi dați de cap.

— Trebuie să mă îmbrac., bolborosii eu.

Ea împinse ușa și intră în casă. Purta doar un capot.

— De ce să vă mai schimbați? Arătați destul de bine. Haideți, insistă ea în șoaptă.

Inima-mi bătea nebunește, dar am urmat-o imediat. Mă conduse în dormitor. Încăperea era abia luminată de o mică lampă.

Am dat ocol patului. În oglinda dulapului o zării pe tânăra mea vecină. Se afla chiar în spatele meu, foarte aproape. Am învârtit cheia, am întâlnit o ușoară rezistență, da ușa s-a deschis destul de repede.

— Ați reușit?

— Da. Broasca trebuie unsă. Voi trece mâine pe aici să rezolv asta.

— Ah! Mulțumesc!

Ieșind din cameră, agăță cu piciorul firul lampei și-l scoase din priză. Lumina se stinse și rămăserăm pe întuneric.

— Ah! Cât sunt de neîndemânatică! Unde sunteți?

Tocmai voiam să răspund, că mă trezii direct în brațele sale. Gura ei îmi căuta buzele.

— Dragul meu...

Pentru o clipă mă lăsă. Auzii un foșnet de haine, apoi vecina mă prinse iarăși în brațe. De data asta era goală. Degetele sale agile descheiau nasturii bluzei de pijama și mă dezbrăcau. Căzurăm pe pat.

— Ai pielea fină, șopti ea, și miroși frumos.

Mă sărută cu foc. Eu încă ezitam. Mi-era parcă frică s-o ating. Pielea ei era pufoasă.

— Spune-mi. Ai mai fost cu vreo fată?

— Da.

— Dar nu prea des, nu?

— Nu prea.

— Pariez că nu-ai fost decât la fete. Pentru care plătești.

Rușinat, i-am răspuns că avea dreptate.

— Ei bine, nu va mai fi necesar să faci asta! Niciodată. Mai dai și bani și. Cine știe ce se mai întâmplă. Nu-i prea isteț din partea ta! Promite-mi că nu te mai duci acolo.

— Vă jur.

Ea râse amuzată.

— Cred că acuma ai putea să-mi vorbești cu „tu”.

În noaptea aceea, Georgette se strădui să-mi perfecționize educația sentimentală. De atunci înainte, ne întâlneam de câteva ori pe săptămână. Cu anii, legătura noastră căpătă o alură aproape conjugală. Cu Charles mă aflam în relații foarte cordiale, și trebuie spun că bărbatul nu a avut niciodată nici cea mai mică bănuială. De altfel, îmi păstrasem aceeași mască de băiat bun și liniștit, împăcat cu soarta sa și cu statutul de celibatar.

***

În seara aceea deci, mă dusei direct acasă. Nu aveam decât o singură persoană pe lume cu care să-mi împărtășesc problemele.

Georgette curăța legume pentru masa de seară.

— Ce-i cu fața asta? se miră ea. Ce ți s-a întâmplat?

— Am să-mi pierd locul de muncă, oftai eu, așezându-mă lângă ea.

— De ce?

Îi povestit tot.

Georgette se încruntă:

— Dar au dreptul să te dea afară? Ar trebui să vorbești cu un avocat sau să te duci la sindicat.

Dar eu nu voiam să risc niciun conflict cu angajatorul meu.

— N-ai dreptate. Omul e un nemernic dacă vrea să te lase pe drumuri după atâta timp. I-a convenit cât ai lucrat pentru el, nu?

— Dar e bolnav. Cred că are și el destule necazuri.

— Dragul meu pisoiaș. S-ar spune că în sufletul tău nu se află pic de răutate.

Puse cuțitul pe masă și veni lângă mine, pentru a-mi da un sărut tandru de consolare. Se așeză pe genunchii mei și începu să-și desfacă nasturii bluzei. Dar starea mea de spirit nu era prea propice dragostei.

Georgette observă lipsa mea de entuziasm.

— Nu acum? mă întrebă ea zâmbind. Ești prea deprimat? Ai să-ți revii.

Sări de pe genunchii mei și se încheie la bluză.

— Dar trebuie să-ți revii repede, adăugă. Haide, sus! mai ai o oră la dispoziție pentru a merge pe la celelalte ateliere, să vezi dacă-ți găsești de lucru.

— Mă duc mâine.

— Nu, mâine ai să continui ce-ai început azi. Doar dacă nu-ți vei găsi din prima, ceea ce e puțin probabil. Cei din branșă trebuie să știe că ești un muncitor bun și vrednic. N-ai fost dat afară pentru că ai greșit cu ceva, ci pentru că nu-și mai permit să te țină.

Mă împunse ușor în șold pentru a mă convinge să mă ridic.

— Știu și ce salariu ar trebui să ceri. Cam de câți ani nu ți-a crescut salariul? Bătrânul Marcelin a cam profitat de bunătatea ta.

Vorbele ei îmi făceau bine, pentru că aveam nevoie de o încurajare.

— Haide! Rade-te, pune-ți o cămașă curată și costumul gri. Schimbă-ți pantofii. Ai să arăți perfect.

O ascultai. De altfel, o ascultam de obicei. Era spre binele meu.

Plecai de acasă foarte sigur pe mine.

Dar efectul ăsta nu avea să dureze.

Ajunsei pe strada Marmagne, la atelierul lui Bruyet. Trei muncitori își făceau de lucru. Patronul mă primi foarte cordial.

— Salut, Janicaut. Merge?

— Se poate și mai bine.

— S-a întâmplat ceva?

— Sunt în șomaj.

Chipul său căpătă o expresie de milă. Dar îmi putui da seama că înduioșarea lui nu era decât o mască.

— Aha, deci nu-i merge prea bine lui Marcelin, a? Știu de multă vreme că omul are probleme de sănătate. Trebuia să pună punct odată și odată și să-și îngrijească sănătatea. Nu lasă afacerea fiului lui?

Îi explicai totul.

Bruyet mă ascultă cu atenție, clătind din cap și încercând să-și ascundă satisfacția. În fond, era vorba despre dispariția unui concurent de pe piață.

— Păcat, îmi pare rău pentru Marcelin. Și pentru tine îmi pare rău. Pentru că, oricât aș vrea, nu te pot angaja. Nu-i posibil, bătrâne. Deja încep să mă întreb dacă mai pot păstra trei muncitori. Costă foarte mult, mai sunt și taxele. După ce plătesc totul, nu-mi mai rămâne decât ceva mărunțiș. Sunt sigur că m-aș descurca mai bine de unul singur.

Refrenul ăsta îl auzisem de mai multe ori. Patroni copleșiți de taxe, muncitori care mai mult îngreunează traiul angajatorilor decât îl ușurează.

Cu toate astea, Bruyet își construise o vilă foarte frumoasă la Saint-Doulchard.

— Mi-ar plăcea să te iau la mine, crede-mă. Ești un tip bun și de încredere. Dar în momentul ăsta sunt nevoit să dau afară pe unul dintre ai mei.

În final, omul m-a sfătuit să mă duc la Parelli.

A doua mea încercare fu la fel de puțin fructuoasă. Parelli nu voia să angajeze un muncitor calificat. Un ucenic îi ajungea.

Descurajat, mă întorsei acasă. Ascultai la ușa Georgettei și auzii vocea lui Charles și zgomotele familiare de pregătire a mesei. Familia Bollard lua cina. În aparență, era un menaj bun și fericit, fără necazuri. Un soț fericit și liniștit.

Până în momentul acela nu fusesem niciodată gelos pe Charles. Georgette îmi spunea că eu eram preferatul ei, cel care se bucura de adevărata ei tandrețe. Și aveam de ce s-o cred, pentru că-mi demonstra deplin dragostea ei. Așa că fui surprins când îmi dădui seama că-l invidiez. Nu pentru că petrecea alături de prietena mea două zile pe săptămână – de dimineață până seara, – ceea ce eu nu puteam, ci pentru că bărbatul ăsta avea viața lui, unde era bine „instalat”, pentru că avea un loc de muncă stabil, unde era bine văzut.

Fără să-mi fie foame, încercai să mănânc ceva, apoi mă pregătii de culcare.

În starea în care mă aflam, mă crezui îndreptățit să mă răfăț puțin, așa că încercai pentru prima dată parfumul dăruit de Georgette. Îi cumpărase unul asemănător și lui Charles, pentru ca soțul să nu simtă o aromă străină în propriul pat.

Aveam de gând să mă odihnesc puțin, în așteptarea orei la care bărbatul se ducea la muncă.

Când îl auzii plecând, ieșii pe palier. Cobora scara. O dată ajuns jos, intrai în apartamentul lor, fără să mai bat la ușă.

— Ia zi, dragule! Cum a fost?

Georgette ieși din baie. Era goală.

— Nimic interesant.

Ea continua foarte liniștită să se șteargă cu un prosop. Când o vedeam astfel, foarte calm impudică, eram la fel de emoționat ca în primele clipe ale relației noastre. Era la fel de frumoasă ca în urmă cu zece ani: gâtul perfect, sânii tari, șoldurile rotunde, pulpele albe și fine.

— Te-ai dus la mai mulți?

— Doi.

— Dar mai sunt și alții.

— Da.

— Ce ți-au zis ăștia?

— Palavre.

— Dar mâine vei reuși! Haide, vino-ncoace!

Cu prosopul în mână încă, intră în dormitor și mă îndemnă s-o urmez. Se îndreptă spre pat, dădu la o parte cuvertura și se întinse.

— Haide, pisoiaș!

Mă dezbrăcai de pijama și venii lângă ea. Brațele ei se înnodară în jurul trupului meu. Mă săruta întruna, șoptind:

— Nu mai vreau să te văd așa. Sunt sigură că te vei descurca. Cu meseria ta, e simplu să-ți găsești altceva.

Atunci a fost momentul în care a pronunțat pentru prima dată fraza fatală. Dar nu i-am înțeles imediat sensul.

— Și apoi există și alte posibilități.

Oftai și-i răspunsei:

— Da, dar aș prefera lăcătușeria. Alte slujbe nu-mi spun mare lucru.

Ea reluă, cu un ton indulgent:

— Sigur că da, pisoiaș!

Mă strânse puternic în brațe:

— Nu ești decât un copil.

— Dar am trecut de treizeci deja.

— Nu vorbesc de vârstă.

Mă sărută pe gât, adăugând:

— Din fericire, sunt eu aici. O să am grijă de tine.

Tăcu și mă sărută și mai aprig. Era singurul tratament de care aveam nevoie. Dragostea ei.

Începea o noapte de uitare, de pasiune, de fericire.

***

A doua zi îl întâlnii pe bătrânul Marcelin. Era în atelier când ajunsei acolo.

Veni către mine, cu o expresie de suferință pe chip. Îmi întinse mâna, ca și cum mi-ar fi prezentat condoleanțe:

— Ce vrei, dragul meu? Nu am cum să procedez altfel.

Coborî vocea:

— Eu nu mai am autoritate, sunt bolnav, nu mai pot munci. Ceilalți.

Era neputincios.

— Nu vă necăjiți, spusei eu jenat; am să mă descurc.

— Ginerele meu a avut ideea asta. Știi că băiatul are un atelier de feronerie. L-a îndemnat și pe Jean-Louis să facă același lucru, cică s-ar câștiga mult mai bine.

Mă privi în ochi:

— Știi, eu le-am zis să te păstreze, dar ei au gândurile lor. Nu vor să mai aibă niciun angajat, vor să fie numai ei și să-și pună pe cartea de muncă salariul minim, ca să nu plătească prea mult la impozite. Dacă te-ar fi luat, ar fi însemnat să te plătească la banii pe care-i meriți, și un lucru ca ăsta ar fi dat de bănuit. Înțelegi? Tu să ai mai mulți bani decât angajatorul. Nu mergea!

— Înțeleg, înțeleg. Ei, asta e.

— Ai fost pe la alte ateliere?

— Da.

— La Bruyet te-ai dus?

— Da. Absolut nimic. Nu poate să-și permită să angajeze în momentul ăsta. Asta e ceea ce mi-a zis, cel puțin.

— Deci n-a vrut? E un nemernic!

— M-am dus și la Parelli.

— Și?

— Nici el nu face angajări.

— A, da, știu. Ăsta-i exploatează pe ăia mici, îmi tăie vorba bătrânul. Zice că-i învață meserie. Pe naiba! La Lister ai fost?

— Nu încă!

— Ăsta e chiar un tip bun. Dacă poate, sigur te ajută. Am să-ți pregătesc niște referințe care nu se pot refuza, pur și simplu. Am să spun acolo că ești un celebru specialist. Și dacă nu găsești de lucru pe aici, pe la noi, n-ai decât să te duci la Paris. În fond, nu există nimic care să te rețină la Bourges, nu?

Ce să-i faci? Aveam reputația de burlac convins.

Îl ascultai impasibil, evocând totodată în minte anumite amănunte din anatomia Georgettei și căldura dragostei sale.

— Ce contează pentru tine că e aici sau în altă parte, nu?

— Așa e, răspunsei eu prudent.