Viata mea iti apartine

CUPRINS:

Cine va vorbi cel dintâi… 5

Lacrimi de femeie… 2

Helene ia inițiativa…

În atelier, la gura sobei… 19

Copilașul din Praga… 28

Un prieten la nevoie… 50

Paradisul pierdut… 58

Turnul templului… 63

Ronnie sosește pe ceața… 68

Mirajul… 73

Un prieten care acționează… 80

Ronnie poposea sub coroana arborelui lui Upas… 89

Ca într-o oglindă… 92

Ceața se împrăștie… 96

Trebuie ca el să-și amintească… 102

El nu știa nimic „…,. 113

Chipul din oglindă… 119

Ne-a venit un băiețel… 125

Noapte bună „Copilașului din Praga”… 131

CINE VA VORBI CEL DINTÂI?

Stând în picioare, înaintea ferestrei din salonașul soției sale, Ronald West părea absorbit în contemplarea grădinii vesele și a parcului imens care se întindeau în fața ochilor săi. Însă, în adevăr, mintea îi era preocupată numai de găsirea celui mai bun mijloc pentru a putea discuta cu Helene subiectul care îl tortura încă din timpul plimbării de dimineață. Adineauri, după ce descălecase vioi de pe cal și aruncase groom-ului frâul, se grăbise s-o ajute și pe Helene să descalece, apoi mângâind coama frumoasă a iepei „Picioruș de Argint”, cu ochii ațintiți asupra fermecătoarei sale soții, o întrebase:

— Helene, aș putea urca până la tine? Aș vrea să-ți comunic ceva foarte important.

Helene zâmbi și îi răspunse pe un ton șăgalnic:

— Am băgat de seamă că însoțitorul meu la călăria de azi dimineață era cu gândul la o mie de leghe distanță de soție și cal: dacă acum are intenția să mă ducă și pe mine cu el, pe acolo pe unde rătăcea adineauri, va fi iertat. De altfel și eu, dragă Ronnie, am ceva să-ți spun. Uitându-mă întâmplător la ceasul din turn, văd că mai avem încă o oră bună până la masă. Am să scriu, cu voia ta, repede o scrisoare, pe care trebuie s-o trimit în sat, și pe urmă sunt la dispoziția ta. Bineînțeles, după ce am să-mi schimb și rochia.

Sprijinindu-se ușor de umărul soțului ei, Helene West alunecă din șa. Pe urmă, după ce puse în vedere groom-ului să aștepte ordine, trecu în hol.

Ronald o lăsă să-și scrie scrisoarea și intră singur în salon. După ce meditase în tăcere, o săptămână întreagă, asupra aceleiași idei, își dădu imediat seama că este foarte greu să-și deschidă inima în fața unei alte persoane, chiar când aceasta ar fi, așa cum era în cazul de față, cea mai bună, cea mai îngăduitoare și cea mai perfectă dintre soții.

Preocupat, Ronald uitase să-și lase pălăria și mănușile în hol. Le aruncă pe fotoliul Helenei, păstrându-și însă în mână cravașa cu care izbea – privind pe fereastră – în cizmele de bizon.

Dimineața de primăvară era o minune. Soarele luminos pătrundea prin gemulețele de modă veche, umplând încăperea de veselie. Pe unul din gemulețe, un om mai simplu, din timpuri apuse, zgâriase cu diamantul o cruce și scrisese deasupra cuvintele: In hoc signo vinces.

Ronald protestase de mai multe ori contra oportunității acestei inscripții, declarând că, dacă strămoșul Helenei găsise nevoia de a scrie pe undeva o deviză latină, ar fi fost mai nimerit să se fi servit de portofelul său decât să mâzgălească frumoasele geamuri din „La Grange”. Dar ori de câte ori venise vorba despre acest lucru, Helene luase partea strămoșuluiei.

— Fără îndoială, spunea ea, că în ziua aceea soarele făcuse să scânteieze geamurile mai puternic ca de obicei. Ah! Ronnie, dacă ne-am putea aminti mai des cuvintele In hoc signo vinces, am putea probabil să ne dăm seama mai ușor că drumul spre victorie este vecin cu calea sacrificiului.

În general, Helene trecea metodic de partea strămoșului, ceea ce era oarecum jignitor pentru un bărbat modern, care neavând la rândul lui strămoși venerabili, îi considera demodați și inutili.

În dimineața aceasta însă, înțelesul devizei încriminate îl izbi pe Ronald mai mult decât ceva de prost augur. El voia să învingă întotdeauna, fără să țină seama de simboluri și, gândindu-se mai bine, găsi, totuși, o coincidență cu adevărat ciudată între ceea ce-i trecuse lui prin cap și vorbele Helenei care evocaseră simbolul unei călătorii îndepărtate: In hoc signo vinces!

Pașii soției sale îl scoaseră din visare.

Clipa temută venise. Cum să înceapă? Era, mai ales vorba de tact și trebuia s-o pregătească încetișor pe Helene, dacă voia să primească hotărârea surprinzătoare pe care el urma să i-o anunțe Helene, închizând ușa în urma ei, înainta în încăperea plină de soare.

Talia, grațios naturală, era subliniată de costumul ei de amazoană și de părul bogat, auriu, care îi dispărea sub pălărie. Nimic nu putea să-i altereze blândețea senină a feței și bunătatea întipărită pe figură. Ochii Helenei erau mereu îndreptați spre viață, ca și cum ar fi așteptat ca să primească de acolo viziunea fericirii.

Apropiindu-se de fereastră, se întreba, în mintea ei, ce era preferabil să facă. Să vorbească ea cea dintâi sau să asculte ce avea să-i spună Ronald? Se hotărâse în sfârșit, să-i anunțe că clipa, mult așteptată, când trebuia să afle vestea cea mare, vestea care îi umplea de bucurie inima ei de soție tânără, venise, așa că orice amânare era complet imposibilă. Și totuși, își dădu seama că, dacă ar fi vorbit ea întâi, confidența lui Ronald ar fi căzut pe plan secund; asta era însă de neconceput, pentru că tot ce era în legătură cu soțul ei primea din partea Helenei un tratament de favoare. Tânăra femeie judecă, deci că e preferabil să-l lase mai întâi pe Ronie să vorbească. De altfel, responsabilitatea hotărârii sale fu, de la început, complet înlăturată.

Ronald se întoarse brusc și, la vederea soției sale, orice șovăială i se păru de prisos. In hoc signo vinces!

— Helene, spuse el, vreau să plec în Africa centrală. Cuprinsă de mirare, Helene se uită lung la soțul ei, pe urmă, cu multă chibzuință, luă pălăria și mănușile pe care Ronald le aruncase pe fotoliu, le puse încet pe o masă și veni să se așeze pe locul ei obișnuit.

— Este mult prea departe, darling, spuse ea foarte natural. Îmi închipui însă că te cheamă acolo ceva imperativ. Stai jos și povestește-mi și mie geneza acestei călătorii. Africa! E colosal de departe. Se poate, crezi tu, ca o astfel de prăpastie să despartă o căsnicie atât de fericită ca a noastră? Aș vrea să-mi povestești totul, să mă lămurești definitiv, conducându-mă încet, pe drumul pe care l-ai parcurs până la faptul care te-a determinat să iei această hotărâre.

Cu un suspin de ușurare, Ronald se prăbuși în fotoliul din fața ei. Figura lui plină de tinerețe respira entuziasmul, își întinse picioarele, împreună mâinile deasupra capului și se uită cu admirație la soția lui.

— Helene, ești minunată cu felul tău de a înțelege anumite lucruri. Da, mi-este foarte ușor să-ți povestesc totul. Ai o manieră admirabilă în a te lega de subiect și de a lăsa la o parte amănuntele. Cea mai mare parte dintre femei…

— Să nu ne pierdem vremea cu ceea ce ar face cea mai mare parte dintre femei. Să-mi spui însă care e lucrul esențial, așa cum îl vezi tu, dacă vrei ca să-l îmbrățișez și eu în aceeași măsură. De ce vrei să pleci în Africa centrală?

Ronald sări drept în picioare și se duse să se rezeme de cămin.

— Helene, am în minte o nouă schiță de roman,. O istorie minunată de dragoste, cu totul superioară la tot ceea ce s-a scris până acum. Acțiunea se desfășoară în Africa centrală și, deci, trebuie să plec acolo dacă vreau ca ambianța mea să fie vie. Cred că n-ai uitat emoția cauzată în ultima vreme de povestea misionarului acela care, dispărut mai bine de 20 de ani în ierburile înalte ale junglei unde a trăit laolaltă cu indigenii, despărțit de orice civilizație, s-a întors apoi în Anglia ca să-și povestească aventurile; îți amintești – din povestirea misionarului – că, după câțiva ani de singurătate, începuse să dorească la nebunie afecțiunea unei soții și, amintindu-și de o fată pe care o cunoscuse în vremea tinereții sale, îi scrisese che-mând-o. Ea răspunse, plină de curaj, acestui apel și, venind la locul de întâlnire din marginea junglei, așteptă acolo mai multe luni până când misionarul veni s-o găsească. Se căsătoriră, în sfârșit, acolo, la margine de junglă sălbatică și devenind soț și soție, se cufundară iarăși în ierburile înalte ale codrului african. Nu au fost revăzuți decât după mulți ani. Ei bine, povestea aceasta adevărată mi-a dat ideea unei lucrări originale și palpitante; va fi o lucrare sortită să facă senzație, o lucrare de o mie de ori superioară poveștilor misionarilor.

Privirea liniștită a Helenei contempla ochii strălucitori în exaltare ai soțului ei.

— Dragă prietene, spune-mi te rog, ce te face să crezi că povestea de dragoste a unui misionar ar putea fi mai palpitantă decât a altuia? Nu văd deloc cum ai să reușești să faci mai interesantă povestea pe care vrei s-o scrii.

— Ah! Nu vezi? Strigă Ronald West. Asta fiindcă nu ești romancieră. Scumpa mea, află că doi bărbați au ieșit din ierburile acelea uriașe, ierburi înalte de treisprezece picioare, doi bărbați au apărut, acolo, la margine de junglă, unde aștepta femeia! Doi, pricepi tu? Și cel care se năpusti primul, nu era omul care o chemase; acesta veni un moment mai târziu! Ei, acum ai înțeles?

— Înțeles, spuse Helene: în general, 13 este o cifră cu ghinion.

— Oh! Nu glumi, protestă Ronald. Nu mai am timp să-ți explic cum se desfășoară acțiunea. Dar, țin să-ți spun că nu am mai avut niciodată o astfel de inspirație; încearcă să pricepi ce înseamnă acest lucru pentru mine. Închipuiește-ți, pentru un moment, atmosfera aceea misterioasă și cu totul îmbâcsită de vrăjitorie a Africii centrale, servind drept cadru unei pasionante povești de dragoste, închipuiește-ți trei ființe, sosite din mijlocul civilizației noastre, civilizație cu care sunt îmbibate, învățând să cunoască.

— În mediul acesta, unde domină sălbăticia popoarelor în stare primitivă.

— Inima și propriul lor suflet și luptând pentru a-și menține, în ei însăși, idealul civilizației secolului al 20-lea. Apoi extraordinarele păduri virgine, junglele neexplorate unde plantele sunt asemănătoare animalelor, unde animalele imită pe om, unde nu domnește nici legea nici ordinea și unde, din contră, toți le disprețuiesc. Mie unul, îmi era suficient, la Kewi, să trec prin serele cu plante tropicale pentru a-mi scutura jugul civilizației. Dacă mi se întâmpla să rămân mai mult timp printre aceste plante fantastice, acoperite cu ghimpi și cu vegetații străine, ciudate, unele târându-se pe pă-mânt, altele ridicând niște brațe extraordinare și cărnoase spre culmi inaccesibile, întoarcerea bruscă la atmosfera de convenționalism îmi dădea sentimentul că nu-mi mai aparțin și îmi trebuia oarecare timp până ce să revin omul banal și civilizat.

Helene zâmbi.

— Darling, cred că ai frecventat prea mult la Kew, serele cu vegetații tropicale. Mă văd nevoită să-ți interzic – de-aci înainte accesul acolo, mai ales că trebuie să te ocupi de interesele comitatului.

1 grădină botanică celebră în jurul Londrei.

— Nu mă mai interesează afacerile comitatului, răspunse Ronnie. Dar, serios, Helene, nu pricepi deloc ce reprezintă toate acestea pentru mine? Ultimele mele două romane au drept cadru viața banală engleză. Nu pot să-i plimb, la nesfârșit, pe îndrăgostiții mei prin grădini publice.

— Dragul meu Ronnie, ai totuși, la îndemână, un bun precedent: cea dintâi pereche de îndrăgostiți pe lume, Adam și Eva, a căror poveste o cunoaștem atât de bine, s-a plimbat – iubindu-se – într-o grădină.

— Eroare completă, darling; grădina Eden era o junglă plină de neprevăzut, unde animalele sălbatice discutau în mod obișnuit, ca și oamenii. Îmi închipui că nu poți să crezi că Eva a stat liniștită să-l asculte pe șarpe vorbindu-i despre teologie, dacă această conversație – între animale ar fi fost numai un incident al zilei. Dar să revenim de unde am pornit. Am un plan original, pentru care îmi trebuie o ambianță nouă.

— De ce nu te mulțumești, Ronnie, cum ai făcut și până acum, să scrii simplu și sincer despre viața pe care o cunoști?

— Pentru că, scumpa mea, contemporanii noștri, întocmai atenienilor de altădată, au mereu poftă de ceva nou. Ori, venindu-mi ideea de ceva nou, vreau s-o exploatez.

Helene tăcu și păru că reflectează. Ronald se ridică și apropiindu-se de fereastră, îi arătă inscripția de pe geam: In hoc signo vinces.

— Mai știi ce este scris aici? Întrebă el.

— Da, spuse Helene: ți-am priceput gândul. Și eu văd o primejdie aici. Doresc mult însă ca, în activitatea ta, să te gândești mai mult la scopul înalt al misiunii pe care o ai decât la condițiile de succes. Succesul să fie numai răsplata sforțărilor săvârșite în mod aproape eroic; popularitatea dobândită prin scris să nu decurgă decât numai din faptul că ți-ai fost credincios ție însuți și inspirației tale de scriitor. Plecarea ta în Africa centrală, pentru a descoperi acolo un mediu extraordinar, este ogoană după originalitate care nu va asigura niciodată-superioritatea unei opere. Oh! Ronnie, asta e părerea sinceră a mea: mulțumește-te să rămâi în Anglia și fă-ți personajele să trăiască în mediul lor familiar.

Ronald reveni la fotoliul pe care îl părăsise, se așeză cu coatele pe genunchi, cu bărbia în mâini, privind tulburat la soția lui.

Dar, Helene, nu este vorba de așa ceva. Nu bagi de seamă că am în vedere cu totul alte proiecte și că numai Africa centrală este mediul nimerit, de care am nevoie?

— Bine, Ronnie, dar crezi că este numaidecât nevoie să pleci? De ce nu-ți procuri ultimele cărți apărute asupra Africii ca să le studiezi pentru cunoașterea perfectă a atmosferii?

— Asta niciodată, strigă Ronald, sărind în picioare și începând să străbată încăperea cu pași mari. Înainte de a putea lucra la cartea mea, trebuie să fiu pătruns, până în măduva oaselor de atmosfera minunată a tropicelor. Mai mult chiar: fără să cercetez totul la fața locului ar fi posibil să comit unele greșeli de amănunt și, într-o bună zi, vreun cititor oarecare, incapabil să scrie o pagină, dar cunoscând bine locurile descrise de mine, va semnala eroarea. Alte mediocrități se vor sesiza iar sfârșitul va fi.

Helene, cu ochii umezi dar veselă în glas, începu să râdă.

— Ronnie, admit câte puțin din ceea ce spui, dar ar trebui să fii recunoscător acelora care ar semnala o cât de mică greșeală în vreuna din lucrările tale. Cine deci. Până acum, fără știința mea, ți-a atins, câtuși de puțin, susceptibilitatea?

— Oh! Nimeni, Dumnezeu fie lăudat! N-am scris încă nici un singur rând fără să verific cel mai mic amănunt al valorii locale. Astfel de lucruri s-au întâmplat însă, de sute de ori, altora. În ce mă privește pe mine, eu socotesc acestea ca pe ceva tragic. Așa precum îți spun, n-am să scriu nici o lucrare fără ca mediul să nu-mi fie familiar. Helene, trebuie să plec în Africa centrală!