Pescarul Amin

Vasile Voiculescu (1884-1963), poet, prozator și dramaturg, a fost unul dintre numele reprezentative pentru tradiționalismul interbelic românesc. Influențat de Alecsandri, Vlahuță și Coșbuc, Voiculescu a debutat în 1916 cu volumul Poezii, stilul său căpătând puternice influențe expersioniste (după cum demonstrează poemele din volumele ulterioare: Pârga (1921), Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964) ș.a.m.d. A fost, de asemenea, medic și doctor în medicină la București și a ținut conferințe radiofonice pe teme de medicină pentru țărani. În proză îi apar postum Capul de zimbru, Ultimul Berevoi, amândouă volume de povestiri fantastice, romanul Zahei orbul. Dintre piesele sale de teatru amintim Duhul pământului, Demiurgul, Gimnastică sentimentală și Pribeaga. În 1941 a primit Premiul Național pentru poezie, însă între 1958 și 1962 a fost închis pe motive politice. 

Pescarul Amin de Vasile Voiculescu

Nu se ține minte de când Dunărea, umflată de ploi și zăpoare, nu se mai vărsase atât de năprasnic ca în primăvara aceea. Fluviul era un imens șir de dâmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bârdanele bălților, în câmpia oablă, în toate râurile și gârlele duiumurile de ape furioase ce nu-l mai încăpeau.

Și, cu ele odată, duiumuri de pește, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii și crapii cât vițeii, la fâțișoarele cât gângăniile. Izbiți de sloiuri, buimăciți de mâl, târâți de iuțeala vijelioasă a șihoaielor, tărbăciți de valuri, peștii căutau scăpare la maluri și curgeau de-a valma cu inundația, în toate bălțile, lacurile, ghiolurile, gârlele și prevalurile din laturi.

Vremea pescuitului întârzia. De Dunăre, nici vorbă. Dar chiar în bălțile necontenit frământate de năboaie nu se putea arunca plasă ori năvod: se făceau ferfeniță. Peștele, mahmur, se ținea numai la adânc, pe funduri, în nomoale și cotloane. Deasupra se învăluiau cârduri piuitoare de pescăruși, chitind zadarnic prada în undele sterpe. Roiuri de rațe fără de rost, liote de lișițe alungate, vârtejuri de gâște deznădăjduite, spârcaci necăjiți, bâtlani amărâți, babițe îmbufnate, cormorani bosumflați se foiau în toate părțile, căutând tihnă pentru puițat. Toți, oameni și lighioi, așteptau cu ochii pe mâniile dezlănțuite.

În sfârșit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. „Delta, scufundată în noiane, ieși din haos. Satele, până atunci ca niște cetăți asediate de hoardele apelor, se despresurară. Pustiul bălților prinse să se însuflețească. La limanuri, pe după coturi, se iviră tot felul de barcazuri vâslind spre așezările de pescuit.

Marea baltă a Nazârului își primi și ea oamenii. O ceată cu un brigadier în coastă, porni din sat, în câteva bărci, spre capătul de către Dunăre. Acolo, la coada ei, balta se leagă de fluviu printr-un grumaz, o gârlă, lungă de câțiva kilometri și îngustă ca la zece stânjeni. Este Pocioveliștea, un vechi fund de albie, un preval, pe alocuri foarte adânc. Prin acest gâtlej năvălește o dată cu inundația sumedenie de pește în baltă. Și tot prin el fug înapoi când apele se trag, supte de Dunărea în scădere.

Atunci, la acea vreme potrivită a înapoierii, pescarii trebuie să le taie calea, să nu scape în fluviu, unde-i cheamă aprinsele legi ale biologiei lor. Clipa prielnică o simt, cei dintâi, somnii. Ei dau semnalul și pornesc cu urdiile de crapi și celelalte seminții dunărene după ei, într-o migrare fantastică. E de ajuns o noapte, ca balta până atunci doldora să rămână săracă. Înștiințați de semnele adunate din străvechime, pescarii nu le dau răgaz. Cu multă vreme înainte ei se pregătesc de pândă și-i așteaptă la locuri prielnice, cu capcanele întinse.

Ca în toate primăverile, pocioveliștenii pătrunseră în gârlă și o străbătură mai mult de jumătate. Într-un loc prevalul se strâmtează dar repede, scăpat din strungă, el își lărgește numai-decât albia într-un mare ochi de ape rotitoare, lat și adânc, după care se gâtuie din nou, alcătuind cele două sugrumături o bulboană, un ghiol, prin care curge mai departe. Aici este vestitul vad de pescuit cu garduri al Pocioveliștii. Două rânduri de bulumaci, bătuți pieptiș de-a curmezișul gârlei, țin calea apelor: un rând la capătul de către baltă al bulboanei, celălalt la capătul de către Dunăre, între ele, ochiul ghiolului.

Scheletul capcanei, bulumacii negri, ieșiți ca niște catarge din apă, stau acolo neclintit de zeci și zeci de ani. Numai gardurile ce se încheie între ei se aduc din sat în fiecare primăvară.

Aici traseră oamenii luntrele la mal să descarce materialul pentru clădirea prinzătorii. Brigadierul se ițea de colo până colo, dând porunci anapoda: un ăla butucănos negru și buzat, făcut din proaspăt șef. Îngâmfat și gură mare, se căznea grozav să facă pe deșteptul. Altfel, prost pe toate părțile și în toate felurile.

— Amine, porunci el, văzând că oamenii habar n-au de el. Amine, hai sus.

Un pescar arătos se desprinse din ceată și-l urmă. Amândoi, cățărați pe o grindă prinsă de-a lungul stâlpilor, ca o punte de la un țărm la celălalt, cercetară, loviră, hâțânară fiecare taraș în parte, ciocăniră, bocăniră de jur împrejur schelăria. Sub ei gârla curgea sumbră, iute și aspră din Dunăre spre baltă, printre bulumacii negri, de care se izbea cu un vuiet greu și înăbușit o duduiala adâncă, subpământeană, ce umplea de freamăt neîntrerupt lemnăria și îi tremura și pe ei.

Coborâră.

— Nici o grijă, încredința șeful pe oameni. Ține și o mie de ani. Le mai tragem niște maiuri în cap, numai așa, de petrecere.

— Tigvele, mă! Unde-s tigvele? se zborși către oameni.

Doi săriră într-o luntre, vâsliră până la cel dintâi stâlp, de care se căzniră să lege o tigvă goală. Curentul le-o smulgea din mâini ca vijelia un zmeu de hârtie. Legară apoi alta de piciorul din mijloc și o a treia de stâlpul de lângă malul dimpotrivă. Câteștrele trăgeau țintă ca niște săgeți spre baltă. Sforile le zbârnâiau tari și încordate sârmă.

— Hm! Apele trag grozav la baltă. După tigve nici într-o săptămână nu se întoarce cumpăna. Tu ce zici, Amine?

— Ia fugi încolo, domle, cu copilăriile dumitale! Ce știu capetele alea seci? Nu te uita la față: apele își mută umbletele de la fund. Acolo se petrece întâi schimbarea. Dedesubt stau puterile.

— Ei, dar tu ce crezi? Pe când?

Amin nu spuse nimic. Gol, intră încet lângă mal, cu mâinile prinse în stuf. Dar apele nu-l răbdară. Îi loviră cu violență picioarele și-l răsturnară. Trebui să înoate până la un stâlp, de care să se cațere, ca să se întoarcă.

— Azi nu, poimâine seară vă spui, hotărî el, și se trase deoparte, să aprinză focul.

Zilele și nopțile următoare au stat pe rând cu ochii pe tigve și auzul ațintit la vâjâitul apelor, adulmecând o schimbare.

A treia seară Amin intră iar. Înainta greu până la întâiul stâlp. Apa îi venea la gât și-l bătea cu spume și bolboroseli. Pieptul, mâinile, picioarele îi zbârnâiau în chipuri deosebite, după deosebitele niveluri la care ședeau în gârlă, și pipăiau ca niște antene iuțelile curenților, duritățile ca de corp tare ale izbirii apelor în toate caturile trupului și trăgeau încheieri. Tălpile, mai ales, prubuluiau, măsurau, luau înștiințări despre gândurile apelor de la fundul unde aleargă peștii. Se afundă, tot, de câteva ori; zăbovi în adânc și ieși, hotărât.

— De azi în trei zile trebuie să fim cu gardurile încheiate.

Tovarășii îl priveau întrebători.

— Lângă maluri apele se înmoaie. Nu mai trece mult și încep să se-ntoarcă.

— Dar mijlocul?

Și brigadierul arătă spre chinga șihoaielor din miezul gârlei: se smucea învolburată și făcea să tremure stâlpii.

— Nici mijlocul nu mai are putere. L-am luat în piept. Balta umflată are să borască pe curând în Dunăre.

Și spuse asta parc-ar fi văzut-o aievea icnind.

— Păi nu vezi că n-au gând să intre în cumpănire? Apele Dunării stau tot mai sus, îl sâcâi șeful.

— Ce, eu parcă zic c-au intrat? Dar mi-am înfipt palmele pe fund. Gârla nu mi le-a mai smuls. Ba, uite, m-a lăsat să-i fur asta.

Și-și desfăcu pumnii plini de nisip.

— Nisipul ca nisipul, dar peștii? Că de ei este vorba. Mai urcă din Dunăre?

Și brigadierul, grozăvit, îl privea încruntat.

— Cât am prefirat apele nu s-a strecurat niciunul. Dunărea a înțărcat, cum știi.

— Atunci ce fac?

Amin zâmbi.

— Stau în baltă, gata, strânși ca oștile, și așteaptă poruncă de la împăratul lor, vreun somn înțelept, să ne treacă pe sub nas cât stăm de vorbă și nu ne apucăm de treabă. Hai, băieți!

Și, fără să mai spuie altceva, înșfăca o bucată de gard și intră cu ea în apă.