Povesti nemuritoare Basme populare japoneze de citit pentru copii MOMOTARO

de AnnaE 1.214 citiri
Aa

MOMOTARO

Dacă mă credeți, a fost odată o vreme când zânele nu erau nici pe departe atât de sfioase ca în ziua de astăzi. Era pe timpul când toate vietățile vorbeau și oamenii credeau în farmece și vrăji, comorile așteptau să fie dezgropate și aventurile, întâmplările cele mai ciudate, se iveau pretutindeni pentru cei dornici de ele.

Și tot în vremurile acelea trăiau singuri-singurei un moș și o babă. Erau buni la suflet, dar tare săraci, și nici copii n-aveau ca să le mângâie bătrânețele.

Intr-o bună zi, baba îl întrebă pe moșneag :

— Ce-ai de gând să faci în dimineața asta ?

— Mă duc în pădure s-adun un braț de vreascuri pentru foc. Dar tu, dragă nevestică ?

— Eu mă duc la pârâu să spăl rufe. Așa că moșneagul se duse în pădure, iar baba la pârâu.

Dar, pe când limpezea albiturile, ce-i văzură ochii ? O piersică mare și rumenă plutea în josul pârâului.

„Am noroc în dimineața asta", își spuse baba, și, cu un băț de bambus, trase piersica la mal.

Mai târziu, când sosi moșul acasă, îi puse piersica dinainte, pe masă :

— Mănânc-o, omule, îl îmbie ea. E cu noroc, am găsit-o în pârâu.

Dar moșneagul n-apucă să guste din piersică. Și vă întrebați de ce ? Pentru că nu termină bine baba, că piersica se și despică în două. În locul sâmburelui zăriră un prunc de toată frumusețea.

— Cerule ! strigă baba, uluită.

— Zeilor ! strigă moșul, plin de uimire.

Pruncul mâncă mai întâi o jumătate din piersică, apoi cealaltă jumătate, și îndată ce isprăvi de mâncat, crescu și se înzdrăveni, de-ți era mai mare dragul să-l privești.

— Momotaro ! Momotaro ! strigă moșneagul. Fiul cel mare al piersicii.

— Da, asta așa e, spuse baba, căci s-a născut dintr-o piersică.

Îl îngrijiră cât putură mai bine și în scurtă vreme Momotaro deveni cel mai voinic și mai cumpătat flăcău din împrejurimi. Și puteți fi siguri că le făcea cinste bătrânilor. Toți vecinii țineau la el și nu mai conteneau să zică :

— Momotaro e un flăcău cum nu se poate mai chipeș și mai de ispravă.

Dar, într-o bună zi, Momotaro îi spuse bătrânei :

— Mamă, fii te rog atât de bună și coace-mi și mie un cuptor de turte de mei.

— Dar ce vrei să faci cu ele ? îl întrebă ea.

— Mă duc în lume să-mi încerc norocul și o să am nevoie pe drum să-mi astâmpăr foamea.

— Unde te duci, Momotaro ? îl întrebă ea.

— Mă duc pe Insula Căpcăunilor, și o să-ți fiu tare recunoscător dac-o să poți coace turtele cât mai degrabă, spuse Momotaro.

Maică-sa îi pregăti turtele, Momotaro le puse într-o desagă și, după ce-și legă desaga la brâu, purcese la drum.

— Noroc, și să ne vedem cu bine, Momotaro, îi urară din prag bătrânii.

— La revedere, la revedere, le răspunse Momotaro.

Nu merse mult, că se și întâlni cu o maimuță.

— încotro, Momotaro ? strigă maimuța.

— Spre Insula Căpcăunilor, să-mi încerc norocul.

— Dar în desagă ce ai ?

— Așa întrebare mai zic și eu, răspunse Momotaro. Am câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.

— Dă-mi și mie una, îl rugă maimuța, și-o să merg cu tine.

Zis și făcut. Momotaro îi dădu o turtă și amândoi porniră mai departe. Nu merseră mult, că se întâlniră cu un fazan.

— încotro, Momotaro ? întrebă fazanul.

— Spre Insula Căpcăunilor. Mă duc să-mi încerc norocul, răspunse Momotaro.

— Dar în desagă ce ai ?

— Am câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.

— Dă-mi și mie una, îl rugă fazanul, și-o să merg cu tine.

Zis și făcut. Momotaro îi dădu o turtă și porniră tustrei mai departe. Nu merseră mult că se întâlniră cu un câine.

— încotro, Momotaro ? întrebă clinele.

— Spre Insula Căpcăunilor.

— Dar în desagă ce ai ?

— Câteva turte de mei, cele mai bune din toată Japonia.

— Dă-mi și mie una, îl rugă dinele, și-o să merg cu tine.

Zis și făcut. Momotaro dădu o turtă câinelui și tuspatru porniră mai departe.

Merseră ce merseră și ajunseră la Insula Căpcăunilor.

— Ei, acum, fraților, spuse Momo-taro, iată ce-am chibzuit eu că trebuie să facem : fazanul să zboare peste poarta cetății căpcăunilor și să-i ciocănească în cap ; maimuța să se cațere pe unul din ziduri, să sară în curte și să înceapă să-i ciupească. Câinele și cu mine o să spargem lacătele și zăvoarele porții ; apoi el o să se repeadă să-i muște, în timp ce eu o să mă iau la trântă cu ei.

După care se puseră la treabă. Fazanul zbură peste poarta cetății. Maimuța făcu după cum se înțeleseseră. Momotaro sparse lacătele și zăvoarele porții. Câinele se năpusti lătrând în curte. Tuspatru vitejii se luptară până la apusul soarelui și îi răpuseră pe căpcăuni. Pe cei care scăpaseră cu viață îi luară prizonieri și îi legară fedeleș.

— Acum, fraților, spuse Momotaro, aduceți comoara căpcăunilor.

Și așa și făcură.

Comoara nu era de lepădat, nici nu mai încape îndoială. Mulțime de nestemate vrăjite, tichii și haine pe care dacă le îmbrăcai te făceau nevăzut, și o grămadă de galbeni, arginți, jad și mărgean, chihlimbar și fildeș, baga și sidef.

— Sunt destule bogății p'entru toți, spuse Momotaro. Alegeți-vă, fraților ! Luați după pofta inimii !

— Mulțumesc, Momotaro ! spuse maimuța.

— Mulțumesc, Momotaro ! spuse fazanul.

— Mulțumesc, Momotaro ! spuse câinele.

Din aceeași secțiune

Toate ›