Povesti nemuritoare Berbecul de aur

Povesti nemuritoare Berbecul de aur

A fost odată un împărat care avea o fată neînchipuit de frumoasă: ochii ei albaștri erau ca azurul cerului, iar pletele ei dalbe străluceau ca razele soarelui. Fiind singură la părinți, fusese crescută cu mare grijă și pază. Așa de mult se temea tatăl să nu i se întâmple ceva, să nu i-o fure careva, încât își zăvorâse copila într-o cetate care se afla pe o insulă în mijlocul mării. De jur împrejurul apelor străjuia oaste, ca să nu se poată apropia nimeni de fiica împăratului.

Numai o șerbă îi ducea zilnic hrana pe o luntre legată cu frânghii și, în afară de oamenii casei, nimeni nu avea voie s-o vadă măcar la față. Când ajunse la vârsta căsătoriei, împăratul dete sfoară în țară că-și va mărita fata cu cel care se va învrednici să ajungă în acea insulă; bizuindu-se pe oastea puternică, era încredințat că nimeni nu va pune piciorul acolo. Celor ce voiau să se încumete la așa ispravă, le da răgaz de nouăzeci și nouă de zile spre a-i aduce semnul cerut, ca dovadă că au putut pătrunde până la ea, altminteri unde le stau picioarele le va sta și capul.

Multă vreme nu îndrăznise nimeni a-și primejdui zilele, dar în cele din urmă s-a ivit un viteaz fără pereche, care să vină să-i ceară mâna domniței. Acesta se tot chitise cum să-și ajungă ținta. El avea un prieten mare cărturar, căruia i se încrezu și-i ceru sfatul. -Asta e mare greutate, îi răspunse înțeleptul. Fă-mi rost de zece ocale de aur și am să închipui un berbec în care să încapă un om și să mai aibă loc și de merinde de câteva zile, iar la ochi să aibă două deschizături prin care cel ascuns să poată vedea în afară, fără să fie băgat în seamă. Zis și făcut.

Cărturarul se duse la un meșter aurar, iar acesta făuri berbecul așa cum i se ceruse. Apoi îl aduse acasă , oploși pe tânăr înăuntru, îl înzestra cu merinde pentru mai multe zile și-l scoase la piață, prefăcându-secă vrea să-l neguțeze. Se îngrămădi lumea să-l vadă, dar nimeni nu fu în stare să-l cumpere, că omul cerea pe el trei mii de galbeni și cine ar fi putut să dea atâta bănet? Merse buhul despre berbec până la urechea împăratului și acesta trimise după el, să vadă ce fel de marfă este? Cum îl zări, îl îndrăgi, fiindcă era de mare maistru măiestrit. Numaidecât îl iscodi la preț. Omul îi spuse că nu e de vânzare, dar dacă îi place îl poate opri vremelnic la curte, să-l privească până se va sătura. Asta mulțumi pe împărat și-i zise: -Lasă-l aici, că la mine oricând îl vei găsi, nu se pierde.

A doua zi, fata care ducea hrană la domniță o înștiința de tot ce auzise vorbindu-se despre berbecul de aur.

-Pare că e un berbec viu! adaose ea. Domnița stărui din răsputeri pe lângă tatăl ei să-i trimită frumoasa jucărie, ca să-i mai treacă de urât. Și el îi împlini voia. Fata, care toată ziua ședea singură și nu mai putea de pustietate, se bucură cum îl văzu și-și petrecea tot timpul jucându-se cu el. Nu mai voia cu nici un chip să se despartă de el. Dar tânărul adăpostit în berbec isprăvise merindele și sta cu sufletul strâmtorat, până îi veni în minte un gând de mântuire. Îndată ce adormi domnița, trase capacul și pe furiș se hrăni din bucatele ei de pe masă, apoi se adăposti iarăși în berbec și închise la loc capacul.

Tot așa se îndestula zi de zi, de rămânea fata flămândă. Atunci, socotind că și berbecul se hrănește din mâncarea ei, ceru să i se aducă un adaos de mâncare. Dar după o bucată de vreme, cum domnița se zbenguia în joc cu berbecul, hoțul ascuns își pierdu răbdarea, trase capacul și sări afară.

Ea se sperie grozav la început, dar el, șiretul, o luă așa de frumos și drăgăstos și cu glasul mieros: -Domniță drăgălașă, minunăție vie, nu fi supărată pe mine, iartă-mi cutezarea ce am avut să vin la tine; numai dragostea și mila m-au silit să fac ce nimeni n-a făcut, ca să te scap din temnița în care ai încăput. Tatăl tău nu vrea nimănui să te dea, de aceea el te ține închisă așa.

Și de la orice pețitor cere lucrul cel mai greu de înfăptuit: să răzbată în cetate, să-i ducă un semn că a ajuns la tine. Iar dacă nu-l poate aduce, peste viață îi pune cruce. Tot astfel s-a învoit el și cu mine. Mi-a sorocit nouăzeci și nouă de zile, ca să-i dau dovada asta, și de nu i-o voi aduce, va cădea și pe capul meu năpastă!

-Cum se poate? Vai de mine, îți dau semne câte vrei, răspunse fata. Și deodată, ca o vrabie de sprintenă, zbură prin casă, cotrobăi prin lăzi și scoase un inel, un ceasornic de aur și o șuviță aurie legată cu panglică de mătase albă și-i făcu o scrisoare cu jurământ de iubire pentru el. Ei petreceau împreună ca fratele cu sora, erau fericiți și uitaseră de toată lumea, când veni omul împăratului cu rugămintea să înapoieze berbecul stăpânului său.

Cât de mult stărui împăratul să i-l mai lase, acesta nu vru în ruptul capului. Odată ajuns acasă, cărturarul întrebă pe prieten: -Ai făcut vreo ispravă? Ori s-au dus banii pleavă în vânt?

-N-am dat greș până acum. Vom vedea mai departe. Au trecut nouăzeci și nouă de zile ca nouăzeci și nouă de ceasuri și tânărul fu chemat la împărăție să dea răspunsul. El asigură pe împărat că are semne din cetate și scoase mai întâi inelul.împăratul luă inelul în mână, îl cercetă pe amândouă fețele, pricepu că e al fetei, dar cu toate astea nu-l primi: -Inelul, zise el, nu e singura chezășie. Argintarii de azi te fac și pe tine aidoma, nu numai un inel. îl vei fi cumpărat de la vreun giuvaergiu. Mai ai și altă dovadă? Pețitorul scoase din buzunar ceasornicul cu pecetea fiicei.

Împăratul îl căută cu de amănuntul, văzu că e ceasul fetei, dar se împotrivi: -Nici asta nu-i temeinică mărturie. Sunt multe ceasornice asemănătoare în lumea asta. Alta mai ai? Tânărul scoase atunci la iveală șuvița de păr.

-Nici asta nu e un lucru pe care să mă bizui eu, deși la culoare și strălucire seamănă cu pletele fiicei mele. La urmă scoase răvașul și împăratul nu mai dezise dovada scrisă de mâna ei. De data asta, neavând încotro, el fu silit să se ție de cuvânt și astfel pregăti o nuntă împărătească cum nu se mai văzuse până atunci