Povesti nemuritoare Înțeleptul Bu-Ali, Diavolul și prințesa Povesti persoane

POVEȘTI PERSANE

Înțeleptul Bu-Ali, Diavolul și prințesa

CU MULT TIMP ÎN URMĂ, trăia într-o țară un șah. În afară de o singură și frumoasă fată, el nu mai avea alți copii. Printre slujitorii șahului era și o bătrână, al cărei fiu, pe nume Bu-Ali, învățând științe felurite, a ajuns mare înțelept.

într-o zi, Bu-Ali se duse la palat să-și vadă mama și acolo, întâmplător o zări pe fata șahului, care se plimba prin grădină, adunând flori. Nu cu o inimă, ci cu o sută se îndrăgosti Bu-Ali de ea și-i spuse acest lucru mamei sale.

— Ai înnebunit, se îngrozi bătrâna. Cum e cu putință să te îndrăgostești tocmai de prințesă? Să-ți iasă aceste gânduri din cap! Nimic bun nu te poate aștepta.

Bu-Ali nu-i răspunse nimic bătrânei sale mame și de atunci, în fiecare zi, de dimineața până seara, stătea în fața palatului până când îl văzu chiar măritul șah. Și atunci îl chemă șahul pe vizir și-i porunci:

— Du-te și vezi ce vrea Bu-Ali, că de la prima rază de soare și până la asfințit stă nemișcat în fața palatului.

Vizirul se apropie de Bu-Ali și-l întrebă de ce stă acolo. Iar Bu-Ali îi spuse:

— Sunt îndrăgostit de prințesă și vreau să mă însor cu ea, orice s-ar întâmpla.

Vizirul îi repetă șahului marea dorință ce-o avea Bu-Ali. Auzind acestea șahul se mânie, chemă o slugă și-i dădu ordin:

— Alungă-l pe acest om din orașul nostru și spune străjilor de la porțile cetății să nu-i dea voie să se mai întoarcă aici vreodată.

— Voi face întocmai precum ați poruncit! îl încredința sluga.

Și, luând de căpăstru măgarul lui Bu-Ali, îi scoase pe amândoi afară din oraș, poruncind totodată străjilor dorința șahului.

Amărât și cu inima zdobită, Bu-Ali luă calea pustiului. Merse el cale lungă, când, pe neașteptate, îi ieșiră în drum șapte, opt călăreți. Apropiindu-se, Bu-Ali îi întrebă:

— Cine sunteți și unde mergeți?

— Venim dintr-o țară îndepărtată să-l luăm la șahul nostru pe înțeleptul Bu-Ali.

Numai ce-și spuse numele, și călăreții și puseră o șa scumpă pe unul dintre cai și-l ajutară pe Bu-Ali să încalece. Și cu mare alai îl duseră pe Bu-Ali în țara lor.

Văzându-l, șahul cel străin, în semn de adâncă prețuire, se ridică în picioare și porunci slugilor să-i aducă lui Bu-Ali un tron. Bu-Ali se miră de atâta cinstire. Când se terminară toate urările de bun venit, șahul i se plânse lui Bu-Ali:

— De un an întreg sufăr de mari dureri de cap. Câți tămăduitori m-au văzut până acum, niciunul nu m-a putut vindeca. Toți într-un glas mi-au răspuns: „Noi nimic nu putem face. Singurul om care te poate ajuta este înțeleptul Bu-Ali”. De aceea am trimis după tine.

Nu apucă șahul să-și termine vorba, că Bu-Ali și chemă o slugă.

— Să mi se aducă un lighean!

Și slugile aduseră îndată un lighean de aur.

Bu-Ali își scoase de la cingătoare un brici și-l tăie pe șah chiar pe frunte.

Nu după mult timp, el opri scurgerea sângelui, iar șahului, imediat îi trecu durerea.

Și se bucură șahul și-i dărui lui Bu-Ali o sută de galbeni, un cal iute cu o șa care avea scările din aur și-l rugă să rămână la palat.

— Nu, eu trebuie să mă întorc acasă!

— După cum am auzit, se împotrivi șahul cel străin, îți este oprită întoarcerea în orașul tău, iar străjile te vor împiedica s-o faci. Doar ai fost alungat de stăpânul acelor ținuturi. Gândește-te singur, unde vrei să te duci?

— Știu o vorbă, îi răspunse Bu-Ali: dimineața e altfel decât seara; sau moare măgarul sau stăpânul lui. Sau moare șahul, sau marele vizir, sau amândoi.

Și Bu-Ali porni la drum, trecând prin bazar cu gândul de a-i cumpăra mamei sale în dar un cazan de aramă. Abia trecu de porțile orașului și nu străbătuse decât un drum foarte scurt că cerul se acoperi deodată de nori și începu să plouă cu găleata.

Bu-Ali se grăbi să-și dezbrace hainele și să le bage în cazan, punându-i capacul. Numai ce a stat ploaia și Bu-Ali își scoase hainele din cazan și se îmbrăcă.

Nu apucă bine să-și pună veșmintele pe el, când pe neașteptate apăru Diavolul. Scaraoțchi

rămase foarte mirat văzând că Bu-Ali nu e ud deloc, deși plouase foarte mult.

— Cum se face că nu te-a atins ploaia? Eu, cu toată viclenia și iscusința mea, tot m-am udat. De unde ai învățat această șiretenie?

— Eu am învățat un lucru foarte bun, răspunse Bu-Ali.

— Spune-mi-l și mie! se rugă Diavolul, crezând că-i vorba de o taină.

— Degeaba, n-am să ți-l spun! se împotrivi Bu-Ali.

Mult se tocmiră ei și, până la urmă, Bu-Ali îi grăi lui Scaraoțchi:

— Toată taina e în acest cazan!

— Atunci dă-mi mie cazanul acela, stărui Diavolul.

— Bine, mă învoiesc, dar, în schimb, dă-mi cartea ta cu taine. Numai atunci îți voi da și eu cazanul.

Diavolul se gândi puțin: „Tot ce e scris în această carte știu pe dinafară. Mai mult nu-mi mai trebuie. Am să-i dau cartea și-am să iau cazanul”. Și-i dădu cartea cu taine lui Bu-Ali, primind în schimb cazanul. Întrebând despre însușirile pe care le are, Bu-Ali îl lămuri:

— Cum vezi că începe să plouă, scoate cât mai repede hainele de pe tine, ascunde-le în cazan, pune capacul și gata. Când ploaia se va opri, scoate hainele din el și îmbracă-te!

Scaraoțchi rămase nemulțumit.

— Și asta-i tot? Păi nu-i nimic nemaipomenit, în două vorbe, Diavolul a înțeles că Bu-Ali l-a păcălit. Dar ce era de făcut? Nu-i rămăsese decât să-și vadă de drum.

Bu-Ali deschise cartea cu taine a Diavolului și văzu că în ea sunt o muțime de înțelepciuni. Era scris acolo despre toate. Într-un loc citi un descântec cu ajutorul căruia se pot lipi la un loc mai multe lucruri.

Ca să se convingă, Bu-Ali se apropie de o turmă de oi și, pentru a face o încercare, citi descântecul. Și, în aceeași clipă, toate oile se lipiră una de alta, prinzându-l până și pe cioban la mijloc. Bu-Ali citi un alt descântec și oile se dezlipiră, împrăștiindu-se care încotro.

Vesel, se îndreptă atunci Bu-Ali spre orașul său. Când se apropie de porțile orașului straja îl recunoscu și vru să-i ațină calea. Bu-Ali citi repede descântecul și straja se lipi de măgarul care stătea lângă porți. Cât de mult n-a încercat straja să se despartă de măgar, însă lucrul acesta i-a fost peste puteri, așa că Bu-Ali intră liniștit în oraș și-și îndreptă pașii spre casă.

Văzându-și fiul, bătrâna mamă se bucură mult, îl sărută și-l întrebă mirată:

— Oare șahul n-a poruncit să fii împiedicat de-a pătrunde în oraș?

— Ba a poruncit, îi răspunse Bu-Ali. Și cu toate astea eu am venit, pentru că vreau să mă însor cu prințesa.

Auzind acest răspuns, bătrâna îl certă cu blândețe:

— Fiule, ce-i cu gândul ăsta zadarnic ce nu-ți dă pace? Tu ai uitat cine suntem noi și cine-i șahul?! Du-te și vezi ce fel de oameni pețesc pe prințesă. Unuia din ei îi va da el fata, și nu ție!

— Cine crezi că este alesul? întrebă Bu-Ali, îngândurat.

— Fiul unui șah. În afară de bogățiile și puterea pe care le are tatăl său, tot capul și pieptul îi sunt acoperite cu giuvaeruri care costă o jumătate de milion de galbeni.

— Ei vor să se logodească? Și fata șahului ce zice? mai întrebă Bu-Ali.

— Cititorii în stele au vestit că mâine după miezul zilei se face nunta.

Bu-Ali nu mai zise nimic.

în ziua următoare, după-amiază, el îmbrăcă haine bogate și strălucitoare și împreună cu mulțimea de gură-cască plecă la palatul șahului, în sala oglinzilor. După o oră, intrară acolo marii preoți, apoi vizirul mâinii drepte și vizirul mâinii stângi și oamenii mai de frunte ai țării, care se așezară alături. Când sala se umplu de oameni, apăru și logodnicul prințesei. Bu-Ali îl privi atent și înțelese că dacă iei de pe el giuvaerurile, coroana și brâul și-l îmbraci într-o haină obișnuită, atunci nici grăjdarii nu l-ar lua ca ajutor.

La intrarea prințului, toți se ridicară și-l poftiră să se așeze pe locul cel mai de cinste.

Trecu încă puțin timp și se auzi un murmur care vestea că vine Atotputernicul lumii – șahul. Iarăși toată suflarea se neliniști și fiecare se ridică de la locul său.

Șahul făcu semn marilor preoți să înceapă citirea rugăciunilor. După aceea le porunci să se ducă la harem, unde să primească încuviințarea prințesei.

în timp ce preoții citeau rugăciunile, Bu-Ali își spuse și el descântecul. Rugăciunea se termină și preoții se ridicară cu gândul de-a se îndrepta spre harem, când toți văzură nedumeriți că pernele pe care stătuseră se lipiseră de spate. Cu toții începură să râdă. Șahul se întunecă, mâniindu-se:

— Cum de îndrăznesc supușii mei să râdă înaintea mea?

Dar atunci când el însuși observă năzdrăvănia, nici el nu-și putu stăpâni râsul. Oaspeții nu se dumireau ce s-a întâmplat, când, pe neașteptate, din harem, se auziră țipete:

— S-au lipit, s-au lipit!

Șahul, nemaiavând răbdare, plecă să vadă cu ochii lui ce se petrece. În harem își găsi nevasta, judecătorul, prințesa, prințul, slugile și pe mulți alții lipiți unul de altul.

Șahul se zăpăci și chemă îndată vizirii pentru a le cere sfatul.

— Gândiți-vă, porunci el vizirilor, și găsiți o ieșire din această încurcătură!

— Noi nu putem face nimic, răspunseră ei, trebuie să aducem ghicitori și cititori în stele.

Pe loc, zece slugi care nu se lipiseră fură trimise în grabă după ghicitori și cititori în stele și, când aceștia se apropiara de șah, Bu-Ali iarăși își spuse descântecul și șahul văzu că și ei se lipiră: și ghicitorii și cititorii în stele și cele zece slugi, care-i aduseseră.

Șahul își pierdu capul cu totul și iarăși îi întrebă pe viziri ce e de făcut, fiindcă însăși puterea lui nu mai ajuta la nimic. Pe de altă parte, se temea ca nu cumva și el să se lipească de viziri și, de frică, stătea la zece pași de ei.

Și așa începură să se răspândească felurite vești. Se zicea că pe un munte trăiește o vrăjitoare bătrână, care știe de toate. Auzind acestea, șahul chemă pe unul din viziri dându-i poruncă să fie adusă la palat vrăjitoarea.

Vizirul îi răspunse:

— Bătrâna vrăjitoare nu iese niciodată din ascunzătoarea ei. Ea nu cere nimănui nimic, iar dacă cineva are nevoie de ajutorul ei, atunci trebuie singur să meargă s-o caute.

Și așa, șahul, vrând-nevrând, fu nevoit să plece la vrăjitoare. O înduplecă să-l ajute și până la urmă ea acceptă să meargă la palat. Și trecea vrăjitoarea călare pe cal, iar pe de lături șahul, vizirii și slugile. Trecând prin piața orașului, alaiul se apropie de palat.

Atunci Bu-Ali nu pierdu vremea și spuse din nou descântecul.

Imediat, șahul se lipi de vrăjitoare, vizirii de șah și de toți ceilalți ce mai erau în jur.

Cei care-i priveau mai-mai să moară de râs. Șahul se supără foarte, și-i strigă vrăjitoarei:

— Asta ți-e priceperea și slava ta?
La care vrăjitoarea îi răspunse:

— Pe câte înțeleg eu, între acești oameni este unul care știe bine cartea cu taine a Diavolului, și tot ce se întâmplă aici nu-i decât mâna lui.

— Dar cine este acest om?

— Privește, îl sfătui vrăjitoarea, cine din acești oameni nu este lipit?

Și cu toții se uitară în jur și văzură că omul acela e Bu-Ali.

Și el, nepăsător își rosti iarăși descântecul.

— El e, Bu-Ali! îl arătă bătrâna.

Și toți oamenii, de la șah până la cel mai sărac, începură să-l roage pe Bu-Ali să-i elibereze.

— Eu numai în schimbul unei făgăduințe am să vă dezleg. Dacă șahul îngăduie să-mi dea pe prințesă de nevastă. Și mai vreau ca patruzeci de zile să bată în cinstea mea tobele și pe noile monede să fie săpat numele meu.

Văzând că n-are nicio scăpare, chiar dacă Bu-Ali ar fi vrut să-l vadă făcând de zece ori tumbe ca o maimuță, șahul se învoi.

Bu-Ali citi dezlegarea descântecului și toți se dezlipiră unul de altul. Și așa, judecătorul îl cunună pe Bu-Ali cu prințesa.

Toboșarii bătură spre slava sa tobele. Aurari pricepuți îi săpară numele pe noile monede.

Astfel se face că, pentru prima dată în istorie, într-o țară au fost doi șahi.

Dacă fericirea lui Bu-Ali nu va fi și fericirea voastră, atunci să reușiți să adunați toată știința și înțelepciunea lui.

Bu-Ali și Spânul

ÎN VREMURILE DE DEMULT trăia în Harosan un om căruia toți îi ziceau Abdullah din Balh. Și avea acest om un băiat cu numele de Bu-Ali, și credea despre el că e mare leneș și pierde-vară. Zi și noapte băiatul hoinărea pe străzile pline de derviși, întrebându-i pe aceștia

1 Derviș – călugăr musulman (n. Red.). despre tot ce este pe lume. Dar din hoinăreli nu se putea căpătui și nici câștiga vreun bănuț.

Cât nu l-au îndemnat părinții și cunoscuții pe Bu-Ali să se apuce de vreo meserie și astfel să-și câștige singur pâinea de toate zilele. La nimic n-a ajutat.

Odată, Bu-Ali îi spuse tatălui său:

— Tată, nu mai pot rămâne în acest oraș în care m-am născut. Vreau să plec într-o călătorie, să văd alte orașe și așa să pot afla ce este și ce nu este în ținutul nostru.

— Tot ce știi, pentru tine este de ajuns, îi răspunse tatăl. Numai lui Allah îi este dat să știe tot și nimeni nu poate cunoaște atât cât el.

— Asta e adevărat, încuviință Bu-Ali. Nici eu nu mă îndoiesc că nimeni nu va putea ajunge la desăvârșire în științe ca însuși Allah. Dar omul poate tot timpul să învețe.

Mult a trecut sau puțin, din ziua în care Abduilah și Bu-Ali s-au sfădit, nu se știe. Se știe doar că Bu-Ali se duse iarăși într-o zi la tatăl său și-i spuse:

— Astă-noapte am avut un vis neobișnuit.
Se făcea că stăteam pe un nor cu care zburam pe cer. La sfârșit am ajuns la o mare de lapte.

M-am aplecat la țărm, am băut lapte și pe loc așa mă îngrășasem, că nu mai aveam loc pe lume.

— Tu ai plutit călare pe un nor, se gândi tatăl, înseamnă că vei face o călătorie. Marea de lapte e știința, și cum tu ai băut lapte din acea mare te-ai îngrășat, arată că vei fi un mare învățat și slava ta se va duce în toată lumea. Hai cu mine în alt oraș și acolo am să te dau pe mâna unui înțelept care să te învețe tot ce știe el însuși.

Și-l luă pe Bu-Ali de mână și se îndreptară spre acel oraș. Merseră ei multă vreme printr-un pustiu uscat și dogoritor și, când erau mai obosiți, zăriră în depărtare un izvor în jurul căruia creșteau copaci mari și bătrâni. Se apropiară de izvor, băură apă, se spălară și se așezară să se odihnească la umbră, Și, cum stăteau așa, tatăl lui Bu-Ali oftă de oboseală:

— Offf!

Pe neașteptate din scorbura unui copac ieși un om spân care-l întrebă:

— Ce-ți trebuie de la mine? De ce m-ai chemat?

— Eu n-am chemat pe nimeni, îi răspunse Abdullah. Fiind obosit, m-am spălat, m-am lungit aici să mă odihnesc și-am oftat: „Offf!”

— Și eu m-am gândit că mă strigi pe mine. Numele meu e „Of, zise omul cel spân. Spune-mi ce fel de oameni sunteți, ce căutați și de ce ați ajuns prin aceste locuri?

Bătrânul din Balh răspunse.

— El e fiul meu. Nu vrea să învețe nicio meserie, însă are marea dorință de a ști ce este pe lume, să-și bage nasul în toate lucrurile, să caute ceva nou și să țină minte tot ce-a văzut în fața ochilor.

Spânul îl privi atent pe Bu-Ali și se gândi că poate băiatul îi va fi de folos.

— Dacă e așa cum spui, lasă băiatul la mine, îi spuse el tatălui, eu îl voi învăța tot ceea ce știu.

Abdullah se învoi și-l lăsă pe Bu-Ali sub copac, după care se întoarse în oraș. Iar Spânul îl luă pe Bu-Ali de mână și-l băgă prin scorbură într-un copac. Din copac îl duse prin niște uși într-o grădină uriașă, de unde îl conduse într-una din camerele unei case.

— Asta e odaia ta și aici vei locui. În alte încăperi n-ai voie să intri. Eu sunt cunoscător al chimiei și te voi învăța și pe tine această știință.
Dacă vei ține minte tot ceea ce îți voi povesti, eu te voi opri la mine, iar de nu, te voi alunga.

Auzind aceste vorbe, Bu-Ali se bucură foarte mult. „Aceasta este marea care mi-a apărut în vis!”

A rămas Bu-Ali așadar acolo și-a început să învețe cu sârguință.

Trecură câteva zile. Odată, când Spânul plecă în pustiu și Bu-Ali rămase singur-singurel în camera lui, pe neașteptate se deschise ușa și intră o fată așa de frumoasă și minunată, de parcă i-arfi zis lunii: „De ce să mai răsări, doar eu sunt aici!” Și era așa de mândră și avea un mers așa de ușor, că Bu-Ali, de mirare, deschise gura și nu se mișcă din be, de parcă era bătut în cuie. „Cine-i această fată, se gândi el, cum a apărut ea aici?”

Până la urmă își veni în fire și-o întrebă:

— Cine ești și ce faci aici?

— Eu sunt fata Spânului! Chiar din prima zi, după ce-ai venit aici la tatăl meu, m-am îndrăgostit de tine! Arde în inima mea dragostea și soarta ta mă neliniștește. Am venit să-ți destăinui o taină. Dacă vrei să scapi din acest loc, întreg și nevătămat, ține minte tot ce te învață tata, însă ferește-te a-i arăta că ai înțeles tot și că n-ai uitat ceva. Prefă-te nătărău și socotește-te un prostănac. Spune-i cât mai des: „Mie mi-e greu, eu nu pricep ceea ce mă înveți; până la urmă n-am să fac nimic. Mai bine arată-mi lucruri mai ușoare, să le pot ține minte!” Iar tu fii atent și nu le uita toate câte îți vor fi de folos în viață. Căci altfel, dacă tatăl meu vede că tu ai înțeles tot, și că mintea ta e ascuțită, atunci el te va arunca în unul din butoaiele pline cu oțet. Aceste butoaie zac în pivnițele care sunt undeva aici, sub acest lăcaș, poate chiar sub camera lui. Sunt acolo jos mulțime de butoaie și în fiecare este închis câte un tânăr, și eu nu știu ce are tata de gând să facă până la urmă cu ei. Odată, eu l-am întrebat ce face cu atâtea butoaie. Iar el mi-a răspuns că vrea să le întărească tuturor acestor tineri inimile, mințile și sufletele, ca apoi să-și altoiască sufletul său cu sufletele lor și astfel să ajungă nemuritor, rămânând veșnic viu. Dar încă n-a reușit să-și ducă încercările până la capăt. Așa că tu nu uita nimic din ceea ce te învață.

într-o zi, când Spânul din nou plecă în pustiu, fata veni la Bu-Ali, aducându-i toate cărțile Spânului.

— Toate înțelepciunile, tata de aici le ia, îi spuse ea tânărului.

Bu-Ali le citi și căută să țină minte toate buchiile, și în curând îl întrecu pe Spân în știință și în înțelepciune.

Și din ce în ce mai des se gândea Bu-Ali cum să-i scape pe ceilalți tineri de soarta lor crudă, și cum ar putea și el să fugă din casa Spânului. Se tot prefăcea că e prostănac și că nu se poate descurca în științele pe care îl învăța dascălul său. Până la urmă, ajungând la capătul puterilor, Spânul îi spuse tânărului:

— În ziua în care te-am întâlnit împreună cu tatăl tău, eu am crezut că ești un tânăr isteț și că poate îmi vei fi de folos. Însă așa cum se vede, nădejdile mele s-au spulberat și truda mi-a fost zadarnică.

După aceea îl luă pe Bu-Ali de mână, ieșiră din casă, strecurându-se prin scorbura copacului și-l lăsă într-un pustiu fără apă. Spânul își făcu socoteala că Bu-Ali va muri de foame și de sete. În acel timp, părinții lui Bu-Ali erau la ei acasă și gândeau la copilul lor.

— De cât amar de vreme nu ne-am văzut feciorul! se jeluiau ei.

Și nici n-au sfârșit bine aceste vorbe, când în prag apăru Bu-Ali. Se bucurară bătrânii, îl îmbrățișară și-l sărutară, după care îl întrebară:

— Pentru mult timp ai venit?

— Pentru totdeauna, le răspunse Bu-Ali. Am venit să vă ajut, să vă fiu sprijin și să folosesc pentru binele oamenilor tot ceea ce am învățat.

După aceea îi mărturisi tatălui său:

— Să știi că eu nu mai sunt Bu-Ali cel de pe vremuri. Atâtea lucruri știu acum, că nici n-o să credeți până nu veți vedea singuri.

Trecură câteva zile și Bu-Ali, mergând la tatăl său, îi spuse:

— Se zice că judecătorului din orașul nostru îi plac foarte mult cerbii. Eu voi lua înfățișarea unui cerb, iar tu du-mă la el și vinde-mă cu trei sute de galbeni și ai grijă ca în niciun caz să nu dai și căpăstrul. Dacă vei uita, va fi rău de noi. Și nu uita să-i spui judecătorului că cerbul nu mănâncă iarbă ca toate celelalte viețuitoare, ci zahăr candel.

Așa și făcu tatăl lui Bu-Ali. Duse cerbul acasă la judecător, iar acesta, cum ieși din casă și văzu frumusețe de cerb, pe loc se și hotărî să-l cumpere.

— Cât vrei pe cerb?

— Îl dau pe trei sute de galbeni, îi răspunse bătrânul. Dar, să știi, că cerbul mănâncă numai zahăr candel. Iarba nu-i place.

Judecătorul plăti trei sute de galbeni și luă cerbul. Abdullah se pregătea să scoată de pe cerb căpăstrul când judecătorul îl opri.

Abdullah îi zise:

— Eu vând cerbul, fără căpăstru.

— Cerbii se vând întotdeauna cu căpăstru, se mânie judecătorul.

— Așa e obiceiul la noi, se apără Abdullah. Dacă vrei cumpără-l, dacă nu, nu!

Judecătorului nu-i mai rămase nimic de făcut, decât să se supună acestei dorințe. El dădu cerbul slugilor ca să-l ducă în grajd și porunci tuturor foarte aspru:

— Cerbul nu mănâncă iarbă. În locul trifoiului și fânului să-i dați zahăr candel!

— Haida de! se miră un grăjdar. Unde s-a mai pomenit să-i dai unui cerb de mâncare zahăr candel? Cerbul, singur, niciodată nu găsește zahăr candel. De unde o fi deprins el un asemenea obicei? Asta ne mai lipsea acum.

Slugile judecătorului și toți ceilalți, care erau de față, îi ziseră grăjdarului:

— Nu vorbi prostii! Cerbul judecătorului e și el judecător peste cerbi și de aceea nu va paște, ci va ronțăi zahăr candel.

Și așa, posomorât, grăjdarul duse cerbul în grajd.

— Și acum, îi strigă el cerbului, înainte de a-ți da zahăr candel, te voi îndulci cu biciul!

Spunând aceste vorbe, grajdarul și începu să-și caute biciul. Cum îl găsi, ridică mâna să îl lovească, dar iată că cerbul se feri și biciul nici nu-l atinse. Și așa a sărit cerbul, că tot grajdul s-a umplut de praful stârnit de copitele lui; apoi cerbul a zburat în sus, a împuns acoperișul cu coarnele, prăbușindu-l. Când praful s-a împrăștiat, grajdarul de-abia se ridică viu pe picioare și privi în jur. De cerb nici urmă nu mai rămăsese. Atunci începu să țipe:

— Unde-i cerbul, unde-i cerbul? Unde a fugit?
Venindu-și în fire, de frică, se duse în grabă la judecător și cu mare greutate îi șopti:

— Am dus cerbul în grajd, ca apoi să zboare și să dispară!

— Mincinosule! se mânie judecătorul. Cerbul nu poate zbura și nici dispărea din ochi! Recunoaște, ce-ai făcut cu cerbul?

— O dată sau de două ori l-am lovit cu biciul, zise grajdarul, și atunci el a început să sară, a stârnit mult praf cu copitele lui și-a dispărut. Mai mult, eu nu l-am văzut.

— Atunci te voi lega pe tine în grajd în locul cerbului! îl amenință judecătorul. Așa și făcu.

În acest timp, Abdullah, tatăl lui Bu-Ali, ajunse acasă și începu să-și socotească banii. Tot atunci intră și Bu-Ali care-i zise tatălui său:

— Mâine am să mă întruchipez într-un cal frumos și tu ai să mă duci la vizirul orașului. Se zice că lui îi plac mult caii. Ai să mă vinzi cu cinci sute de galbeni și să nu uiți să iei căpăstrul înapoi! Dacă ai să uiți, atunci suntem pierduți și niciodată n-ai să mă mai vezi.

— Bine, îi răspunse taică-său.

Și, în dimineața următoare, Abdullah duse vizirului un cal atât de minunat, de nu-i găseai pereche în tot orașul. Mai-marele peste grăjdari, când văzu calul, rămase cu gura căscată de uimire. Se apropie de Abdullah și vru să se tocmească la preț, când, pe neașteptate, alături, apăru Spânul. Și el își schimbase înfățișarea, așa că Abdullah nu-l dibui. Dar Spânul îl recunoscu și înțelese că Bu-Ali l-a păcălit. Se apropie de Abdullah și-l întrebă:

— Cât vrei pe acest cal?

— Cinci sute de galbeni, dar fără căpăstru, îi răspunse Abdullah.

— Fie așa cum zici și ia șase sute, dar dă-mi calul cu căpăstru cu tot!

Se tocmiră ei ce se tocmiră și, până la urmă, Spânul Ti dădu o mie de galbeni. Fiind lacom, Abdullah se învoi și-i dădu calul cu căpăstru cu tot.

Bu-Ali îl recunoscuse pe Spân și înțelese că dacă va cădea pe mâna lui, atunci nu va găsi nicio salvare și va trebui să-și ia rămas bun de la viață. Și cât nu s-a uitat el la Abdullah! Cum nu i-a făcut semne să nu dea căpăstrul! Nimic n-a ajutat. Tatăl lui Bu-Ali n-a înțeles nimic sau poate n-a vrut să înțeleagă.

Și iată că Spânul îl duse pe Bu-Ali acasă. Pe drum îi spuse:

— Ce bine ai putut să mă păcălești făcând pe prostul! Se vede că i-ai sucit capul fetei mele, ca apoi ea să-ți arate drumul și ieșirile sub- pământene și te-a învățat tot ce știu eu! Toată știința adunată de mine nu e pentru a o da atât de ușor omului și a-i deschide toate tainele lucrurilor.

în sfârșit, ajunseră acasă la Spân și acesta își chemă fata pentru a o certa.

— Ticăloaso, tu i-ai arătat tainele cărților mele acestui tânăr, ca el să ajungă dușmanul meu și să mă alunge de pe fața pământului. Adu-mi un cuțit ascuțit!

Fata se gândi imediat: „O, Allah, tata are de gând să omoare un tânăr așa de frumos!”

Totuși merse la bucătărie, luă un cuțit, se întoarse către Spân și, pe neașteptate, căzu la pământ, țipând:

— Vai, vai, mi-am scrântit piciorul!

Spânul se sperie și fugi spre fată pentru a o ajuta să se ridice.

în clipa aceea, calul își scutură căpăstrul, își luă înfățișarea unui porumbel și zbură. Văzând că a scăpat, Spânul se întruchipa în șoim și, ca o săgeată, zbură în urma porumbelului. Porumbelul, simțind că șoimul îl ajunge, coborî lângă palatul padișahului, prefăcându-se într-un diamant și se prinse în coroana împărătească. Neavând ce face, șoimul își luă înfățișarea unui cerșetor, se apropie și sărută pământul dinaintea tronului.

— Ce vrei? îl întrebă padișahul.

— Acel diamant care s-a prins în coroana ta.

— De ce să-ți dau diamantul? se miră padișahul. Mai bine îți dau o pungă cu aur.

— Nu, îi răspunse cerșetorul, dacă vrei să mă răsplătești, atunci dă-mi ceea ce îți cer eu. Dă-mi diamantul!

— Dacă-i așa, ia-l!

Și cerșetorul se apropie să ia diamantul din coroana padișahului, când piatra căzu pe podea și se prefăcu în boabe de granat. Cerșetorul își schimbă înfățișarea în cocoș și începu să ciugulească boabele.

Dar iată că dintr-o boabă apăru un șacal care-l mancă pe cocoș.

Toți văzură aceste minuni și de uimire nu mai înțelegeau nimic. Șacalul dispăru și în locul lui apăru un tânăr înalt și frumos.

— Cine ești? îl întrebă padișahul. Și ce înseamnă tot ce-am văzut aici?

Bu-Ali îi povesti toate peripețiile lui de la început până la sfârșit, de-a fir-a-păr.

Mult se bucură padișahul că în țara lui a venit un așa înțelept. Îi spuse lui Bu-Ali:

— Înțeleptule Bu-Ali, dacă eu aș fi găsit o logodnică pentru fiul meu, o fată frumoasă și luminată, chiar azi ți-aș fi dat-o pe fiica mea de nevastă, însă eu îți promit că până nu-l însor pe fiul meu, n-am s-o mărit nici pe fată. După cum văd, tu știi totul, ești un mare înțelept. Ajută-mă să găsesc o fată frumoasă și luminată pentru fiul meu.

— Mărite padișah, eu știu o asemenea fată, îi răspunse Bu-Ali.

Și plecă îndată și o aduse la palat pe fata Spânului. Padișahul, văzând-o, își dădu seama că ea este acea fată potrivită fiului său, fată frumoasă și luminată. Padișahul porunci ca orașul să fie gătit de sărbătoare. Își dădu fiica lui Bu-Ali, iar prințul se însura cu fata Spânului.

Șapte zile și șapte nopți ținură petrecerile de nuntă.

Iar pe Bu-Ali toți au început de atunci să-l numească „înțeleptul Bu-Ali”, deoarece știa tainele tuturor lucrurilor, taine pe care Ie-a dat și altor oameni.

Darnicul și zgârcitul

AU FOST ODATĂ doi vecini: unul era darnic din cale-afară, iar celălalt din cale-afară de zgârcit. De câte ori se duceau împreună la târg sau la vânătoare, cel zgârcit îi spunea celui darnic:

— Vai de mine, mi-am uitat merindele acasă. Ce mă fac?

Și cel darnic îi răspundea:

— Nu-i nimic. Am luat eu destul să ne ajungă amândurora!

într-o bună zi plecară amândoi la vânătoare și povestea se repetă. Când să poposească în pădure, cel zgârcit spuse celuilalt că uitase sacul cu merinde acasă, iar cel darnic îl pofti să mănânce din plăcintele pe care le luase cu el. El primi, se făcu noapte, iar a doua zi în zori porni de unul singur în pădure, după vânat, mâncând cu poftă din bunătățile pe care le avea cu el; căci îl mințise pe vecinul lui că uitase mâncarea, când, de fapt, avea cu el un sac plin cu de toate, dar nu voia să împartă nimic cu nimeni.

Când se trezi singur, vecinul cel darnic bănui ceea ce se întâmplase, căci n-ar fi fost pentru prima dată, și fără să-și facă sânge rău, porni singur mai departe. Când se înnopta, i se păru că vede, nu prea departe, licărind o lumină. Se îndreptă într-acolo. Ajunse la o căsuță și intră înăuntru; acolo văzu o masă și trei culcușuri. Pe masă era o farfurie cu plăcinte. Cum îi era foame, bietul om îndrăzni să ia și el o plăcintă și apoi se așeză umil într-un colț mai întunecat, să se odihnească.

După câtva timp, în căsuță intrară un urs, un lup și o vulpe. Luară fiecare câte o plăcintă și începură să stea de vorbă, fără să-l vadă pe omul care dormea.

— Pun rămășag că nimeni nu știe că lângă casa noastră a căzut azi dintr-o căruță un sac cu galbeni, mormăi ursul.

— Ba eu pun rămășag că nimeni nu știe că în spatele casei noastre un vânător a ascuns nu de mult doi saci cu galbeni, spuse lupul.

— Și eu pun rămășag că nimeni, în afara mea, n-a văzut pe cel care a ascuns în scorbura copacului din fața casei noastre trei saci cu galbeni, se făli și vulpea.

Omul cel darnic moțăia în colțul odăii, dar ca prin vis auzea ce vorbeau gazdele sale. Așa că a doua zi, după ce animalele plecară, omul se duse în toate cele trei locuri amintite, luă sacii cu galbeni și porni spre casa lui.

Când îl văzu vecinul său cel zgârcit ce bogat se întorsese celălalt, se înnegri de ciudă; dar, lingușitor cum era, îl trase de limbă și astfel află tot ce se întâmplase după ce-l lăsase singur în pădure.

A doua zi chiar, ahtiat după comori, porni și el spre căsuța ursului, a lupului și a vulpii. Când ajunse acolo, nu era nimeni acasă. Văzu plăcintele pe masă și, hapsân cum era, le mancă aproape pe toate, iar pe cele rămase le vârî în traista sa. Auzi deodată zgomot: se întorceau stăpânii căsuței. Nemaiavând timp să caute un loc mai ascuns privirilor, se ascunse repede sub masă.

De la ușă se înfurie ursul când intră înfometat în căsuță și văzu că farfuria cu plăcinte era goală. Lupul se arătă la fel de înfuriat, iar vulpea strigă:

— Hoțul e sub masă! Și poate că tot el a luat și sacii cu galbeni despre care am vorbit noi noaptea trecută.

Și cele trei animale se năpustiră deodată asupra lui și-l sfâșiară.