Povesti nemuritoare Povestea motanului Mojontali

POVEȘTI INDIENE

Povestea motanului Mojontali

A FOST ODATĂ un pisoi care trăia în casa unui pescar. Pescarul era tare zgârcit și nu-i dădea nicio coadă, niciun solz de pește măcar. Săracul pisoi slăbea din zi în zi și ajunsese în așa hal încât de-abia se mai ținea pe picioare.

în același sat trăia și un alt pisoi, în casa unui lăptar. Lăptarul era un om cumsecade și-i dădea pisoiului său lapte, brânză, smântână și tot soiul de bunătăți de acestea. Pisoiul lăptarului mânca pe săturate și se îngrașă pe zi ce trecea, până se făcu un cotoi mare.

într-o zi, pisoiul cel slab se duse la pisoiul cel gras și-l pofti la masă; știa el bine ce fel de bucate se puteau găsi în casa pescarului. Îndată ce pisoiul gras trecu pragul casei, pescarul luă un baston și se repezi la el.

— Uite, strigă pescarul, a venit motanul ăla gras al lăptarului să-mi fure peștii. Nu ești sătul, mă, de laptele și brânza ce-ți dă stăpânul tău? Acuma mai vrei să mănânci și pește! îți dau eu pește, motanule!

Și pescarul îl lovi în cap cu un baston gros și-l omorî. Pisoiul cel slab abia aștepta să moară celălalt. Se duse în casa lăptarului și se așeză acolo. Lăptarului îi fu milă de el și-i dădu și lui lapte, brânză, smântână și alte bunătăți din care-i dădea pisoiului său.

De-atâta trai bun pisoiul cel slab se îngrașă. Ajunse și el un motan mare și gras, se îngâmfă, însă, atât de mult, încât nu mai vorbea cu ceilalți pisoi din sat.

Dacă îl întreba vreunul pe stradă: „Cum te cheamă, frate?”, el îi răspundea supărat: „Pe mine mă cheamă Mojontali. Sunt slujitorul regelui, nu sunt frate cu tine”.

într-o zi, îi trecu lui Mojontali o trăsnaie prin cap. Luă niște hârțoage sub braț, își puse un toc după ureche și porni spre pădure. Când intră în pădure, dădu de trei pui de tigru care se jucau prin tufișuri.

— Hei, ce faceți voi aici? le strigă Mojontali.
Vă jucați pe terenul regelui, dar birul l-ați plătit?

Puii de tigru se speriară văzând o ființă atât de stranie, cu hârțoage sub braț și un toc după ureche. Fugiră de acolo și se pitulară în vizuină.

— Du-te afară, măicuțo, îi spuseră ei tigroai- cei, vezi că a venit un… nu știm cine, și spune…
nu știm ce.

Tigroaica ieși din vizuină și se miră când îl văzu pe Mojontali.

— Cine ești, frate? Și ce cauți aici? îl întrebă ea, privindu-l curioasă.

— Mă numesc Mojontali și nu sunt frate cu tine. Sunt slujitorul regelui. Am venit să iau birul, îi răspunse motanul.

— Ce vorbești? Nu te înțeleg!

— V-ați instalat fără învoire pe moșia regelui și nu-i plătiți birul. Scoate banii ca să vă dau chitanță, vorbi Mojontali și scoase o hârțoagă.

Luă apoi tocul de după ureche și începu să-l ascută cu ghearele. Tigroaica se zăpăci de tot.

— Stai, eu sunt femeie și nu mă pricep la legi. Nici n-am auzit de așa ceva vreodată în viață.
Noi stăm în pădurea asta de când lumea. Trăim din vânat, iar bani n-am văzut niciodată. Așteaptă să vină tigrul și vorbește cu el! Poftește în casă, dacă vrei, și așază-te!

Lui Mojontali nu-i convenea nicicum să intre în vizuina tigrului. Îi era frică să nu fie sfâșiat în bucăți. Dar, șmecher cum era, îi vorbi tigroaicei astfel:

— Slujitorul regelui nu-și coboară labele în groapa unui animal mărunt ca tine. Stau mai bine aici și-l aștept.

Și zicând vorbele astea se sui într-un copac înalt, uitându-se la poteca pe unde urma să vină tigrul. Când tigrul veni acasă și află toată povestea de la tigroaică, se supără foc.

— Halum! scoase el un țipăt furios și zise:
Unde a fugit ticălosul? Vrea să-și bată joc de tigri?
îi rup oasele și-l înghit!

Tigrul ieși din vizuină și-l zări pe Mojontali în copac.

— Vino încoace, ticălosule! Te omor!
Mojontali îi răspunse de sus:

— Slujitorul regelui nu coboară să stea de vorbă cu un animal mărunt cum ești tu. Dacă ai curaj să te bați cu mine, vino sus, tigrule!

Tigrul se înfurie și se cațără în copac. Între timp, Mojontali se urcase și mai sus și ajunsese

În vârful copacului, unde ramurile erau mai șubrede. Când tigrul se repezi spre el, crengile nu mai rezistară și se rupseră; căzu și tigrul o dată cu ele. Din nenorocire, chiar sub frunzișul copacului acela se afla un tufiș de spini. Tigrul căzu peste el și se încurcă în tufiș. Oricât încercă să iasă, nu putu și spinii otrăvitori i se înfipseră adânc în trup. Se zbătu de câteva ori și muri.

După ce muri tigrul, Mojontali coborî din copac și o chemă pe tigroaică:

— Vino încoace, tigroaico, să vezi că ți-am omorât bărbatul. Prostul a vrut să se lupte cu mine.

Așa se lăuda Mojontali și biata tigroaică crezu că într-adevăr motanul îl omorâse pe tigru.

Speriată, tigroaică împreună două labe spre iertare și-i spuse respectuos:

— Liniștește-te, domnule Mojontali, și iartă-mă!
Ai milă de mine și de bieții mei copilași! Noi n-avem cum să-ți plătim birul și nu știm ce vrei de la noi.
Dar, dacă îți place poți să locuiești în casa noastră.
Te servim cu tot ce avem și-ți stăm dinainte cu tot ce putem.

„N-ar fi rău, se gândi Mojontali. M-am săturat să trăiesc în casa lăptarului. Dacă o să stau la tigri o să mănânc și carne.”

Dar, viclean, nu recunoscu că propunerea tigroaicei îi surâde. Fără să arate niciun fel de bucurie, îi spuse cu asprime tigroaicei:

— Bine, dacă mă rogi atât de mult, pot să rămân la voi câteva zile ca să păzesc puii. Dar ai grijă să-mi dai mâncărurile cele mai bune și proaspete, altfel am să te omor și pe tine.

De atunci Mojontali stătea în vizuina tigrului și mânca din prada adusă de tigroaică din pădure. Mancă atât de multă carne încât se îngrașă și se umflă ca un balon. Nu mai putea să umble; puii tigrului îl cărau pe umeri. Văzându-l pe umerii acestora, celelalte viețuitoare din pădure credeau că era un animal foarte puternic. Tuturor li se făcu frică de el și nimeni nu îndrăznea să-l supere măcar cu o vorbă.

într-o zi, tigroaică veni la el și-i spuse:

— Domnule slujitor, ți-am servit toate felurile de animale ce se găsesc pe aici. Dar după cum știi, pădurea asta e mică și n-ai de unde să găsești un vânat mai mare. Mă tem că nu-ți ajunge carnea pe care ți-o aducem. Dacă vrei, mergem să vă năm în pădurea de pe celălalt mal al râului. Acolo o să găsim o pradă mult mai mare.

însă nu exista pod peste râu și nu aveau cum ajunge în pădure decât înotând. Tigrii știau să înoate, dar Mojontali, nu. Îi fu rușine să-i spună tigroaicei. Nici nu voia ca tigrișorii să afle că el era un animal atât de slab.

„Fie ce-o fi!” se gândi el și porni cu tigrii.

Tigroaica și cei trei pui ai ei traversară râul fără nicio greutate, dar pe bietul Mojontali îl luară valurile mari ale apei și-l traseră spre mijlocul râului, unde curentul era mai puternic. Era gata să se înece. Avu însă noroc că-l văzu un pui de tigru, care imediat sări în apă și-l aduse la mal. Scăpă astfel de moarte, dar în loc să-i mulțumească puiului de tigru, îndată ce ajunse la uscat, începu să-l certe:

— Ce mi-ai făcut, prostule? Abia începusem să număr câte valuri și câți pești sunt în râu, și nu m-ai lăsat să-mi isprăvesc treaba. Neisprăvit mai mare ca tine n-am văzut. Cum pot să dau acuma socoteală regelui? Grozav o să se supere regele pe mine și o să mă certe miniștrii.

Se vaită astfel și puii se speriară. Maica lor veni la Mojontali și-l potoli:

— Te rog, nu te supăra! Puiul meu e cam prostuț, n-are carte ca tine. Ce știe el de treaba de la curțile regelui? Haidem în pădure! O să găsim mâncăruri bune și până la urmă o să-ți treacă supărarea.

Mojontali era ud leoarcă. Strănuta și tușea. Căută un loc unde să pătrundă soarele, ca să-și usuce blana. Dar pădurea era atât de deasă că nu pătrundea nicio rază. Mojontali se urcă într-un copac, unde bătea soarele, și strigă:

— Nu vă grăbiți, tigrilor! Lăsați-mă să cer cetez pe unde trec animalele.

în timp ce-și usca blana, Mojontali zări undeva un bivol mort. Sări din copac în copac și ajunse acolo. Coborî și începu să zgârie ici și colo corpul bivolului. Apoi se întoarse la tigri și le spuse:

— Duceți-vă în cutare loc și vedeți că v-am omorât un bivol.

Tigrii se duseră acolo și văzând zgârieturile de pe corpul bivolului, crezură că-l omorâse Mojontali. Se mirară de voinicia lui. La întoarcere, tigroaica îl întrebă:

— Mojontali dragă, cum vrei să vânăm? Să mergem noi înainte, eu și puii mei, și să hăituim prada ca s-o omori tu, sau vrei s-o alungi tu și apoi s-o omoram noi?

Mojontali râse în sinea sa.

„Cui să-i fie frică de mine ca să-l pot alunga eu? Pe-aici nu sunt decât animale mari, ar putea să mă facă praf și pulbere. Mai bine să-i las pe dânșii să scormonească pădurea, iar eu mă ascund ca să mă apăr de fiarele pe care le vor alunga ei.”

Dar nu putea să spună așa ceva tigroaicei. În schimb, îi zise cu dispreț:

— Dacă îți trimit animale prea mari, ele au să te omoare. E mai bine să-mi trimiteți voi prada și apoi văd eu ce e de făcut.

Astfel se înțeleseră și tigrii porniră la treabă, iar Mojontali se ascunse într-un tufiș și nici nu sufla. Tigrii răscoliră tot codrul și toate animalele, începând de la elefanți și bivoli până la cerbi, iepuri și veverițe, care alergau zăpăcite prin toate colțurile pădurii. Numai cât le zărea, și Mojontali tremura de frică și se pitula cât putea mai bine în tufiș, unde niciun animal mare n-avea cum să intre. Dar deodată se strecură acolo un arici înfricoșat care fugea din fața tigrilor. Mojontali nu văzuse niciodată un arici și-i fu frică de spinii săi. Ieși repede din tufiș și o luă la fugă. Tocmai atunci trecea un elefant pe acolo și bietul Mojontali nimeri chiar sub picioarele lui.

Tigrii obosiseră de atâta alergătură. Tigroaica le spuse puilor:

— Ajunge cât am colindat astăzi! Cred că
Mojontali a omorât destule animale până acum.
Haideți la el să ne ospătăm și noi cu ceva din vânat!

Dar când sosiră acolo unde îl lăsaseră pe Mojontali, îl găsiră una cu pământul.

— Vai de mine! Cine a îndrăznit să facă una ca asta, Mojontali? îl întrebă speriată tigroaica. Ce s-a întâmplat?

— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse el. Mi-ați trimis animale atât de mici, că am râs toată ziua. Așa de mult am râs, că mi-a plesnit burta și am murit de râs.

Astfel zise și muri motanul cel lăudăros.

Cele două surori

A FOST ODATĂ un moșneag, care avea două fete. Una mai mare de la nevasta dintâi, care murise când fetița era mică. A doua fată o avea de la cea de a doua nevastă, pe care omul o luase ca să aibă cine-i îngriji de gospodărie.

Mama vitregă o chinuia cât putea mai mult pe fiica cea mare a bărbatului său. O punea să facă toate treburile casei în vreme ce fata ei ședea în pat ca o cloșcă. De aceea lumea îi spunea fetei dintâi „Ducu” sau „Nefericita” și celeilalte „Sucu” sau „Cea fericită”.

Când moșul era plecat de acasă, mama și sora vitregă o certau pe Ducu, ba o și băteau, iar când tatăl ei se întorcea, o pârâu că nu le ajută cu nimic. Ba, pe deasupra, pretindeau că ea o ceartă pe Sucu și o bate. Deși bătrânul își dădea prea bine seama că tot ce spuneau ele nu era adevărat, de frica nevestei, căci era foarte rea de gură, nu le zicea nimic. Ducu era o fată cuminte; oricât de greu îi treceau zilele, niciodată nu se plângea de nimic tatălui său.

într-o zi, pe când moșneagul plecase după treburi, mama vitregă o bătu atât de rău pe Ducu, că-i smulse aproape tot părul din cap. Apoi, de teamă ca nu cumva s-o vadă bărbatul său și să înțeleagă ce făcuse, o îmbrânci pe ușă afară și o alungă, amenințând-o că dacă mai calcă pragul casei, are s-o omoare. Unde să se ducă sărmana fată? N-avea în lume decât pe taică-său. Se gândi ce se gândi și hotărî să plece în lume. Așadar porni spre pădure, fără să-i pese că putea muri de foame ori o vor mânca fiarele sălbatice.

După ce trecu de marginea satului, fata moșului văzu un arbore de bumbac. Culese niște crengi uscate, care erau împrăștiate ici și colo, și-și făcu o mătură. Apoi mătură pământul de jur-împrejurul copacului, îl curăță de ramuri și de foi uscate. Copacul fu mulțumit și o binecuvânta.

Merse Ducu mai departe pe câmp și dădu de un bananier. Mătură și în jurul bananierului, îl curăță de frunze uscate. Bananierul fu mulțumit și o binecuvânta.

Mai merse încă o bucată de drum, când zări un grajd neîngrijit. Intră în grajd, îl curăță și îl spălă, în grajdul acela se afla o singură vacă, pe care o

țesălă și-i aduse iarbă proaspătă. Vaca fu mulțumită și o binecuvânta. Merse ce merse Ducu și văzu o plantă de tulsi, pe care oamenii o iubesc și o cresc pe lângă casă. Mătură în jurul ei, și o curăță și o udă. Planta de tulsi fu mulțumită și o binecuvânta. Ducu se închină în fața plantei după obiceiul pământului, rugându-se pentru sănătatea tatălui său și plecă mai departe.

Ajunse la marginea pădurii, unde văzu o colibă din frunze de palmier. Își închipui că acolo trebuie să locuiască vreun înțelept și porni spre ea. Într-adevăr, întâlni acolo un bătrân cu barbă lungă și părul încâlcit, care stătea cu ochii închiși, meditând. Ducu știa că nu e îngăduit să tulburi un înțelept care meditează; deci se așeză sub un copac și așteptă până ce bătrânul își isprăvi caierul de gânduri. Când deschise ochii, înțeleptul o zări și se miră.

— Cine ești, fată? o întrebă bătrânul pe Ducu. Ce vânt te-a adus aici, în pădure?

Glasul domol și ochii blânzi ai bătrânului o liniștiră și o încurajară pe Ducu. Veni lângă el, făcu o plecăciune și îi povesti pe îndelete tot ce pătimea de la maica ei vitregă.

înțeleptului îi fu milă de ea. O mângâie pe cap și-i vorbi cu multă duioșie:

— Nu te necăji, fata mea! Du-te să te scalzi la izvorul acela și apoi vino la mine. Dar ai grijă, să nu-ți uzi părul decât o singură dată, altfel mare pacoste are să cadă pe capul tău.

Ducu se liniști. Își șterse ochii. Se duse la izvor și se spălă. Iar, după ce se udă o dată pe cap, văzu în apă că părul ei crescu la loc. Și ce păr! Lung până la călcâi, des ca norii din cer și negru ca pana corbului. Pieriseră zgârieturile și umflăturile de pe corp, semnele bătăii pe care o suferise de la mama vitregă. Acum pielea ei se făcu mai netedă ca înainte, iar chipul, o! mult, mult mai frumos decât odinioară.

Cu sufletul plin de bucurie și de recunoștință, Ducu se grăbi să-i mulțumească înțeleptului. Căzu la picioarele lui și-i spuse:

— N-am cum să-ți răsplătesc și de aceea îți cer voie să mă lași să stau lângă tine să te îngrijesc ca pe tatăl meu.

— Fată dragă, îi răspunse bătrânul, eu sunt un om singur, mă hrănesc cu puțin și n-am nevoie de îngrijire. Iar tu n-ai ce căuta în pădure. O fată tânără ca tine nu trebuie să trăiască aici. Fă cum îți spun eu. Intră în colibă și vezi că într-un colț se află niște cutii. Alege-ți una și du-te acasă cu ea. Până vei ajunge acasă, are să treacă și supărarea mamei tale vitrege.

Deși Ducu nu prea avea curaj să se ducă înapoi la femeia aceea rea, ascultă de sfatul înțeleptului. Așa că intră în colibă și-și alese o cutie. Alese însă cutia cea mai mică dintre toate. Înțeleptul îi spuse să deschidă cutia numai noaptea și să fie singură în odaie, cu ușile închise.

Ducu făcu încă o plecăciune la picioarele înțeleptului, își luă rămas bun și plecă.

În drum spre casă trecu pe lângă planta de tulsi, care o chemă și-i spuse să meargă liniștită, căci o așteaptă o mare fericire. Ducu îi mulțumi și plecă mai departe.

Trecu pe lângă grajd și vaca o chemă să-i dea lapte dulce să bea. Apoi îi dădu o pereche de brățări, făcute din cornul său, și-i zise că oricând va dori ceva, să le poarte și să-și spună dorința. Ducu îi mulțumi, îi dădu binețe și plecă mai departe.

Trecu pe lângă bananier și acela o chemă și o îmbie să mănânce banane mari și coapte. Îi dădu o frunză spunându-i că atunci când va vrea să mănânce orice fel de fructe, va trebui doar să scuture acea frunză. Ducu îi mulțumi, îi dădu binețe și porni mai departe.

Sosi la arborele de bumbac, care o pofti să-i dea un sari1 frumos și roșu, asemenea celor pe care le poartă miresele. Îi spuse că oricând se va îmbrăca cu el și-și va dori un alt sari, va avea orice va gândi. Ducu îi mulțumi, îi dădu binețe și plecă. Pe drum îmbrăcă sari-ul acela fumos și roșu și-și puse și brățările pe care i le dăduse vaca. Și așa, cu frunza de banană în mână și cutia din casa sihastrului la subțioară, ajunse acasă. Îl găsi pe bătrânul său tată doborât de mâhnire. Dar fata era atât de frumoasă și așa de bine îi veneau gătelile, încât îndată ce intră în casă bătrânul se însenină. Fata îi povesti tot ce i se întâmplase pe drum și în pădure, și tatăl ei se bucură mult.

Iar Sucu și mama sa nu mai puteau de supărare. Crezuseră că au scăpat de fată, care le stătea ca sarea-n ochi, dar iată că Ducu nu murise, ci venise înapoi de două ori mai frumoasă și încărcată de daruri.

1Sari – piesă principală din costumul femeiesc tradițional indian: o fâșie de țesătură dreaptă care se înfășoară în jurul corpului ca o fustă strâmtă, un capăt strângând mijlocul ca un cordon, iar celălalt capăt, liber, aruncându-se peste umăr (n. Red.).

Ducu intră în odăița ei și se închise acolo. După ce se înnopta, se apucă să deschidă cutia. Ridică încet capacul și iată că din cutie se înălță un tânăr frumos și încărcat cu podoabe din cap până în picioare. Îi puse fetei o coroană de aur pe cap, coliere de perle la gât, brățări cu diamante pe brațe, inele cu tot felul de pietre scumpe pe degete, un cordon cu paftale’ de aur peste mijloc, iar la glezne îi puse lănțișoare de argint cu o mulțime de clopoței.

Apoi tânărul se duse la tatăl fetei, mărturisi că e un mare prinț și ceru mâna fetei. Ducu arăta ca o adevărată prințesă. Firește că moșneagul se bucură peste măsură și-i cunună pe cei doi tineri. Ducu își luă rămas bun de la tată, de la mama vitregă și de la soră și plecă împreună cu soțul ei în țara lui ca să-și serbeze nunta.

Sucu și mama se făcuseră negre de mânie. Abia așteptară să treacă noaptea. În zori de zi, plecă și Sucu din casă ca să-l caute pe înțeleptul acela din pădure. În drumul său trecu și ea pe lângă arborele de bumbac, pe lângă bananier, pe lângă grajdul cel neîngrijit și pe lângă planta

1 Pafta – încheietoare ornamentală la cingători, lucrată de obicei din metal (n. Red.).

detulsi. Dar era atât de grăbită, încât nu le aruncă nici măcar o privire. O ținu tot într-o fugă până ajunse la coliba sihastrului.

Acesta se afla tocmai în clipele de meditație și nu se cădea să fie tulburat. Dar Sucu nu ținu seama de asta. Fără să-i dea binețe, îl strigă și-i ceru să-i dea și ei tot ce-i dăduse sorei sale.

înțeleptul, trezit din meditație, își stăpâni supărarea, așa cum se cuvine unui om desăvârșit, îi spuse lui Sucu să se ducă mai întâi la izvor ca să facă baie și apoi să vină la el. Îi atrase atenția să nu-și ude capul decât o singură dată, altfel poate să i se întâmple ceva rău.

Fata se grăbi să ajungă la izvor și se scaldă. După ce-și udă capul o dată văzu că-i crescuse părul la fel de frumos ca al surioarei ei, Ducu. Închipuindu-și că părul va crește și mai frumos dacă se va spăla pe cap de" mai multe ori, și că bătrânul îi spusese să nu se spele pe cap decât o dată pentru că nu voise ca ea să fie mai frumoasă decât Ducu, își vârî capul încă o dată în apă. Dar pe loc îi căzu tot părul de pe cap. Rămase cheală. Și chipul ei se făcu de două ori mai urât decât era. Supărată foc, ieși din apă, se duse la înțelept și începu să-l certe. Acesta, la rândul său, se supără și o mustră.

— Ce-ai făcut, nenorocita? Nu ți-am spus să-ți uzi capul numai o singură dată? Te-ai lăcomit să fii mai frumoasă, și n-ai vrut să mă asculți. Acum n-am ce să-ți fac. Pleacă de aici și lasă-mă în pace!

— Nu mă mișc de aici până nu-mi dai și mie o cutie cu un prinț.

— Du-te în colibă și alege-ți una!

Sucu intră în colibă și după ce măsură cu privirea toate cutiile, și-a ales cutia cea mai mare și mai arătoasă. O arătă înțeleptului, care îi spuse și ei să n-o deschidă decât noaptea și când va fi singură în cameră.

Sucu săltă pe umeri cutia aceea grea și fugi fără să facă vreo plecăciune de mulțumire și bun rămas înțeleptului.

Pe drum o chemă planta de tulsi:

— De două ori ai trecut pe lângă mine, dar nu m-aiângrijit. Maica ta nu te-a învățat nimic. Ai grijă…

Sucu nu avu însă răbdare să asculte ce-i spune.

— Lasă-mă în pace, zise ea, mă grăbesc să ajung acasă să-mi văd norocul.

— Dacă te duci acasă, du-te sănătoasă, fata! Dar n-ai pentru ce să te grăbești, căci acasă nu te așteaptă nicio fericire.

Fără să se gândească la aceste vorbe, Sucu alergă spre casă. Trecu pe lângă bananier și pe lângă grajdul vacii. Dar nu primi nimic nici de mâncat, nici de băut, pentru că nu le slujise cu nimic. Nici arborele de bumbac nu-i dădu sari-ul nădăjduit. Nemâncată întreaga zi, istovită de drum și de greutatea cutiei, ajunse acasă spre seară. Mama sa o aștepta cu mare nerăbdare, dar când o văzu atât de obosită și încă și mai urâtă decât înainte, se necăji de moarte.

Curioasă, o încuie pe Sucu într-o cameră și-i spuse să deschidă cutia. Ea se lipi de ușă, ciulin-du-și urechile ca să audă ce se petrece înăuntru.

Sucu ridică degrabă capacul, dar… vai și amar de ea! Din cutie, în loc de prinț, apăru un șarpe mare care i se încolăci pe picioare.

— Mamă, deschide ușa! țipă fata. Vai, vai, picioarele mele!

— Stai cuminte, fată, încercă mama s-o liniștească, așa te doare când pui lanțuri grele de argint la picioare.

Nici nu-și terminase bine vorba și auzi din nou un țipăt:

— Deschide ușa, mamă. Vai, mijlocul!

— Îmi închipui că ginerele te-a încins cu un cordon mare plin de paftale grele. Stai cuminte, poartă-ți liniștită bijuteriile! Nu-i nimic dacă te doare puțin.

Peste o clipă, fata iar strigă dinăuntru:

— Deschide ușa, mamă, mi-a prins mâinile!

— Lasă-l pe prințul tău să-ți pună toate bră-țările și toate inelele.

— Mamă, mă nenorocești! Deschide ușa și dă-mi drumul! îmi arde gâtul.

— De bună seamă că frumoase coliere ți-a pus la gât. Ai răbdare să-ți pună și coroana de mireasă pe cap.

— Mi s-a dus și capul, mamă! strigă Sucu.

Femeia era convinsă că ginerele ei o împodobise pe Sucu din cap până în picioare. Curioasă, deschise ușa și intră în cameră. Dar în loc de un prinț frumos, ea găsi înăuntru un șarpe mare cât camera, care acum se repezi și la ea și o înghiți.

A doua zi de dimineață veniră Ducu și soțul său cu o trăsură și îl luară pe moșneag acasă la ei. Acolo moșneagul trăi fericit o sută de ani și muri înconjurat de mulți, mulți nepoți drăguți și voinici.