Povestiri Hypnos

Volumul conține povestiri scrise de Howard Phillips Lovecraft între anii 1919-l937: The Transition of Juan Romero; Azathoth; The Descendant; The Book; The Thing în the Moonlight; Hypnos; The Festival; Imprisaned With the Pharaons; He; The Strange High House în the Mist; În the Walls of Eryx; The Beast în the Cave; The Evil Clergyman; The Tomb.

PREFAȚĂ.

LOGIC, MACABRU ȘI SUBLIM.

Așa aș fi tentat să definesc fantasticul lui Howard Phillips Lovecraft, americanul născut în anul 1890 la Providence, lângă Boston, și mort în 1937, de cancer mai curând decât din pricina mizeriei materiale, cum a vrut să ne facă să credem o legendă încă răspândită în jurul figurii sale oarecum enigmatice. Fără îndoială, sănătatea i-a fost tot timpul precară, sensibilitatea ieșită dintre reperele comune și, astfel, mereu pusă în pericol de agresiunile unei vieți moderne pentru care omul nu pare să fi fost prea bine înzestrat. Dar de aici și până la individul „infirm pe plan emoțional” pe care ni-l sugerează criticul, Damon Knight, calitatea aceasta fiind – după el – obligatorie pentru cine scrie literatură fantastică, rătnâne o bună distanță de parcurs. Dacă nu cumva suntem invitați să vedem în respectiva infirmitate nu lipsa de sentiment, cum ne-am aștepta, ci excesul, ori vreo deformare aparte a percepției realității, care pe unii îi conduce la nebunie, iar pe alții îi facemari artiști.

Dintre toate vârstele omului, cea care l-a fascinat pe Lovecraft este copilăria. Nu puține personaje de-ale sale își mărturisesc chiar o bolnăvicioasă cantonare în copilărie, lume idealizată până la mirific și, în fond, un refugiu comod și splendid, chiar dacă ineficace, din fața penibilelor responsabilități antrenate de o vârstă matură. Este soluția naturilor fragile, iar dincolo de personaje scriitorul lasă să se înțeleagă, într-o pagină de autobiografie, că nici el n-ar fi complet străin de o asemenea abordare, iluzorie, a realității. Cel puțin uneori. Însă cu atât mai mult cu cât copilăria sa inteligentă și precoce pare să-i fi oferit amintirea unui univers cu adevărat viu și straniu, populat în devălmășie de personajele exotice din O mie și una de nopți, de stafiile povestirilor gotice și, de la un moment încolo, de faunii și satirii mitologiei grecești.

Astfel îmi explic orientarea pronunțat paseistă a lui Lovecraft, indiscutabil legată de atitudinea sa retractilă, de oroarea cu care privește proliferarea manifestărilor de tip modern ale civilizației. Copilăria ca stadiu biologic, dar înțeleasă și ca etapă mitizată din istoria unei colectivități, îi permite autorului lui Dagon să producă nu puține mostre de fantastic de o artificioasă seninătate, un fantastic al iluziei, al dorinței ideale, „tragice în fond, fiindcă de fiecare dată asemenea explorări deloc străine de sublimitatea basmului sfârșesc prin a fi anulate în stratul adine al povestirilor, care nu este unul optimist, ci cu un sens strâns legat de ideea de eșec.

În cazul fantasticului lui H. P. Lovecraft, sublimul se naște însă și dintr-o sursă mai direct conectată la substanța sa cea mai autentică, așa cum au definit-o filosofi de talia lui Kant și Edmund Burke: o plăcere stârnită din neplăcere, o înclntare inseparabilă de durere, de spaimă, de uluirea trăită în raport cu dimensiunile infinite ale lumii, implicit cu tainele chinuitoare ce o constituie pe aceasta dincolo de percepția comună, dincolo de înțelegerea umană obișnuită. Astfel de proiecții în sublimul terifiant sunt, aici, „tranziția” subterană a lui Juan Romero, rătăcirile labirintice de care se face responsabilă „cartea blestemată” (Descendentul, Cartea, Sărbătoarea), spăimoasele explorări infernale din Prizonierul faraonilor sau coșmarurile tulburătoare din Hypnos și O apariție pe clar de lună. Pentru că, dacă Lovecraft vede într-o anume fază de copilărie a civilizației umane un fel de etapă fericită, sinonimă cu vârsta de aur, el mi întârzie să sugereze totuși, dincolo de ea, În străfundurile nebuloase ale tuturor începuturilor, sinistre focare de neliniște, rânduieli stupefiante și mai ales o colcăială de entități inumane, malefice, repre-’ zentând imperiul dezagreabil al morții eterne. O moarte tentaculară, acaparatoare, chiar.dacă nicicând săvârșită până la capăt și tocmai de aceea capabilă să înfricoșeze imens.

Pe un traseu al beznelor asediatoare, ne reîntâlnim cu predilecția personajelor lui Lovecraft pentru macabru. Ceea ce putea fi însă prilej de maculatură grosieră, hrănită din putreziciunile verminei de dragul unei simple exhibări a senzaționalului facil, primește aici o perspectivă literară indiscutabilă. „Vinovate” de atingerea unei asemenea condiții se fac atât o discretă gradare și filtrare a efectelor „de gen”, cât și prezența unor semnificații logice, chiar dacă intenționat opacizate, făcute confuze din rațiuni ce țin de o tehnică și o estetică speciale, în plus, nu de puține ori gestul macabru e întâm-pinat cu o inteligentă undă de umor. Am întâlnit-o în mai vechea înlănțuire de jubilații funebre intitulată Herbert West, reanimator. O vom simți din nou în Cavoul, fără ca această subtilă basculare a morbidului în comic să anuleze ceva din finețea unei remarcabile analize a psihologiilor pervertite.

În interiorul universului său, Lovecraft este cât se poate de logic și convingător. Am putea vorbi și la el, ca în cazul lui Poe, de un „fantastic exact”, dacă semnatarul lui Hypnos n-ar fi totuși atât de tentat să-și în-veșmânteze insolitele născociri în țesătura unor artificii poetice care le dau câteodată un aspect complicat, aproape baroc. Dar nici în asemenea situații nu putem pune la îndoială logica povestirilor. O logică a coșmarului, firește, dispusă să alunece cu ușurință de la un reper stabil spre altul cu contur de ceață și invers, însă prin nimic contrazisă în regimul textului, căruia îi asi-gură astfel coerența și unitatea.