Povestiri monstrul din prag (BEYOND THE WALL OF SLEEP)

CAZUL CHARLES DEXTER WARD

„Sărurile esențiale ale Animalelor se pot prepara și păstra în așa fel încât un Om ingenios să poată avea o întreagă Arcă a lui Noe în Cabinetul său și să facă să răsară, după voie, frumoasa Formă a unui Animal, pornind de la cenușile lui; și printr-o asemenea metodă, aplicată Sărurilor esențiale ale Pulberii omenești, un Filosof poate, fără nici un fel de Necromanție criminală, să reînvie Forma unuia dintre Strămoșii săi defuncți, pornind de la Pulberea Corpului său incinerat”

Borellus

I.

Rezultat și prolog.

Un personaj foarte ciudat, Charles Dexter Ward, a dispărut de curând dintr-un sanatoriu de lângă Providence, Rhode Island. Fusese internat cu de-a sila de către un tată zdrobit de mâhnire, care-i văzuse aberațiile trecând de la simpla excentricitate la o nebunie cruntă, cu tendințe ucigașe însoțite de o bizară modificare a conținutului spiritului. Medicii au mărturisit că sunt complet nedumeriți de cazul său, căci prezenta atât ciudățenii fizice, cât și psihologice.

În primul rând, bolnavul părea mult mai vârstnic decât era. Este adevărat că tulburările mentale își îmbătrânesc foarte repede victimele, dar chipul acestui tânăr de douăzeci și șase de ani luase o expresie subtilă, ce nu aparține decât oamenilor foarte bătrâni. În al doilea rând, funcțiile lui organice dădeau dovadă de o dezordine stranie. Nu exista nici o simetrie între respirația și bătăile inimii sale; vocea îi devenise o șoaptă aproape de neauzit; avea nevoie de un timp incredibil de lung să digere; reacțiile nervilor lui la stimulii obișnuiți nu aveau nici o asemănare cu toate cele cunoscute de medicină, patologice sau normale. Pielea îi era uscată și rece; structura sa celulară părea exagerat de grosolană și dezlânată. O aluniță mare din naștere, în formă de măslină, îi dispăruse de pe șoldul stâng, în timp ce pe piept îi apăruse un semn negru foarte ciudat pe care nu-l avea înainte. Toți medicii se puseseră de acord asupra faptului că metabolismul lui fusese întârziat într-un mod cu totul extraordinar.

Și pe plan psihologic Charles Dexter Ward era unic. Nebunia lui nu avea nimic comun cu nici un soi de demență descrisă în tratatele cele mai recente și mai complete; părea să fie o forță mentală ce ar fi făcut din el un geniu sau o căpetenie, dacă n-ar fi fost bizar deformată. Doctorul Willett, medicul familiei Ward, afirmă că facultățile mentale ale bolnavului sporiseră de la începutul bolii – dacă ar fi măsurate după reacțiile la orice subiect în afară de cel al demenței sale. Tânărul Ward fusese dintotdeauna un savant și un arheolog; dar nici lucrările sale cele mai strălucite nu dădeau la iveală prodigioasa inteligență pe care o manifestase în cursul examinării sale de către, medicii alieniști. În fapt, mintea lui părea atât de puternică și atât de lucidă, încât autorizația legală pentru internare a fost foarte greu de obținut; pentru a se lua această hotărâre a fost nevoie de mărturiile mai multor persoane și de constatarea unor lacune anormale în cunoștințe’e pacientului, în afara inteligenței propriu-zise. Până în momentul când a dispărut, s-a dovedit a fi un cititor împătimit, iar conversația lui era încântătoare, în măsura în care vocea slabă i-o permitea. Neputând prevedea că va fugi, observatorii experimentați au prezis că va fi, cu siguranță, pus în libertate.

Doar doctorul Willett, care-l adusese pe lume pe Charles și de-atunci nu încetase să-i supravegheze evoluția fizică și mentală, părea să se teamă de această perspectivă. Făcuse o descoperire îngrozitoare, pe care nu îndrăznea să o dea în vileag în fața confraților săi. Într-adevăr, rolul jucat de el în această întâmplare pare destul de obscur. A fost ultimul care a vorbit cu bolnavul cu trei ore înainte să fugă și mai mulți martori își amintesc de amestecul de oroare și de ușurare așternut pe trăsăturile lui la sfârșitul acestei convorbiri. Evadarea însăși rămâne unul din misterele neexplicate ale sanatoriului doctorului Waite: o fereastră deschisă la șaizeci de picioare înălțime față de sol nu lămurește lucrurile. Willett nu are de oferit nici o explicație, deși, lucru ciudat, pare să-și simtă spiritul mult mai liber de când Ward a dispărut De fapt, dă impresia că i-ar plăcea să spună mai multe dacă ar fi sigur că lumea ar da crezare vorbelor sale. Îl găsise pe bolnav în camera lui, dar, puțin înainte să iasă de-acolo, infirmierii bătuseră zadarnic la ușă. Când reușiră să intre, văzură numai fereastra deschisă, prin care se strecura o briză rece de aprilie, spulberând în încăpere un nor de praf cenușiu-albăstrui ce-i înăbușise aproape. Câinii lătraseră cu puțin timp înainte, pe când Willett se mai găsea încă în cameră; mai apoi animalele nu manifestaseră nici o agitație. Imediat, tatăl lui Ward a fost anunțat prin telefon, dar el se arătă mai mult întristat decât surprins. Când doctorul Waite personal a venit la el acasă, doctorul Willett era deja acolo și cei doi afirmaseră că nu avuseseră niciodată cunoștință de vreun proiect de evadare. Numai câțiva prieteni apropiați ai lui Willett și ai domnului Ward au putut aduce câteva indicii, dar ele par mult prea fantastice pentru a putea fi crezute. Un singur fapt e sigur: până-n ziua de azi nu s-a dat niciodată de urma nebunului evadat.

Încă din copilărie, Charles Dexter Ward a manifestat o adevărată pasiune pentru arheologie. Gustul acesta îi fusese inspirat, fără îndoială, de orașul venerabil în care trăia și de relicvele trecutului, aflate din belșug în vechea locuință a părinților săi, pe Prospect Street, pe culmea dealului. Pe măsură ce înainta în vârstă, se consacra din ce în ce mai mult lucrurilor de altădată: istoria, genealogia, studiul arhitecturii și al mobilierului colonial sfârșiră prin a constitui singurele domenii care-l interesau. E important să amintim gusturile sale pentru a încerca să-i înțelegem nebunia căci, chiar dacă nu ele formează miezul demenței lui, joacă totuși un rol important la prima vedere. Lacunele lui Ward, scoase la iveală de medicii alieniști, se referă toate la subiecte din zilele noastre. Ele erau invariabil compensate de cunoștințe extraordinare privitoare la trecut, cunoștințe ascunse cu grijă de pacient, dar dezvăluite prin întrebări iscusite; s-ar fi putut crede că Ward fusese transferat într-o altă epocă prin mijlocirea unei ciudate autohipnoze. Lucru ciudat, părea că nu-l mai interesează vremurile de altădată pe care, poate, începuse să le cunoască prea bine.