Prizonierul faraonilor

Misterul trage la mister. După ce numele meu a devenit simbolul unor situații inexplicabile, m-am trezit implicat în istorii și împrejurări care, în mintea oamenilor, se legau de reputația și de ocupația mea. Majoritatea întâmplărilor respective nu prezentau vțeun interes deosebit, însă unele au fost, totuși, dramatice. Dacă vreo câteva mi-au stârnit senzații plăcute și pline de risc, altele, în fine, m-au antrenat în niște cercetări științifice și istorice foarte profunde. Întotdeauna am vorbit fără reținere despre aceste evenimente și așa o să fac mereu, dar există una despre care până azi m-am ferit să pomenesc; o descriu aici numai și numai datorită insistențelor depuse de editorii acestui magazin, la urechile cărora povestea a ajuns sub forma unor zvonuri plecate din familie. Neabordat înainte, subiectul se referă la vizita particulară făcută de mine în Egipt, cu paisprezece ani în urmă, și despre care n-am vorbit din mai multe motive. Pe de-o parte, nu vreau să profit de niște fapte autentice, de circumstanțe aparent necunoscute miilor de turiști ce roiesc în jurul piramidelor, și nici de un secret atât de bine păzit de autoritățile de la Cairo. Pe de alta, ezit să relatez un incident în care imaginația mea delirantă a trebuit să joace un rol atât-de însemnat. Ceea ce am văzut, ori ceea ce am crezut că văd, de bună seamă că nu s-a întâmplat. Am fost, probabil, victima și jucăria atmosferei stranii care mă înconjura. Amplificate de starea de exaltare în care ajunsesem din pricina unor împrejurări deja ieșite din comun, viziunile mi-au fost, desigur, destul de puternice încât să mă antreneze în aventură, în acea noapte fatală și îndepărtată.

Era în ianuarie 1910. Tocmai îmi sfârșisem un contract în Anglia și semnasem altul pentru un turneu prin teatrele australiene. Întrucât mi se acorda timp suficient pentru deplasare, am hotărât să mă aleg de pe urma ei cu avantaje maxime. Așadar, întovărășit da soția mea, am traversat în chip. plăcut continentul și m-am îmbarcat pe vasul Malwa spre Port-Said. De acolo, îmi propuneam să vizitez principalele locuri istorice, ale Egiptului de Jos, înainte de a porni spre Australia. Călătoria a decurs agreabil, presărată cu numeroasele reprezentații date de un magician aflat la bord. Ca să-mi salvez liniștea, intenționasem să-mi păstrez ano-nimatul, însă am fost constrâns să mă trădez din cauza, acelui confrate magician, preocupat să uimească pasagerii cu numere dintre cele mai comune; asta a trezit în mine spiritul de concurență, obligându-mă să-mi spun numele. Menționez episodul datorită consecințelor stâr-nite de el, consecințe pe care ar fi trebuit să le prevăd când hotăram să-mi dezvălui profesia dinaintea unei mase de turiști aflați în drum spre valea Nilului. Rezultatul a fost că de-acum mi se știa identitatea oriunde mă duceam, ceea ce ne lipsea, pe soția mea și pe mine, de tihna căutată. Deși întreprinsesem croaziera ca să descopăr diverse curiozități, devenisem eu însumi obiectul curiozității altora.

Veniți în Egipt în căutarea pitorescului și misticii, am fost destul de dezamăgiți când vasul și-a aruncat ancora la Port-Said.

Dune de nisip, geamanduri plutind pe ape puțin adânci și un orășel european mohorât, fără nici un interes, cu excepția statuii lui Lesseps, toate acestea ne-au sporit nerăbdarea de a ajunge în sfârșit în zonele turistice importante. Prin urmare, am hotărât să mergem la Cairo, apoi la piramide, după care să luăm vaporul de Australia din portul Alexandria, incit să putem vizita: așezările greco-romane ale acestei străvechi metropole. Călătoria pe calea ferată, cu o durată de patru ore și jumătate, a fost suportabilă. Am văzut o mare parte din Canalul Suez, de-a lungul căruia am înaintat până la Ismailia, și ne-am făcut o primă impresie despre Egiptul antic pe seama canalului restaurat din Imperiul Mijlociu. Orașul Cairo l-am descoperit pe înserate: o constelație sclipitoare care pur și simplu ne-a orbit, ajunși în marea gară centrală. Încă o dată, însă, am rămas dezamăgiți de faptul că tot ce vedeam era european, minus costumele și mulțimea pestriță. Un metrou prozaic conducea la o piață năpădită de mașini, de taxiuri, de tramvaie. Șiroiau lumini pe toate clădirile și îndeosebi pe teatrul unde, fără succes, am fost invitat să mă produc – m-am mulțumit cu rolul de spectator – și care fusese rebotezat de curând Cosmograful american. Ne-am suit într-un taxi care rula pe străzi largi și elegante, și am descins la hotelul Shepheard. Cu serviciul impecabil din restaurant, cu ascensoarele și luxul anglo-american al ansamblului, Orientul misterios și trecutul imemorial păreau nespus de departe. Totuși, ziua următoare ne-a proiectat în plin miezul unei atmosfere demne de O mie și una de nopți. Iar pe străzile cotite și în peisajele exotice djn Cairo, părea să renască Bagdadul lui Harun al-Rașid. Orientându-ne după Baedeker-ul nostru, tocmai ne plimbam prin grădinile Ezbekiyeh în căutarea cartierului indigen când am acceptat serviciile unui cicerone gălăgios care, în ciuda întâmplărilor ce aveau să urmeze, s-a dovedit un maestru în felul său. Doar mai târziu mi-am dat seama că ar fi trebuii să cer un ghid autorizat. Omul era un individ simpatic, cu o voce neobișnuit de joasă, relativ curat. Semăna cu un faraon, pretindea să fie numit Abdul Reis el-Drogman și părea să aibă destulă autoritate asupra celor de condiția sa. Mai târziu, poliția avea să declare că nu-l cunoștea, adăugind și că Reis era. un nume folosit de orice persoană ce se bucură de o oarecare influență, pe când Drogman nu era, se pare, nimic altceva decât stâlcirea grosolană a cuvântului întrebuințat pentru a desemna pe șeful grupurilor de turiști: „dragoman”. Abdul ne-a condus către minunile de care doar auzisem vorbindu-se și pe care speram să le descoperim. Vechiul Cairo este prin el însuși o carte de istorie și un vis. E un labirint de xilieioare strimte, parfumate cu mirodenii secrete, și ale căror balcoane în stil maur și ferestre în relief aproape că se unesc deasupra străzilor. În înghesuiala de pe drum se aud strigăte bizare, plesnituri de bici, scârțâit de căruțe, clinchet de clopoței de argint și răgete de măgari. Un caleidoscop de veșminte în toate culorile, voaluri, turbane și fesuri. Sacagii și derviși, câini și pisici, ghicitori de noroc și bărbieri își tăiau unii altora calea. Iar peste tot acest spectacol răsunau gemetele cerșetorilor orbi, ghemuiți sub arcadele porților, și chemările răz-tătătoare ale muezinilor din minaretele subțiri care se detașau pe cerul de un albastru profund și neschimbător.