Procedee de expresivitate artistică – alegoria, anacolutul, comparatia,epitetul,hiperbola, metafora, personificarea

Procedee de expresivitate artistică
Figurile de stil

ALEGORIA – figura de stil alcătuită dintr-o înșiruire de metafore, comparații, personificări etc., cu ajutorul căreia, pe baza unei asemănări sau corespondențe se substituie o imagine prin alta și se exprimă noțiuni abstracte prin intermediul concretului.

Ex.: alegoria moarte – nuntă din balada “Miorița”, pune în evidență credința poporului român că sfârșitul vieții nu e decât o trecere într-o altă formă de existență, în comuniunea cu natura, în ipostaza unei nunți cosmice.

ANACOLUTUL – figura de stil derivată, de fapt, dintr-un defect al stilului, care constă în nerespectarea acordului gramatical, pentru pune în evidență sentimentele autorului.

Ex.: In “Amintiri din copilărie”, Ion Creangă evocă imaginea satului natal, a casei părintești și a copilăriei într-o frază amplă în care, prin anacolut, se pune în lumină emoția evocării alături de un ton nostalgic, de altfel nespecific jovialului Creangă.

” … dar eu, … parcă îmisaltă …”

COMPARAȚIA–figura de stil prin care se alătură doi termeni pe baza unor însușiri comune, cu scopul de a-l evidenția pe primul; aceștia pot denumi: obiecte, ființe, personaje, idei, acțiuni sau noțiuni abstracte. Între ei se stabilește o relație de asemănare, marcată prin cuvinte sau grupuri de cuvinte – ca, la fel ca, asemănător cu, asemenea, precum, cât, aidoma, cum, întocmai cu etc. Relația de asemănare se bazează pe identificarea unor trăsături comune ale celor doi termeni.

Ex.: “Atât de fragedă te-asemeni
Cu floarea albă de cireș.”

1. Comparat (“te” )
2. Comparant (floarea )
3. Elemente comune: frumusețe, delicatețe, prospețime

EPITETUL – figura de stil care exprimă însușiri deosebite, neașteptate ale obiectelor sau ale acțiunilor, prezentându-le într-o lumină nouă, aparte, ele adresându-se imaginației și sensibilității noastre, pentru a-l impresiona pe cititor.

Clasificare: 
După numărul de termeni (sau alcătuire):
– simple: “șuiet adânc”;
– duble: “somnoros și lin se bate”;
– triple: “chemare nedeslușită, moale, strânsă”;

După ce exprimă:

– cromatice: “seninu-i albastru și limpede”;
– personificatoare: “codrii se zvârcoleau neputincioși”;
– metaforice: “Feți-Frumoși cu păr de aur”; “zeița de gheață”; “dulce durere”;
– hiperbolice: “trunchii vecinici”, “gigantică cupolă”;
– ornante: “bulgări fluizi”, “fluturi șăgalnici și berbanți”;
– antitetice: “recile scântei”;

Din punct de vedere morfologic, epitetele pot fi:

– adjectivale: “lacul albastru”;
– adjective substantivizate: “mândra lună”;
– substantivale: “pânze cu corpuri de ninsori”;
– verbele la gerunziu (cu valoare adjectivală): “lumină pălind”;
– verbele la gerunziu: “răsărea sunând”;
– verbele la participiu (cu valoare adjectivală): “inimi pustiite”, “mă lasă pustiit”, “veștejit și amorțit”;

Ca părți de propoziție, epitetele pot fi:

– atribute: “trestia cea lină”;
– nume predicative: “dulci-s ochii”;
– complement circumstantial de mod : “se-ncovoaie tainic”;
– propoziții atributive cu valoare de epitet: “lângă lacul care-n tremur somnoros și lin se bate”

HIPERBOLA – figura de stil care constă în exagerarea intenționată ( prin mărire sau micșorare ) a unor trăsături, situații, personaje, caracteristicile unui obiect, ale unui fenomen sau ale unei întâmplări cu scopul de a spori expresivitatea exprimării ( pentru a exprima admirația, disprețul și ironia ).

Ascendentă: ,,Crapii-n ele-s cât berbecii”, “spicul cât cocoșul”, “vorba-i e tunet”, “răsufletul ger”

METAFORA – figura de stil prin care se trece de la semnificația obișnuită a unui cuvânt sau a unei expresii la o altă semnificație, pe care cuvântul sau expresia nu o pot avea decât în virtutea unei comparații subînțelese (sporește profunzimea și expresivitatea textului)

Metafora prevede transferul noțiunii abstracte în ordinea concretului printr-o comparație prescurtată; un cuvânt – imagine înlocuiește cuvântul – obiect al comparației, renunțându-se la formulele care leagă termenii unei comparații; precum, ca, cât, decât, asemenea, aidoma, astfel, întocmai ca: ex.: ,,Cenușa visărilor noastre
Se cerne grămezi peste noi,
Precum se coboară pe glastre
Atinse, petalele-albastre,
De-o gâză căzută de sus printre foi.” ( T.Arghezi – Cenușa visărilor )

Metafora stabilește asimilare între doi termeni: unul cu funcție de comparat, celălalt de comparant; această asimilare se realizează:
a) cu ajutorul verbului A FI:
,,Desigur, ea e o brățară
purtată la mână de un zeu
ea e mai liniștită spre seară,
deși e neliniștită mereu” ( N.Stănescu – Desigur)

b) prin juxtapunere:
,,Te uită, zările se împreună.
Un ocean, talazul tău cernit
Când Umbră, sub zenitul poleit,
Te vei desface-n mistic clar de lună?” (I. Barbu – Umbra)

c) cu ajutorul unui atribut:
,,Amurg în crâng
Albinele luminii, prin frunze se jucau.” (I.Pillat – Poeme într-un vers)

Uneori sunt prezenți ambii termeni ai comparației, dar nelegați prin cuvintele comparației;
Astfel de metafore sunt:
–explicite: ,,Vodă-i un munte”
–apozitive: ,,Vedeam Ceahlăul la apus
Un uriaș cu fruntea-n soare…”

metaforele pot avea și ele:
-rol hiperbolizator: “Și vorba-i e tunet…”
-rol personificator: “Pe ai țării umeri dalbi…”

Există și metafore exprimate prin verb (metafore verbale): “Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratec
Rumenind străvechii codri și castelul singuratec.”

PERSONIFICARE – figura de stil prin care se atribuie acțiuni omenești sau elan vital unor obiecte, ființe necuvântătoare sau fenomene ale naturii.

Ex.: “izvoarele suspină”, “flori albastre tremur ude”

Categoriile de personificări:
– obiecte și ființe care au grai: “Așa vorbea deunăzi cu un bou…”
– obiecte și ființe ce au sentimente tipic omenești: “un cățel s-a oprit mirat în loc”
– acțiuni mentale: “-Ce-ai gândit tu oare, javră?
Au crezut-ai că sunt mort?”