Sarbatoare

Efficiunt Daemones, ut quae non sunt, sic tamen quasi sunt, conspicienda hominibus exhibeant.

Lactanțiu1

Mă aflam departe de casă, prins în mrejele mării de la răsărit. În amurg o auzeam izbindu-se de stânci, dându-mi de știre că se afla chiar peste dealul unde sălciile bătute de vânt se veștejeau pe fundalul unui cer înseninat, pe care se aprindeau primele stele ale serii. Și pentru că moșii mei mă chemaseră în vechiul oraș de dincolo, mergeam înainte prin neaua subțire, care abia se așternuse, de-a lungul drumului solitar ce urca în pantă până în locul unde Aldebaran2 licărea printre arbori, spre străvechea cetate pe care n-o mai zărisem niciodată, dar la care adesea visasem.

Era vremea Yuletidei, pe care lumea o numește Crăciun, deși n-a uitat că este mai veche decât Betlehemul sau Babilonul, decât Memphisul și întreaga omenire. Era vremea Yuletidei, iar eu ajunsesem în sfârșit la străvechea cetate maritimă unde străbunii mei găzduiseră și păstraseră tradiția sărbătorii în timpurile de demult, când ea era interzisă; însă, totodată, le porunciseră urmașilor să o țină o dată la fiecare secol, așa încât amintirea secretelor primordiale să nu se piardă în uitare. Neamul meu era vechi, mai vechi chiar decât epoca la care acest ținut a fost populat cu trei sute de ani mai înainte. Și erau oameni stranii, căci veniseră prin părțile acestea ca un popor întunecat și plin de taine, din meridionalele grădini soporifice de orhidee, vorbind într-un alt grai decât cel pe care aveau să-l deprindă mai târziu de la pescarii cu ochi albaștri. Iar acum se răspândiseră și împărtășeau doar ritualurile de mistere cărora nici o ființă nu le putea pătrunde înțelesul. Eram singurul care se întorcea în acea seară spre vechiul târg de pescari, așa cum cerea legenda, căci numai cei săraci și singuri își mai aduc aminte.

Apoi, dincolo de creasta dealului, am văzut Kingsportul așternându-se înghețat în lumina asfințitului, înzăpezitul Kingsport cu bătrânele lui giruete, cu clopotnițele, cu acoperișurile în două ape și coșurile lor fumegânde, cu cheiurile și podețele lui, sălciile și cimitirele sale, cu nesfârșitele labirinturi de ulițe povârnite, înguste și întortocheate, cu amețitoarea colină centrală, încununată de biserică, de care timpul nu îndrăznise să se atingă, nelimitatele hățișuri de case în stil colonial, îngrămădite ori împrăștiate peste tot, precum cuburile zvârlite în toate părțile de un copil dezordonat. Timpul plana pe aripile-i sure deasupra frontoanelor și mansardelor albite de neaua iernii. Ferestrele în evantai și cele cu ochiuri de geam se luminau una câte una în frigul înserării, alăturându-se lui Orion și stelelor arhaice. Valurile mării se spărgeau de cheiurile putrede, imemoriala mare, plină de secrete, care-i adusese pe străbuni în timpurile de demult.

La marginea drumului se înălța o culme încă și mai înaltă, sumbră și bătută de vânturi, unde am zărit un loc de îngropăciune ale cărui pietre negre de mormânt se iveau hâde din zăpadă, ca unghiile în putrefacție ale unui gigantic cadavru. Calea nebătută era pustie. Uneori credeam că aud în depărtare un scrâșnet înfricoșător, precum brațul unei spânzurători în bătaia vântului. Patru rude îmi fuseseră spânzurate pentru vrăjitorie în 1692, dar nu știam exact unde. Pe măsură ce cărarea cobora șerpuind pe panta dinspre mare, am căutat să prind cu urechea hărmălaia veselă a unui sat în faptul serii, dar n-am auzit-o. Apoi m-am gândit la anotimp și mi-am zis că acest străvechi neam de puritani trebuie să fi avut obiceiuri de Crăciun aparte și pline de șoaptele rugilor înălțate în fața vetrelor. După aceea n-am mai căutat să aud larma veseliei și nici să dau cu ochii de târgoveți la marginea drumului, ci am ținut pasul, trecând pe lângă tăcutele gospodării luminate slab, cu ziduri fantomatice de piatră, îndreptându-mă spre locurile în care firmele vechilor prăvălii și ale tavernelor marinărești scârțâiau în briza sărată, iar groteștile ciocane de la intrările încadrate de pilaștri luceau de-a lungul pustiilor ulicioare nepietruite, în lumina minusculelor ferestruici cu draperiile trase.

Văzusem hărți ale așezării și știam unde să găsesc locuința celor din neamul meu. Se spunea că sosirea mea trebuie să fi fost cunoscută și urma să fiu întâmpinat bine, căci legenda satului are viață lungă. Așadar, am iuțit pasul prin Back Street spre Circle Court și, traversând zăpada proaspătă, am pășit pe singurul caldarâm din dale întregi de piatră al orașului, spre locul în care Green Lane se termină în spatele primăriei. Vechile hărți încă mai sunt valabile, iar eu n-am avut necazuri, deși cei din Arkham pesemne că m-au mințit când mi-au zis că tramvaiele trec pe aici, de vreme ce n-am zărit nici un cablu deasupra capului. În orice caz, șinele le-ar fi fost ascunse sub zăpadă. Am preferat să merg pe jos, căci târgul albit de nea mi se părea foarte frumos de pe colină, iar acum eram nerăbdător să bat la ușa alor mei, a șaptea casă pe stânga în Green Lane, cu un vechi acoperiș ascuțit și cu un al doilea cat ieșit în afară, clădită toată înainte de 1650.

Apropiindu-mă de casă, am văzut lumină înăuntru și am observat, prin ochiurile de geam în formă de romburi, că trebuie să fi fost păstrată în starea ei de demult. Partea de sus era suspendată deasupra uliței înguste și năpădite de iarbă, aproape atingând caturile superioare ale casei de vizavi, așa încât mai că mă găseam într-un soi de tunel. Pe scundul prag de piatră nu se vedea nici urmă de zăpadă. Nu exista trotuar, însă multe clădiri aveau intrări înălțate, la care se ajungea pe șiruri duble de trepte cu balustradă de fier. Era o priveliște bizară și, pentru că nu mai fusesem nicicând în Noua Anglie, nu mai văzusem una asemenea ei. Deși îmi plăcea, m-aș fi simțit mai încântat dacă aș fi zărit urme de pași în zăpadă și oameni pe străzi, măcar câteva ferestre fără draperii trase.