Scene de viață campestră

Scene de viață campestra de Amos Oz

Scene de viață campestră

Moștenitori.

Străinul acela nu era tocmai un străin. Lui Arie Tzelnik figura lui i s-a părut respingătoare și fermecătoare în același timp, din prima clipă în care 1-a zărit, dacă într-adevăr existase o asemenea clipă: Arie Tzelnik avea senzația că mai văzuse undeva acel chip și brațele acelea lungi, atârnând până aproape de genunchi, o amintire încețoșată, venită parcă din altă viață.

Bărbatul și-a parcat mașina exact în fața porții. Mașina lui prăfuită, de culoare bej, era și ea străină, iar pe parasolarul care acoperea partea de sus a geamurilor laterale era un întreg puzzle de culori, tot felul de semne de punctuație, propoziții, formule, sloganuri. A închis portiera, dar s-a întors să verifice, cu mișcări energice, ușă după ușă, pentru a vedea dacă sunt încuiate bine. După aceea a lovit ușor capota cu palma, ca și cum ar fi fost un cal bătrân pe care îl priponești de gard și căruia îi transmiți, prin lovituri ușoare, pline de afecțiune, că nu va avea mult de așteptat. Apoi a deschis poarta cu o mișcare hotărâtă și a pășit pe veranda umbrită de viță-de-vie. Mersul lui părea repezit și frânt de durere în același timp, precum pașii cuiva care calcă desculț pe nisip încins.

Din hamacul lui cuibărit într-un col? Al verandei, de unde putea vedea totul fără a fi văzut, Arie Tzelnik își urmărise oaspetele încă de când acesta își parcase mașina. Insă, în ciuda tuturor eforturilor, nu reușea să-și amintească cine anume era străinul acesta câtuși de puțin străin. Oare unde îl mai întâlnise, când îl mai întâlnise? Poate într-una dintre călătoriile lui în străinătate? La repetiții? La birou? La universitate? Sau poate îi fusese coleg de școală? Figura bărbatului era vicleană și jovială, ca și cum tocmai i-ar fi reușit cine știe ce farsă, iar acum se bucura că-și ia tălpășița. Îndărătul acestei măști, undeva, sub obrazul străin, puteai intui trăsăturile unui chip cunoscut, supărător, enervant: fața cuiva care te-a făcut să suferi la un moment dat. Sau, poate, din contră, căruia tu i-ai pricinuit o de mult uitată nedreptate?

Ca un vis cufundat în uitare în proporție de nouăzeci la sută, dar din care un firicel firav mijește în amintire asemenea unui vlăstar.

Prin urmare, Arie Tzelnik a hotărât să nu se ridice pentru a ieși în întâmpinarea oaspetelui său, ci să-1 primească acolo, tolănit în hamacul de pe verandă.

Străinul a țopăit cu pași repezi de-a lungul cărării care lega poarta de treptele verandei, în vreme ce ochii lui mici se roteau neobosiți când spre stânga, când spre dreapta, ca și cum s-ar fi temut să nu fie descoperit prea devreme sau, din contră, ca și cum ar fi fost terorizat de un câine furios, care se putea repezi în orice clipă asupra lui din tufișurile încâlcite și pline de țepi ce străjuiau cărarea.

Părul blond care începuse să-i cadă, pielea roșie și ridată a gâtului, care amintea de gușa unui curcan, ochii umezi și încețoșați, care se roteau asemenea unor degete băgăcioase, brațele lungi ca de cimpanzeu, toate arătau că înăuntrul lui zace o tensiune latentă.

Din punctul lui de observație, bine ascuns în hamacul atârnat la adăpostul umbrei viței-de-vie, Arie Tzelnik a observat că bărbatul acesta solid are și o oarecare fragilitate, asemenea cuiva care își revine după o grea suferință, ca și cum până nu demult fusese un om corpolent, iar de câtăva vreme îngenunchease cumva pe dinăuntru, chircindu-se în propriul lui sac de piele. Chiar și jacheta aceea subțire pe care o purta, o jachetă cu buzunare umflate, de un bej murdar, părea mult prea largă pentru el, atârnându-i lălâie pe umeri.

În ciuda faptului că, vara fiind pe sfârșite, poteca era uscată, străinul a purces pe dată să-și șteargă tălpile pantofilor pe covorașul din fața treptelor. După ce a terminat, a ridicat pe rând fiecare picior, verificându-1, examinând cât de curate sunt tălpile pantofilor. Numai după aceea a urcat treptele și a încercat ușa principală, din capătul scării, și abia după ce a ciocănit politicos de câteva ori fără să primească nici un răspuns și-a întors privirea și 1-a descoperit pe stăpânul casei, care vegeta leneș în hamacul său înconjurat de ghivece mari și jardiniere rectangulare, în colțul umbrit de vița-de-vie care îl proteja atât pe el, cât și întreaga terasă.

Imediat, oaspetele a zâmbit larg și aproape că a făcut o reverență, dregându-și vocea înainte de a rosti pe un ton protocolar:

— In ce loc incredibil de frumos locuiți dumneavoastră, domnule Tzelkin! Uluitor! O adevărată Provența a Israelului! Dar ce spun eu Provența! Toscana! Ce peisaj! Ce pădure! Tel Ilan este pur și simplu cel mai frumos sat din această patrie levantină. Minunat. Bună dimineața, domnule Tzelkin. Îmi cer iertare. Sper că nu vă deranjez.

Arie Tzelnik îi răspunse cu un bună dimineața sec, după care îl corectă, spunându-i că numele său e Tzelnik, nu Tzelkin, și îi dădu de înțeles că îi pare rău, însă nu are nevoie de absolut nimic din ceea ce i-ar putea oferi un agent de vânzări.

— Aveți dreptate! Chiar aveți mare dreptate! Spuse bărbatul pe un ton vesel, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu mâneca jachetei. De unde putem ști dacă nu cumva omul din fața noastră este un agent de vânzări sau chiar un escroc? Sau, Doamne păzește, un răufăcător care vine în recunoaștere, pregătind terenul pentru o bandă de spărgători de locuințe. Dar eu, domnule Tzelnik, cu siguranță nu sunt agent de vânzări. Sunt Maftzir!

— Ce?

— Maftzir. Wolf Maftzir. Avocatul Maftzir de la biroul de avocatură Lotem-Pruzhinin. Îmi pare bine de cunoștință, domnule Tzelnik. Am venit la dumneavoastră, domnul meu, din pricina unei chestiuni, cum să vă spun, poate că ar fi mai bine pentru amândoi, tocmai pentru a nu mai încerca să definesc motivul, să intru direct în subiect. Îmi permiteți, vă rog, să iau loc? Este vorba despre o problemă mai mult sau mai puțin personală, nu de-a mea, Doamne ferește, pentru că sub nici o formă și cu nici un chip nu aș fi avut îndrăzneala de a vă invada intimitatea și de a vă deranja cu asemenea pricini fără a vă anunța dinainte. Pentru că am încercat, am făcut mari eforturi, am stăruit iar și iar, însă numărul dumneavoastră de telefon este protejat, iar scrisorile pe care vi le-am trimis au rămas fară răspuns. De aceea am decis să ne încercăm norocul printr-o vizită neanunțată și ne cerem scuze pentru deranj. Chiar nu ne stă în obicei un astfel de comportament, să dăm buzna în intimitatea celorlalți, mai ales când aceștia trăiesc în cel mai frumos loc din întreaga țară. Una peste alta, ca să spun așa, nu este o problemă care ne privește doar pe noi. Nu, nu. În nici un caz. Ba din contră: chestiunea aceasta, cum aș putea să formulez într-o manieră mai blândă, probabil putem spune în felul următor, chestiunea aceasta vă privește personal, domnule. O chestiune care vă privește personal și pe dumneavoastră, nu doar pe noi. Ca să fiu mai explicit, este o problemă legată de familia dumneavoastră. Poate legată de familie la modul general, poate într-un mod special – este vorba, mai precis, de o rudă de-a dumneavoastră, de o rudă anume. Nu mă poftiți să iau loc și să stăm de vorbă câteva clipe? Iar eu vă asigur că voi face tot posibilul pentru ca această chestiune să nu vă răpească mai mult de zece minute. Dar toate astea depind numai și numai de dumneavoastră, domnule Tzelkin.

Arie Tzelnik a spus:

— Tzelnik.

După care a adăugat:

— Ia loc.

Și imediat:

— Nu aici. Acolo.

Și pentru că grăsanul sau, mai bine zis, fostul grăsan a aterizat inițial în hamacul dublu, chiar lângă gazda sa, coapsele lor atingându-se, o pleiadă de mirosuri grele l-au înconjurat asemenea unui anturaj periculos, miros de sucuri gastrice, de șosete murdare, de pudră de talc și transpirație. Peste toate aceste mirosuri trona urma abia simțită a unei ape de colonie cu parfum înțepător.

În clipa în care i s-a spus nu aici, acolo, oaspetele s-a ridicat, s-a clătinat puțin pe picioare, sprijinindu-și genunchii cu brațele de maimuță, și-a cerut scuze, și-a schimbat poziția și și-a așezat fundul îmbrăcat într-o pereche de pantaloni mult prea mari în locul indicat de gazdă, pe băncuța de lemn din spatele mesei de grădină stacojii. Era o masă țărănească, făcută din scânduri negeluite, asemănătoare traverselor ce unesc șinele de cale ferată. Era foarte important pentru Arie ca nici în ruptul capului mama lui bolnavă să nu-1 vadă pe fereastră pe străinul acesta, să nu-i zărească spinarea, să nu-i observe silueta conturându-se în umbra vi? Ei-de-vie. De aceea 1-a așezat într-un loc în care ar fi fost imposibil să fie văzut de la fereastră.

Cât privește vocea de cantor a grăsanului, nu avea de ce anume să-și facă griji, fiindcă femeia era surdă.

În urmă cu trei ani, soția lui Arie Tzelnik, Naama, plecase la San Diego să-și viziteze o bună prietenă, pe Telma Grant, însă nu se mai întorsese niciodată. Nu lăsase în urmă nici un bilet în care să-i spună explicit că are de gând să-1 părăsească, dar la început îi zisese cu blândețe: Deocamdată nu mă întorc. După o jumătate de an, îi scrisese: Mai rămân o vreme cu Telma. După încă o jumătate de an, îi scrisese din nou: Nu are sens să continui să mă aștepți. Lucrez cu Telma la un salon de înfrumusețare. Iar într-o altă scrisoare: Mie și Telmei ne este bine împreună, avem karme asemănătoare. Apoi i-a spus: Mentorul nostru spiritual crede că ne va fi cel mai bine dacă vom rămâne una lângă cealaltă. Te vei descurca. Nu-i așa că nu te superi?

Fiica lui cea căsătorită, Hila, i-a scris din Boston: Tată, pentru binele tău, îți sugerez să nu o presezi pe mama. Caută să-ți vezi de viața ta.

Și pentru că între el și fiul său cel mare, Eldad, toate legăturile fuseseră rupte cu mult timp în urmă, iar el nu mai avea altă rudă, se hotărâse acum un an să-și vândă apartamentul de pe Cârmei și să se întoarcă la mama sa, în casa părintească din Tel Han, trăind din chiria încasată pe două apartamente din Haifa și dedicându-se în întregime hobby-urilor sale.

Astfel găsise de cuviință să-și vadă de viața lui, după cum îi sugerase fiica sa.

În tinerețe, Arie fusese membru al marinei militare, încă din fragedă pruncie dăduse dovadă de mult curaj, nefiindu-i teamă de absolut nimic, nici de dușmani, nici de înălțimi. Însă, odată cu trecerea timpului, înăuntrul lui se căscase un hău de frică mușcătoare în fața întunericului dintr-o casă goală. De aceea a hotărât, în cele din urmă, să se întoarcă să locuiască alături de mama sa, în casa veche în care se născuse și crescuse, la marginea satului Tel Han. Mama lui, Rozalia, avea peste nouăzeci de ani, era surdă, cocoșată și abia mai rostea câteva cuvinte. De cele mai multe ori îl lăsa pe el să se ocupe de îngrijirea gospodăriei, fără a-1 împovăra însă, uneori fără a scoate un cuvânt. Adesea, Arie Tzelnik se gândea că este posibil ca, la un moment dat, mama lui să cadă bolnavă la pat sau să îmbătrânească atât de mult, încât trupul să nu-și mai poată căra mădularele, și atunci el avea să fie nevoit să o hrănească, să o spele și să o schimbe. Sau să aducă în casă o îngrijitoare, dar în clipa aceea echilibrul căminului lor avea să fie zdruncinat și viața lui expusă privirilor străinilor. Mai era și speranța, sau umbra de speranță că declinul mamei e aproape: iar atunci urma să aibă un motiv rațional și emoțional pentru a o duce la azil, și întreaga casă avea să fie a lui și numai a lui. I-ar plăcea să-și poată aduce acolo o femeie nouă-nouță, frumoasă. Sau nu-și va aduce o femeie, va găzdui o mulțime de fete tinere. Va putea chiar să spargă pereții interiori și să dea o nouă față întregii case. Va începe o viață nouă.

Dar, până atunci, trăiau amândoi, fiul și mama, în casa aceea întunecată și demodată, în liniște și pace. Dimineața devreme venea menajera, aducea cumpărăturile pe care ei i le puneau în prealabil pe o listă, făcea ordine, curăța casa și gătea, iar după ce le servea în tăcere prânzul mamei și fiului își vedea de drum. Cea mai mare parte a zilei, mama și-o petrecea în camera ei, citind cărți vechi, timp în care Arie Tzelnik ședea în camera lui, ascultând radioul sau construind machete de avioane.

Deodată, pe chipul străinului a apărut un zâmbet jucăuș, ca și cum i-ar fi făcut cu ochiul: parcă i-ar fi adresat gazdei sale o propunere indecentă, hai să păcătuim puțin împreună, ce zici? Iar apoi – temându-se parcă să nu-și atragă din partea acestuia cine știe ce pedeapsă – a întrebat pe un ton plin de căldură:

— Îmi cer iertare, îmi permiteți să mă servesc puțin?

Și, fiindcă i s-a părut că gazda a încuviințat printr-o mișcare a capului, bărbatul și-a turnat din carafa de sticlă apă rece ca gheața, în care pluteau felii de lămâie și câteva frunze de mentă, în singurul pahar care se afla pe masă, paharul lui Arie Tzelnik, și-a lipit buzele cărnoase de el și i-a sorbit întreg conținutul din cinci, șase înghițituri zdravene, după care și-a mai turnat jumătate de pahar, bând cu o sete de nepotolit, pentru ca imediat după aceea să se scuze:

— Îmi pare rău! Explicația este cât se poate de simplă, aici, pe veranda dumneavoastră splendidă, pur și simplu nu se simte cât de cald e de fapt afară. E foarte cald azi. Foarte! Cu toate acestea, în ciuda căldurii îngrozitoare – locul în care ne aflăm e cu adevărat magic! Tel Ilan este fără doar și poate cel mai frumos sat din întreaga țară! Provența! Dar ce spun eu Provența! Toscana! Păduri! Viță-de-vie! Case țărănești vechi de peste o sută de ani, acoperișuri roșii și chiparoși înalți! Și acum, ce credeți, domnule? V-ați simți mai bine dacă am mai flecări o vreme despre frumusețea peisajului? Sau îmi veți permite să intru direct în subiect, fără să ne mai învârtim în jurul cozii?