Subteranele Panterei

Subteranele Panterei de Amos Oz

Am fost numit trădător de multe ori în viața. Prima data a fost când aveam doisprezece ani și trei luni și locuiam într-o periferie a lerusalimului. Era în timpul vacanței de vara, cu mai puțin de un an înainte ca englezii sa părăsească țara, într-o vreme când Israelul se născuse ca stat din mijlocul războiului.

Într-o dimineața aceste cuvinte au apărut pe pereții casei noastre, scrise cu litere groase și negre, chiar sub fereastra bucătăriei:

PROFFI BOGED SHAFEL: „Proffi este un trădător josnic”. Cuvântul shafel, Josnic” a făcut sa se ivească m mintea mea o întrebare care ma preocupa și acum, scriind aceasta poveste. Este posibil ca un trădător sa fie altfel decatjosnic? Și daca nu, de ce s-a mai chinuit Chita Reznik (caci îi recunoscusem scrisul) sa adauge cuvântul Josnic”? Lar daca este posibil, în ce condiții nu este trădarea josnica?

Fusesem poreclit Proffi de când eram considerat atât de important. Era prescurtarea cuvântului „profesor” și ma numiseră așa din cauza obsesiei mele de a analiza cuvinte (încă mai iubesc cu-vintele: îmi place sa le adun, sa le aranjez, sa le schimb topica, sa le inversez, sa le combin; la fel cum fac oamenii care iubesc banii cu monedele și bancnotele și la fel cum fac cu cărțile împătimiții jocului de căiți.)

Tatăl meu văzuse cuvintele de sub fereastra bucătăriei când s-a dus sa ia ziarul, la șase și jumătate, în acea dimineața. La micul dejun, în timp ce își întindea gem de zmeura pe o felie de paine neagra, a înfipt dintr-o data cuțitul m borcanul cu gem aproape pana la mâner și a spus în felul sau pmdent: „Ce surpriza plăcută. Ce-a mai făcut Domnia Sa, ca sa merite așa o onoare?”

Mama interveni: „Nu te lua de el la prima ora a dimineții. E destul ca de fiecare data se iau de el copiii ceilalți.”

Tata era îmbrăcat în uniforma kaki, ca toți ceilalți din zona în acea vreme. Avea gesturile și vocea cuiva care are totdeauna drepta-te. Răzuind o bucata lipicioasa de zmeura de pe fundul borcanului și întinzând o cantitate egala pe ambele parți ale feliei de paine, spuse: „Adevărul e ca aproape toată lumea folosește cuvântul „tra-dator” cu prea multa libertate, în zilele noastre. Dar ce este un trădător? Chiar așa. Un om fara onoare. Un om care, pe ascuns, de dragul unui avantaj îndoielnic, își ajuta dușmanii împotriva propriului sau popor. Ori face rau familiei și prietenilor. E mult mai vrednic de dispreț decât un criminal. Termină-ți de mâncat oul, te rog. Am citit în ziar ca se moare de foame în Asia”.

Mama îmi trase farfuria din fața și termina de mâncat oul și restul de paine cu gem, nu pentru că-l era foame, ci ca sa fie liniște. Spuse: „Nici un om care iubește nu este trădător”.

Mama nu adresase aceste cuvinte nici mie, nici tatălui meu: după direcția în care se uita, vorbea mai degrabă unui cui care fusese bătut în peretele bucătăriei, chiar deasupra frigiderului și care nu servea unui scop anume.

După micul dejun, părinții mei s-au grăbit sa prindă autobuzul către slujba. Eram liber și aveam o grămadă de timp pana seara, deoarece era vacanța de vara. Întâi de toate am curățat masa și am pus totul la locul lui, în frigider, în dulapuri sau în chiuveta, pentru ca îmi plăcea sa stau acasă singur, toată ziua, fara sa fac ninuc. Am spălat vasele și le-am pus pe uscător. Apoi am închis toate geamu-rile și obloanele din toată casa ca sa ma pof bucura de umbra pana seara. Soarele și praful deșertului provocau deteriorarea cărților tatălui meu, aliniate pe rafturile de pe pereți, iar unele dintre ele erau volume rare. Am citit ziarul de dimineața, apoi l-am împăturit și l-am pus pe masa din bucătărie, după care am așezat broșa mamei la loc în cutie. Am făcut toate acestea nu ca un trădător josnic plin de căință, ci din placerea de a sta într-un loc în care era curățenie. Pana acum îmi făcusem o obișnuința din a merge prin toată casa în flecare dimineața și seara, punând fiecare lucru la locul lui. Cu cinci minute înainte scriam despre cum închideam geamurile și obloanele. Ma oprisem din scris pentru ca mi-am amintit ca trebuia sa închid ușa de la baie, deși era de preferat sa rămână deschisa, având în vedere huruitul pe care l-a făcut în timp ce o deschideam.

Toată vara aceea mama și tata plecau la opt dimineața și se întorceau la șase seara. Prânzul ma aștepta în ftigider și în fiecare zi eram liber ca pasarea cerului. De exemplu, puteam începe sa ma joc pe covoraș cu un grup mic de cinci sau zece soldați sau pio-nieri, cercetași, constructori de drumuri, constmctori de forturi și, încetul cu încetul, puteam îmblânzi forțele naturii, puteam sa înfrangdușmanii, sa cuceresc spații întinse, sa construiesc orașe și sate și sa fac drumuri care sa facă legătura între ele.

Tatăl meu era corector și un fel de asistent editorial într-o mica editura. Noaptea obișnuia sa stea pana la doua sau trei dimineața, înconjurat de umbrele rafturilor sale de cărți, cu trupul cufimdat în întimeric, doar capul sau cu paml încărunțit plutind în cercul de lumina care venea de la lampa de pe masa, ca și cum ar fi nrcat din greu o vâlcea prin munții de cărți aranjate în teancuri pe biroul sau, umplând hârtiuțe și cartonașe cu observații, pregătindu-se pentru marea sa carte despre istoria evreilor din Polonia. Era un om profund, cu principii, care era total dedicat conceptului dejustiție.

Mamei mele, pe de alta parte, îi plăcea să-și ridice paharul de ceai pejumatate plin și sa privească fix prin el la lumina albastra din fereastra. Și uneori îl lipea de obraz, ca și cum ar fi atras căldură prin contact cu el. Era profesoara într-o casa de copii pentru orfanii imigranți, care reușiseră sa se ascundă de naziști în inanastiri sau sate îndepărtate și ajunseseră la noi, cmn spunea mama, „direct din întunecimea văilor umbrei morții”. Dintr-o data se corecta: „Vin dintr-un loc unde oamenii se comporta ca lupii unii cu alții. Chiar și refugiații, chiar și copiii”. În imaginația mea asociam satele îndepărtate cu imagini îngrozitoare ale unor oameni-lupi și întunecimea văilor umbrei morții. Lubeam cuvintele „întunecime” și „vale” penim ca trezeau în mine imaginea unei vai învăluite în întuneric, cu mănăstiri și pivnițe. Și iubeam umbra morții pentru ca nu o înțelegeam. Daca murmuram „umbra morții”, aproape ca puteam auzi un fel de sunet ca notele scoase de cea mai joasa clapa a pianului, un sunet ce atrăgea după el o urma de ecou abia perceptibila, ca și cum un mare dezastru s-ar fi întâmplat și nu mai exista cale de întoarcere.

M-am întors în bucătărie. Citisem în ziar ca trăiam într-o perioada fatala și, în consecința, trebuia sa ne angajam toate resursele morale. Mai scria acolo ca acțiunile englezilor „aruncau o umbra grea” și ca evreii erau mobilizați sa „treacă testul”.

Am plecat de acasă, uitându-mă înjurul meu, ca în timpul Re-zistenței, ca sa ma asigur ca nu naa urmarea nimeni: de exemplu, un om ciudat cu ochelari de soare, ascuns în spatele nnui ziar, așteptând în pragul ușii vreunei clădiri, pe cealaltă parte a drumu-lui. Însa oamenii de pe strada păreau absorbiți de propriile lor treburi. Zarzavagiul construia un zid din lăzi goale. Băiatul care lucrase la băcănia Fraților Sinopski trăgea după el un camcior care scârțâia. Bătrâna Pani Ostrowska, o femeie fara copii, matura pa-vajul din fața ușii, probabil, a treia oara în acea dimineața. Doc-torița Gryphus stătea pe balcon completând fișe de dosar. Era fata bătrână, iar tata o ajuta sa adune material pentru memoriile sale despre viața evreilor din orașul ei, Rosenheim din Bavaria. Lar vânzătorul de gaz mergea domol în căruța lui cu frâiele atamandu-l pe genunchi, sunând dintr-un clopoțel și cântându-l calului sau un cântec trist, în idiș. Așa ca am stat acolo scrutând cuvintele scrise cu negru: PROFFI BOGED SHAFEL, „Proffi este un trădător josnic”, căutând vreun mic detaliu care ar fi putut să-l puna într-o alta lumina. Din graba sau din teama, uttima litera a cuvântului BOGED părea mai degrabă un R decât un D, făcându-mă nu un tradatorjosnic, ci un adultjosnic (BOGER). În dimineața aceea aș fi dat bucuros orice aveam ca sa fiu un adult.

Așadar Chita Reznik „făcuse un Balaam”.

Domnul Zerubbabel Gihon, profesorul nostm de reiigie și iuda-lsm, ne explicase în clasa: „Ce înseamnă a face un Balaam. Când un blestem pare o bine-cuvantare. De exemplu, ca atunci când ministrul Emest Bevin a spus în Parlamentul din Londra ca evreii sunt o rasa încăpățânată, a făcut un Balaam”.

Domnul Gihon avea obiceiul de a-și condimenta lecțiile cu glume care nu erau deloc amuzante. Adesea își folosea soția drept tinta a glumelor sale. De pilda, atunci când a vrut ilustreze pasajul din Cartea Regilor despre bice și scorpioni, a spus: „Scorpionii sunt de o suta de ori mai rai decât biciul. Eu va pedepsesc cu biciul, iar soția mea ma chinuie cu scorpionii”. Sau: „Exista un text care spune așa: „Ca trosnetul ghimpelui sub oala”. Ecleziastul, capitolul șapte. Ca doamna Gihon când încearcă sa cânte”.

O data am spus în timpul cinei: „îl știi pe profesorul meu Gihon; nu exista zi în care sa nu-și ponegrească soția în clasa”.

Tatăl meu s-a uitat la mama și a spus: „Fiul tau cu siguranța și-a ieșit din minți” (Tatăl meu era îndrăgostit decuvintele „cu siguranța”, precum și de „indubitabil”, „evident”, „într-adevăr”).

Mama spuse: „în loc să-l insulți, mai bine ai încerca sa vezi ce vrea sa spună. Nu-l asculți niciodată. Nici pe mine. Sau pe oricine altcineva. Tot ce asculți tu sunt știrile de la radio”.

„Orice lucru în lumea asta” a răspuns tatăl meu calm, refuzând, ca de obicei, sa fie atras într-o discuție aprinsa, „are cel puțindoua parți. Și asta o știu toți, cu excepția câtorva suflete frenetice.”

Nu știam ce însemnau „suflete frenetice”, dar știam ca nu era mo-mentul potrivit sa întreb. Așa ca i-am lăsat sa stea în tăcere fața în fața aproape un minut întreg – aveau uneori momente de tăcere care semănau cu luptele de skandenberg – și doar după aceea am spus: „Cu excepția unei umbre”.

Tatăl meu m-a străfulgerat cu una din privirile sale pline de suspiciune, cu ochelarii lăsați pe lajumatatea nasului, clătinându-și capul în sus și-njos, una dintre acele priviri care amintește de ceea ce învățasem la ora de religie, „aștepta sa culeagă struguri și a cules agurida”, iar ochii lui albaștri au sclipit pe deasupra ochelarilor cu o dezamăgire pura, fața de mine și fața de tineri, în general, fața de eșecul sistemului educațional căruia i se încredințase un fluture și dăduse la iveala o crisalida.