Sfarsit de mileniu

EXPLICAȚIE.

Sub titlul generic SFÂRȘIT DE MILENIU au apărut până vara trecută, 1989, șase volume dintr-un ciclu epic care urmărea să înfățișeze, pe calea ficțiunii, istoria secolului nostru, așa cum a trăit-o și a înțeles-o autorul, la vârste succesive, din copilărie până la deplină maturitate, și chiar după aceea.

Deci nu este o cronică obiectivă, ci una personală, în prezentarea căreia autorul se folosește de Povestitor, acesta fiind el însuși un personaj între celelalte; nu-i vorba de o disimulare, dar nu-i mai puțin adevărat că personajul se naște din experiența și convingerile autorului, care se împrumută pe sine și altor eroi din carte, aceasta devenind de fapt o confesiune și o profesie de credință.

Acțiunea ultimului volum se termina în august 1944; date fiind piedicile care se iveau de acolo înainte, autorul se vedea nevoit sau să abandoneze cronica, sau s-o falsifice. El se oprise la ideea s-o încheie într-un singur viitor volum, un epilog, în care să urmărească până la capăt destinul personajelor, eludând istoria inabordabilă a epocii, tristele, inutilele și tragicile prefaceri cunoscute de societatea contemporană. Dar, cu toată abilitatea însușită în patruzeci de ani cât s-a trăit în minciună și cu mască pe față, autorul se afla în fața unor dificultăți mult prea mari, și nu știa dacă va izbuti să le depășească. Era o dilemă pe care a rezolvat-o, ca un făcut, Revoluția din decembrie. De aici porțile s-au deschis larg în fața autorului, ca a noastră a tuturora, și dacă el va fi în stare să meargă până la capăt, va avea de scris nu doar un epilog lipsit de fondul lui adevărat, ci încă două sau trei volume, ca să redea, după procedeul folosit în volumele dinainte, suferința, umilința și îndelungata siluire a cugetului în care a trăit neamul nostru, împreună cu alte neamuri, la fel de nenorocoase, din 1944 până în 1989.

Primele două volume din SFÂRȘIT DE MILENIU se retipăresc astăzi. Celelalte, Ieșirea la Mare, Victoria Neînaripată, Privighetoarea de Ziuă și O sută una lovituri de tun, urmează să apară succesiv, în anii care urmează. Între timp autorul se va strădui să sfârșească lunga cronică a secolului nostru. Ca în invocațiile antice, el speră să nu-și atragă mânia cerului, pentru o atât de mare ambiție.

La opt ani am fugit de acasă; pe la ora patru dimineața, când se lumina de ziuă, după ce nu dormisem toată noaptea torturat de gândul pedepsei care avea să înceapă spre ispășirea grelelor mele păcate, m-am strecurat afară, pe la bucătărie, unde dormeau pisicile și, luând în lung zidul atenanțelor și grajdurilor, am ajuns în grădină.

Câinele venea după mine, îi simțeam în ceafă privirile mustrătoare. Înțelegea, desigur, dar ca să mă oprească ar fi trebuit să latre spre a-i trezi pe ai casei; mi-era devotat și îi cunoșteam caracterul, ar fi înfruntat orice caznă, numai ca să nu mă trădeze.

N-aveam pe mine decât o bluziță, pantaloni scurți și sandale, și vântul rece al dimineții mă făcea să tremur, deși venea o zi călduroasă de vară. Aș fi vrut să fiu pisică sau câine, să aibă altcineva grijă de mine, să nu fiu chinuit de răspunderi prea mari pentru puterile mele.

Acestea sunt gândurile mele de atunci, nu le recompun astăzi, ci doar le aduc din urmă, nescăzute, neabătute, cum n-aș putea să le uit niciodată.

Ajuns la gardul grădinii, am îngenuncheat în săpătura gloduroasă, ca să-mi iau rămas bun de la câine. Mai simt și acum în rotule asprimea pământului, asociindu-se cu chinul mult mai brutal pe care îl cunoscusem în acel al doilea an de școală, pedepsit să stau în genunchi pe coji de nucă, în colțul de supliciu al clasei. Nucile le aduceam tot eu, cum alții și-au dus singuri și pământește crucea viitoarei lor cazne; era protocolul răstignirii, vechi cât o civilizație căreia îi mai lipsea secolul mea ca să împlinească două milenii.

Și iată că încet-încet s-a scurs și acest ultim secol, iar eu trebuie să scriu repede declarația mea de martor, să fiu gata când va începe procesul.

Monitorul, adică băiatul cel mai silitor din clasă, spărgea nucile pe tabla de lângă sobă; doamna alegea miejii și-i ronțăia la catedră, arătându-și dinții de aur; ceea ce rămânea era pentru mine. Datorită doamnei mă aflam la această amară răscruce, încercuind cu brațele goale grumazul câinelui și plângând cu obrazul îngropat în blana lui prăfuită, singura ființă de la care îmi luam rămas bun când plecam în lume.

Prietenia mea cu câinele era veche, de pe la patru ani după cum țin minte, dar se poate ca dincolo de acele prime amintiri să mai fi fost și altceva, uitat astăzi. El m-a însoțit cu fidelitate în primele drumuri, din ce în ce mai departe de casă, până ce într-o zi, ajungând la calea ferată și luând-o de-a lungul șinelor nu ne-am mai oprit decât în gară. Macagiul știa ai cui suntem și ne-a silit să ne întoarcem.

Am primit pedeapsă și cred că mi s-a prezis un viitor reprobabil, cum s-a și adeverit în oarecare măsură. Admit că trebuiau să mă pedepsească, mai ales că n-a fost ceva prea aspru; pare-mi-se am stat închis în casă o după-amiază. Singura mea suferință adevărată mi-a venit de la câine, fiindcă scheuna sub fereastră.

Pe câine îl chema Fidel, mă mândream cu numele lui, fără să știu ce înseamnă, nu era un cuvânt să-l auzi la oricine, bănuiam că putea fi găsit în biblioteca din casă, cu cărți groase, care m-au fascinat și mi-au trezit o admirație confuză, puțin speriată, înainte de a ști să citesc ce scria pe cotoare, cu litere aurite.

Noțiunea fidelității, înțeleasă mai devreme decât multe altele, fie și din cele mai simple, a căpătat un sens capital în conștiința mea, ca nașterea și moartea, datorită câinelui.

Iar căile ferate, mai ales când aveau și o șosea alături, mi-au ajutat să mă cunosc pe mine însumi în raport cu dimensiunile lumii. Gândul că unii oameni nu le simt chemarea și nu se lasă atrași de ele până într-o gară, a trezit în mine deopotrivă orgoliul și tristețea…

Am sărit gardul când răsărea soarele, iar ai casei începeau să se trezească. În față aveam câmpia, mărginită spre nord de dealuri, unde nu ajunsesem niciodată. Am pornit într-acolo, fiindcă la sud era orașul, unde mergeam la școală, locul suferințelor grele. Mult timp m-a urmărit scâncetul câinelui.

Seara m-am întors, după ce zadarnic încercasem să mă bag la stăpân, prin sate; așa cum eram îmbrăcat, nimeni n-avea nevoie de mine. Am avut noroc că n-am întâlnit jandarmii, să mă aducă la urmă, adăugând încă o umilință înfrângerii mele. Foamea, frigul, necunoscutul, nesiguranța, spaima au fost mai puternice decât mine. M-am întors și nu m-a omorât nimeni; cât s-a putut, am fost cuminte de atunci încolo, dar cu sufletul am rămas fugit până astăzi.