Tălcuiri din Sfânta Scriptură

Cine a fost Teofan Zavoratul ?

Teofan a avut o enormă însemnătate în istoria propășirii morale a societății rusești. Setea pentru unirea totală cu Dumnezeu, care l-a determinat să se izoleze, nu a privat lumea și apropiații săi de ajutorul lui. Chiar din pustia sa îndepărtată a fost o mare personalitate publică, sprijinind și îndrumând mii de oameni în viața lor duhovnicească.

Dobândind o mare experiență duhovnicească printr-o totală lepădare de sine și o asceză severă zilnică, Episcopul Teofan a împărtășit cu generozitate din comorile experienței sale duhovnicești tuturor celor care aveau nevoie de ele. Nimeni dintre cei care au apelat la el în scris nu a fost lipsit de sfătuire. Însă el și-a exercitat influența într-un mod mult mai extins prin intermediul cărților sale.

Cum să-ți trăiești viața creștinește; cum să nu cădem în deznădejde în mijlocul mlaștinii ispitelor, necazurilor, slăbiciunilor și sub povara deprinderilor noastre păcătoase; cum să-ți dorești mântuirea și să începi lucrarea desăvârșirii morale; cum să duci, pas cu pas, lupta pe calea aceasta și să pătrunzi din ce în ce mai mult în adăpostul mântuitor al Bisericii - despre astfel de lucruri vorbesc cărțile Episcopului Teofan.

Dumnezeu a creat pe om „după chipul și asemănarea Sa” (Fac. 1, 26) spre îndumnezeire. Parcurgerea acestei „distanțe spirituale” implică timpul. Timpul devine condiția esențială a acestui urcuș.

În credința ortodoxă, timpul este văzut ca un interval între chemarea lui Dumnezeu și răspunsul omului în dragoste. Deși noi, ca creaturi umane, suntem ființe muritoare, suntem în același timp întăriți de harul lui Dumnezeu să ne transcendent pe noi înșine. Acest act implică timpul, adică trecutul – cu nemulțumirea pentru ceea ce am fost și pentru gradul în care ne-am dăruit – și viitorul, cu tendința de a fi mai mult. Dumnezeu Se oferă pe Sine creaturilor Sale punându-Se pe Sine în poziția de așteptare. Astfel veșnicia acceptă timpul în ea, adică Dumnezeu acceptă făptura, care trăiește în timp, în eternitatea Sa.

Sfântul Maxim Mărturisitorul învață că: „îndumnezeirea este concentrarea și sfârșitul tuturor timpurilor și veacurilor și a tuturor celor ce sunt în timp și în veac” (Răspunsuri către Talasie, 59, PG 90, 609 A).

Iată de ce hotarul existent între temporar și etern nu separă, ci devine locul de întâlnire a două realități care intră în dialog (Dumnezeu și omul).

Pentru Sfântul Teofan Zăvorâtul (Govorov, 1815-1894), asemenea tuturor Părinților Bisericii, timpul nu este altceva decât mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a ne conduce la eternitatea Sa. îndumnezeirea este posibilă în timp pentru că „timpul care poate înainta spre plenitudinea adevăratei eternități este creator și soarbe viață din energiile dumnezeiești infinite, transferând-o pe planul creat” (Pr. Prof. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă al B. O. R., 1978, vol. I, p. 195).

Prin tâlcuirile cărții de față, împărțirea timpului în zile ale săptămânii, după învățătura Sfântului Teofan, sunt trepte spre veșnicie. Miezul duhovnicesc al zilelor săptămânii conduce spre „ziua a opta”, spre viața veșnică.

Sfântul Teofan este cunoscut mai ales ca om al rugăciunii, căci aceasta este „primul lucru în viața creștină… Dacă există rugăciune, duhul trăiește, dacă nu există rugăciune, nu există viață în Duh”, spunea el (Slova K Vladimirskoj pastve, Vladimir, 1869, p. 496). Toată viața sa trăită în soli-tudine ascetică, săvârșind în ultimii unsprezece ani pământești sfânta liturghie zilnic prin „împreuna slujire a îngerilor”, a învățat și învață pe orice creștin „să stea cu evlavie în fața lui Dumnezeu” „răscumpărând vremea”, deci folosind bine timpul (Ibidem, pp. 498-500).

Explicând și propovăduind zilnic Cuvântul lui Dumnezeu prin viața sa, Sfântul Teofan deschide perspectiva eternizării omului în iubirea și lumina comuniunii Sfintei Treimi revelate în Biserică, Trupul lui Hristos. Prin experiența mistică concretizată în asceză, contemplație și rugăciune sfinții devin „existențe teologice, iar teologia mistică se transformă într-o teologie a existenței”.

Prin lucrarea de față, Sfântul Teofan se descoperă și ca săvârșitor al „Liturghiei Cuvântului” pe care explicându-L, Acesta devine „Cuvânt al Vieții” (In. 6, 68), pornind de la căință la participare, de la convertire la comuniune cu Tatăl prin Hristos în Duhul Sfânt.

Sfântul Teofan, prin toate comentariile la textele biblice cotidiene, trimite la corelativitatea dintre Cuvântul Scripturii și cel al slujirii liturgice, adevărata sursă a unei cunoașteri autentice și a vieții veșnice, transformând timpul în veșnicie.

Demersul învățăturilor Sfântului Teofan conduce la o înțelegere holistică a Cuvântului înomenit, care cuprinde omul transformându-1 în toată existența sa ființială (nu numai prin luminarea minții, ci integral în suflet și trup).

De la cunoașterea Cuvântului din Scripturi trebuie să se ajungă la părtășia Cuvântului „făcut trup” (In. 1, 14) în Euharistie. Aceasta pentru că: „Euharistia nu este «paralela» Cuvântului dumnezeiesc: este eshatologizarea Cuvântului istoric, este vocea lui Hristos, vocea Sfintei Scripturi care ajunge la noi, nu ca «doctrină» traversând istoria, ci ca viață și ființă străbătând «eshata». Euharistia nu este taina ce completează Cuvântul, ci Cuvântul devenit trup, Trupul înviat al Cuvântului” (Ioannis Zizioulas, Ființa eclesială, Ed. Bizantină, Buc., 1996, pp. 15-16).

O înțelegere adâncă a cărții de față orientează atent la adevărul că oricât de ziditoare ar fi citirea din Evanghelie, oricât de elocventă ar fi predica, revelarea Cuvântului dumnezeiesc ar rămâne incompletă fără săvârșirea Tainei Euharistice. Ca și în experiența ucenicilor la Emaus, co-munitatea adunată în numele lui Hristos doar „pricepe” întreaga revelație, ea doar își deschide ochii către o înțelegere și acceptare adevărată a iconomiei divine printr-o comuniune personală și internă întru darurile dumnezeiești ale Trupului și Sângelui lui Hristos.

Liturghia Cuvântului se împlinește astfel, în și prin Liturghia euharistică, „Taină a tainelor care transformă Cuvântul dintr-un mesaj despre Iisus într-o participare reală la viața Sa dumnezeiască” (John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica dreptmăritoare, Ed. Inst. Biblic și de Misiune Ortodoxă al B. O. R., 1999, p. 16).

Sfântul Teofan atenționează: „Și la noi au apărut astfel de amăgitori și antihriști, care spun: crede și este de ajuns, nu e nevoie de nimic mai mult, nici de Biserică, nici de Taine, nici de cler”. Sau în Cuvântul de sâmbătă din săptămâna a cincea după Cincizecime, el spune: „Liber-cugetătorii, cei ce nu văd cu ochi buni rânduiala văzută a Sfintei Biserici, se lipsesc singuri, prin întocmirea lor sufletească, de putința atingerii cu puterea cea lăuntrică, dumnezeiască, care dă viață tuturor. Drept aceea ei rămân bolnavi; neîncetata curgere a gândurilor și simțirilor lor deșarte îi secătuiește, slăbesc și mor duhovnicește”. Aceste cuvinte dezvăluie dorința sfântului de a „lumina pe tot omul care vine în lume” (In. 1, 9) pentru sporirea în viața duhovnicească.

Parcurgând „ cu ochii inimii” paginile cărții de față, vom constata că țelul vieții noastre este viața veșnică, iar viața de aici este doar o pregătire pentru aceasta. A trăi tot timpul vieții doar pentru ceea ce se potrivește doar aici, iar în viața viitoare nu are loc înseamnă a merge împotriva rostului pe care îl avem și a ne pregăti pentru viitor o soartă amară, nespus de amară.

La polul opus al acestei „amărăciuni” se află mierea duhovnicească culeasă din fagurii învățăturii Sfântului Teofan prin intermediul acestei apariții editoriale.

Se înțelege așadar că timpul trebuie să conducă la veșnicie sau, cum spune Sfântul Teofan, „sârguind a ne împodobi cu toate virtuțile, după Chipul Ziditorului și Reziditorului nostru, ca să nu ne arătăm fără sporire și fără roade în cunoașterea Domnului și să nu ne îngrădim intrarea în veșnica împărăție a Dumnezeului nostru” la care am fost chemați (II Ptr. 1, 5, 8,11).

În lumina duhovniceștilor înțelesuri teofanice, binecuvântăm apariția cărții cu dorința ca aceste cuvinte spre viață veșnică să ajungă în inimile tuturor oamenilor, unde „crescând, să facă rod însutit” (Lc. 8, 8) prin trup spre veșnicie.