Tradare la Venetia – vol 3 Cotton Malone

Steve Berry (n. 2 septembrie 1955) este un autor american și fost avocat care trăiește în prezent în St. Augustine, Florida.El este absolvent al Mercer Universitatea lui Walter F. George Facultatea de Drept. A fost avocat de proces timp de 30 de ani și a deținut funcții elective timp de 14 din acei ani. Este membru fondator al International Thriller Writers - un grup de peste 4.200 de scenariști de thriller din întreaga lume - și a servit trei ani ca copreședinte al acestuia.

Romanele lui Berry au fost listate pe listele de bestselleruri ale The New York Times, USA Today, Publishers Weekly și BookSense. Are peste 25 de milioane de cărți tipărite, care au fost traduse în 40 de limbi și vândute în 51 de țări.

Eforturile mari și riscul sunt prețul cerut de glorie, însă este plăcut să trăiești curajos și să mori lăsând în urma ta o faimă eternă.

ALEXANDRU CEL MARE.

Este un drept divin al nebuniei să nu fii în stare să vezi răul care zace chiar în fața ta.

DRAMATURG DANEZ ANONIM.

Tabel cronologic al evenimentelor relevante

20 iulie 356 î. Hr. – se naște Alexandru al Macedoniei.

336 î. Hr.

— Filip al II-lea este ucis.

— Alexandru devine rege.

334 î. Hr.

— Alexandru trece în Asia Mică și își începe cuceririle.

Septembrie 326 î. Hr. – campania din Asia se oprește în India, când armata lui Alexandru se răzvrătește.

— Alexandru se întoarce înspre apus.

Octombrie 324 î. Hr.

— Moare Hephaestion.

10 iunie 323 î. Hr.

— Alexandru moare în Babilon.

— Generalii lui împart imperiul între ei.

— Ptolemeu revendică Egiptul.

321 î. Hr. – cortegiul funerar al lui Alexandru pornește către Macedonia.

— Ptolemeu atacă procesiunea.

— Trupul neînsuflețit este dus în Egipt.

305 î. Hr.

— Ptolemeu este încoronat faraon.

283 î. Hr.

— Moare Ptolemeu.

215 î. Hr.

— Ptolemeu al IV-lea construiește Soma pentru a adăposti rămășițele lui Alexandru.

100 d. Hr.

— Sfântul Marcu este martirizat la Alexandria, iar trupul său este ascuns.

391 d. Hr.

— Soma este distrusă, iar Alexandru cel Mare dispare.

828 d. Hr. – trupul Sfântului Marcu este răpit din Alexandria de către neguțătorii venețieni și dus la Veneția, unde este depus în palatul dogelui, urma pierzându-i-se de-a lungul vremii.

Iunie 1094 d. Hr. – trupul Sfântului Marcu reapare la Veneția.

1835 d. Hr.

— Sfântul Marcu este mutat din criptă și așezat sub altarul principal al bazilicii care îi poartă numele.

PROLOG.

BABILON.

MAI, 323 î. Hr.

Alexandru al Macedoniei decisese cu o zi în urmă să-l omoare pe bărbat cu mâna sa. De obicei lăsa în seama altora asemenea sarcini, însă nu și în această zi. Tatăl său îl învățase multe lucruri care îl ajutaseră nu o dată, însă o lecție mai cu seamă nu o uitase niciodată: execuțiile erau destinate celor în viață.

Șase sute dintre cei mai de seamă gardieni ai săi erau grupați acolo. Bărbați neînfricați care, trecând dintr-o bătălie în alta, se aruncaseră cu capul înainte în rândurile vrăjmașilor sau care îi protejaseră îndatoritori flancul vulnerabil. Mulțumită lor, indestructibila falangă macedoneană reușise să cucerească Asia. Numai că în acea zi nu urma să se ducă nici o luptă. Niciunul dintre bărbați nu avea la el arme și nu purta armură. În schimb, deși erau obosiți peste măsură, se strânseseră acolo îmbrăcați lejer, cu capetele acoperite și stăteau cu ochii țintă.

Alexandru cercetă scena din fața sa cu o privire nefiresc de ostenită.

El era conducătorul Macedoniei și al Greciei, împăratul Asiei, regele Persiei. Unii îl numeau regele lumii. Alții afirmau că este un zeu. Unul dintre generalii săi spusese, la un moment dat, că el era singurul filosof care fusese văzut vreodată înarmat. Însă, în același timp, era și om. Iar mult îndrăgitul său Hephaestion zăcea mort.

Acesta însemnase totul pentru el: îi fusese confident, comandant de cavalerie, mare vizir, iubit. Aristotel îl învățase pe când era copil că un prieten este un al doilea eu și asta fusese Hephaestion. Își aminti amuzat cum prietenul său fusese odată confundat cu el. Eroarea respectivă produsese o jenă generală, însă Alexandru se mulțumise să zâmbească, gândind că acea confuzie a lui cu Hephaestion nu avea importanță, deoarece și acesta, la rândul său, era Alexandru.

Descălecă. Ziua era luminoasă și caldă. Ploile primăvăratice, care căzuseră până cu o zi în urmă se opriseră. Un semn? Posibil.

Timp de doisprezece ani se îndreptase spre răsărit, cucerind Asia Mică, Persia, Egiptul și porțiuni din India. Țelul lui era acum să avanseze spre sud și să cucerească Arabia, pornind pe urmă spre apus, spre nordul Africii, Sicilia și Peninsula Iberică. Deja aduna corăbii și trupe. Marșul urma să înceapă în curând, însă mai întâi trebuia să rezolve problema morții premature a lui Hephaestion.

Călcă apăsat pe pământul moale, iar noroiul proaspăt i se lipi de sandale. Era mic de statură, avea vorba și mersul pline de vigoare, pielea deschisă la culoare, iar trupul său îndesat purta urmele a nenumărate răni. De la mama sa albaneză moștenise nasul drept, bărbia scurtă și gura care îi exprima orice emoție. La fel ca trupele sale, era proaspăt bărbierit, părul blond îi stătea în dezordine, iar ochii – unul albastru-cenușiu, iar celălalt căprui – îi erau mereu la pândă. Se mândrea cu răbdarea lui, însă în ultima vreme își dăduse seama că îi venea din ce în ce mai greu să-și țină în frâu mânia. Ajunsese să-i placă să stârnească frica.

— Doctore, rosti el cu voce joasă, în vreme ce se apropia. Se spune că profeții cei mai buni sunt cei care ghicesc lucrurile cele mai adevărate.

Bărbatul nu răspunse. Măcar își cunoștea lungul nasului.

— E din Euripide. O piesă care îmi place foarte mult. Însă eu zic că de la un profet se așteaptă mai mult decât atât, nu crezi? întrebă el, dar se îndoia că Glaucias îi va da vreun răspuns; omul avea ochii măriți de groază.

Și avea și de ce să-i fie teamă. Cu o zi în urmă, în timpul ploii, caii îndoiseră până la pământ trunchiurile a doi palmieri înalți. Copacii fuseseră legați cu frânghii, iar cele două capete de funii fuseseră împletite într-o singură legătură, care fusese prinsă de un alt palmier robust. Doctorul stătea legat în mijlocul V-ului format de copaci, fiecare braț fiindu-i prins cu câte o frânghie, iar Alexandru ținea o sabie în mână.

— Datoria ta era să ghicești lucrul cel mai adevărat, rosti el printre dinții încleștați, cu ochii plini de lacrimi. De ce nu ai fost în stare să-l salvezi?

— Am încercat, răspunse bărbatul, cu maxilarul tremurând.

— Cum? Nu i-ai dat leacurile.

Glaucias clătină din cap îngrozit.

— S-a petrecut un accident acum câteva zile. Aproape tot remediul s-a vărsat. Am trimis pe cineva să mai aducă, însă acesta nu a sosit înainte de… stadiul final al bolii.

— Dar nu ți s-a spus să ai mereu la îndemână o cantitate îndestulătoare?

— Am avut, mărite. S-a petrecut un accident, repetă el, după care începu să plângă cu sughițuri.

Alexandru nu luă în seamă izbucnirea omului.

— Am fost amândoi de acord că nu vrem să se mai întâmple la fel ca data trecută, îi spuse el.

Știa că doctorul își amintea întâmplarea care avusese loc cu doi ani în urmă, atunci când Alexandru și Hephaestion suferiseră amândoi de friguri. Și atunci rezerva se împuținase, însă reușiseră să obțină o nouă cantitate, suficientă, iar leacurile îi vindecaseră pe amândoi.

De pe fruntea lui Glaucias curgea sudoarea stârnită de spaimă. Ochii îngroziți implorau iertare. Însă Alexandru nu avea dinainte decât imaginea privirii lipsite de viață a iubitului său. În copilărie, amândoi fuseseră elevii lui Aristotel, Alexandru ca fiu de rege, iar Hephaestion ca vlăstar și moștenitor al unui războinic. Legătura dintre ei se realizase ca urmare a faptului că amândurora le plăceau Homer și Iliada. Hephaestion fusese pentru Alexandru ceea ce Patrocle fusese pentru Ahile. Răsfățat, răutăcios, dominator și nu tocmai strălucit la minte, Hephaestion reprezentase totuși o prezență minunată. Iar acum încetase să mai fie.

— De ce l-ai lăsat să moară?

Nimeni nu îl putea auzi în afară de Glaucias. Dăduse ordin ca trupele să se apropie numai atât cât să poată privi scena. Cea mai mare parte a războinicilor greci cu care traversase inițial înspre Asia fie erau morți, fie se retrăseseră la vatră. Grosul armatei lui era format acum din recruți persani, obligați să meargă la luptă după ce le cucerise țara. Erau oameni de nădejde, până la ultimul.

— Ești doctorul meu, rosti el în șoaptă. Viața mea este în mâinile tale. Viața tuturor celor pe care îi iubesc se află în mâinile tale. Și totuși, nu ți-ai făcut datoria față de mine! Stăpânirea de sine lăsă loc suferinței și se împotrivi cu greu lacrimilor care îl copleșeau din nou. Din cauza unui accident!

Așeză sabia cu latul pe frânghiile încordate.

— Te rog, mărite rege, te implor! Nu a fost vina mea! Nu merit acest lucru!

— Nu a fost vina ta? spuse Alexandru sfredelindu-l cu privirea. Într-o clipită, suferința i se prefăcu în furie. Cum poți să spui așa ceva? rosti el, ridicând sabia. Datoria ta era să fii de folos!

— Mărite rege, ai nevoie de mine! Eu sunt singurul, în afară de domnia ta, care are cunoștință despre aceste leacuri. Dacă va fi nevoie de ele și domnia ta vei fi în suferință și neputincios în a vorbi, cum ai putea să le primești? zise bărbatul, vorbind precipitat, încercând toate posibilitățile de scăpare.