Traista cu minuni legende populare chinezești din lumea întreagă

Pe muntele Țin creșteau mii de soiuri de flori parfumate și ierburi din care se făceau tot atâtea feluri de leacuri. Acolo era un sat cu 99 de familii care aveau 99 de vaci. Și în acest sat trăia un fecioraș de vreo 14-15 ani, pe nume Ta Tou, care cum se crăpa de ziua ieșea în drum și începea să plesnească din bici. La auzul pocniturilor, cele 99 de vaci ieșeau singure din ogrăzi si și se strângeau în jurul lui, iar băiatul le mâna la pășune. Trecând prin văi și cățărându-se pe povârnișuri, Ta Tou își ducea cireada să pască cea mai bună iarbă, să bea cea mai bună apă. Vacile lui erau grase de plesneau și pielea le strălucea de parcă ar fi fost de aur. Într-o zi de vară, pe vremea de arșiță, când vacile se odihneau la umbra copacilor, băiatul a făcut numărătoarea și a văzut că în loc de 99, are 100 de vaci. A numărat încă o dată și încă o dată, dar tot 100 de vaci îi ieșeau. A intrat la bănuială, mai ales că în împrejurimi nu mai era nici o vacă și nici nu văzuse când venise în cireadă vaca străină. Timp de trei zile în cireada băiatului au fost 100 de vaci. A patra zi, când Ta Tou era, ca de obicei, cu vacile la pășune, a văzut venind spre el un bătrân cu sprâncenele și barba albe ca zăpada. În spate ducea o traistă, iar în mână avea un bici. Când s-a apropiat de băiat, l-a întrebat:

- Flăcăule, mi-am pierdut vaca, n-ai văzut-o tu cumva?

Ta Tou a răspuns:

.- Cu trei zile în urmă, în cireada mea a apărut o vacă în plus. Du-te și vezi dacă e a ta.

Bătrânul a intrat în cireadă și a ieșit trăgând o vacă de coarne.

Băiatul i-a spus:

- Dacă e a ta, ia-o!

Bătrânul a mângâiat vaca și pe loc pielea acesteia a început să strălucească, iar coarnele i s-au poleit cu aur. Apoi a încălecat pe ea și a plecat. După câțiva pași s-a oprit, s-a întors către băiat și i-a spus:

- Băiete, nu ai nici o dorință?

Ta Tou s-a gândit ce s-a gândit, apoi a răspuns:

- Ceea ce doresc eu nu poți tu să îndeplinești, moș-nege.

Își amintise că fusese odată într-un sat mai îndepărtat unde văzuse o mulțime de copii care citeau din cărți și i-a povestit acest lucru bătrânului.

Bătrânul a zâmbit, și-a dat jos traista de pe umeri și scuturând-o i-a zis:

- Spune, flăcăiașule, ce vrei, că-n traista mea se găsește orice!

Uitându-se la traista aceea goală și necrezând spusele bătrânului, băiatul a râs:

- Dacă ai, dă-mi o carte!

Bătrânul și-a vârât mâna în traistă, a scos o carte și i-a aruncat-o.

Fericit, băiatul a luat cartea cu scoarțe roșii de mătase și a început s-o răsfoiască. Când și-a ridicat capul, bătrânul dispăruse.

Ta Tou avea acum o carte și, deși știa numele a mii de ierburi și de flori, nu știa să citească. Cine să-l învețe să citească? A socotit pe degete toți oamenii din sat: erau bătrâni care știau să povestească mii de povești, fete care știau să cânte mii de cântece, dar nu era nimeni care să știe carte. Atunci Ta Tou s-a hotărât să învețe carte singur. A ars o rămurică și cu tăciunele de la ea a început să scrie pe pietre. A scris așa până s-a lăsat noaptea. Deschizând cartea, literele luminau încât băiatului nu-i mai trebuia lampă. Cartea lumina muntele, copacii, florile. In noaptea aceea, când învăța mai cu râvnă din carte, s-a apropiat de el o fecioară mlădie, dichisită nevoie mare. Fără să spună un cuvânt, fata și-a așezat alături de el. Băiatul s-a uitat la ea cu uimire, iar fata îl privea cu ochii-i mari, în tăcere. A așteptat ce a așteptat și văzând că fata nu pleacă, i-a zis:

- Pleacă, te rog, nu mă împiedica să învăț! Cu blândețe, fata a spus:

- Dar nu te împiedic deloc. Ți-e teamă că mă uit cum scrii?

Fără să mai scoată un cuvânt, băiatul și-a văzut înainte de treabă. După un timp și-a ridicat capul. Fata se afla tot acolo. Aceasta i-a zâmbit și i-a spus:

- Ai așezat cartea cu scrisul în jos, nu știi să citești? Rușinându-se, Ta Tou a răspuns:

- Eu nu știu carte, dar tu știi?

-Așa, puțin știu și eu. Băiatul, neîncrezător i-a dat cartea:

- Dacă știi, citește să aud și eu! Fata a început să citească.

Ta Tou, plin de bucurie, a rugat-o:

- Surioară, fii bună și învață-mă și pe mine! Mișcată, fata s-a oprit din citit, apoi a început să-l învețe pe Ta Tou.

Băiatul își vâra în cap cu repeziciune tot ce-i spunea fata. Au învățat până ce au început să se reverse zorile. Când stelele au început să se stingă de pe cer, când păsările au început să ciripească în copaci, fata s-a ridicat de îndată, a privit băiatul, a privit cartea, a oftat din adânc și, fără să spună un cuvânt, a plecat.

Ta Tou se simțea ca un înfometat ce a căpătat de mâncare, ca un însetat ce a căpătat de băut. A doua zi, după ce a păscut vacile, când s-a lăsat înserarea și licuricii au început să strălucească, Ta Tou a rămas în așteptarea fetei. Luna se ridicase de mult pe bolta cerului și băiatul se temea că fata n-o să mai vină. După un timp de așteptare, a deschis cartea și literele au luminat din nou totul în jur. Și iată că fata a venit.

Bucuros, băiatul i-a spus:

- Azi de ce ai venit atât de târziu? Mi s-a urât așteptându-te.

Râzând, fata s-a așezat lângă el și l-a învățat să citească până s-a luminat de ziuă, când, încruntând din sprâncene, s-a ridicat și a plecat. A treia zi, fata a venit și mai târziu, așa că n-a apucat să-l învețe decât foarte puțin, că păsările au început să cânte și s-a revărsat de ziuă. S-a uitat la băiat și cu durere a spus:

- Mâine-seară n-am să pot veni. Îngrijorat, băiatul a zis:

- Te respect ca pe o învățătoare, te iubesc ca pe o soră, te rog, învață-mă până la sfârșit! Dacă te temi că-i drumul greu, vin eu la tine.

Auzindu-l, fetei i se frângea inima și ochii îi înotau în lacrimi. Oftând, i-a spus:

- Nu că nu aș vrea să te învăț, nu că ar fi drumul greu. De când eram copilă mă aflu în mâinile vrăjitoarei care stă la miazănoapte de Muntele Ridichii de Aur. Ea m-a trimis să-ți fur cartea vrăjită, dar n-am inima s-o fac.

Ta Tou a întrebat-o:

- De ce nu fugi de la zgripțuroaică?

Cu ochii plini de lacrimi, fata i-a răspuns:

- Chiar și la capătul lumii de m-aș duce, tot m-ar găsi! Se apropia răsăritul soarelui și în grabă mare fata a plecat spre miază-noapte și după câteva clipe nu s-a mai văzut.

A patra noapte, fata n-a mai venit. Ta Tou era nespus de mâhnit. Tot timpul se uita în partea unde plecase fata, dar nu vedea decât munții înalți și pădurea. În zilele următoare, flăcăul împreună cu cireada lui s-au apropiat din ce în ce mai mult de peștera vrăjitoarei, dar tare se mai temea.

Într-o zi, tocmai se uita spre miazănoapte, când a văzut două lumini ciudate: una albă, alta roșie, care străluceau de-ți luau ochii. Ta Tou văzuse de multe ori cum strălucesc stelele căzătoare, dar ceea ce vedea acum strălucea mai puternic decât orice stea. Și apoi era ziua în amiaza mare. Tot uitându-se așa, a văzut că luminile nu erau prea departe și o hotărât să se ducă până la ele.

A mers el ce a mers, până a dat de un arbore cu ramurile întortocheate care creștea într-o crăpătura a muntelui. Pe una dintre crenguțele copacului se afla un merișor de aur și pe alta, un merișor de argint care răspândea o lumină aurie și una argintie. Ta Tou s-a urcat pe o piatră și le-a smuls. Dar cele două merișoare s-au sfărâmat în bucățele în mâinile lui. Muntele s-a clătinat și, uitându-se în jurul său, băiatul a văzut că nu mai era pe piatra pe care se urcase. In dreapta lui se afla un munte de aur și în stânga lui, un munte de argint care sclipeau de-ți luau ochii. Făcându-și curaj, băiatul a pornit-o înainte și după puțin timp a ajuns la o colibă de piatră cu ușile deschise. A intrat și în urma lui ușa s-a încuiat singură. În casă nu se afla decât un pat do mărime potrivită și o lampă. A vrut să iasă, dar n-a mai putut. A strigat, dar nu l-a auzit nimeni.

Pe înserate, ușa s-a deschis singură și când băiatul se aștepta să vadă cine știe ce vrăjitoare, a dat cu ochii de fata care-l învățase să scrie și să citească. Bucuros, băiatul a strigat:

- Aici locuiești tu?

Fata n-a răspuns nimic, a aprins lampa și a început să croșeteze la lumina ei. Oricât a încercat băiatul s-o facă să vorbească, ea n-a scos nici un cuvânt. Ta Tou și-a luat cartea să învețe, dar fata tot nu l-a băgat în seamă. Atunci, înfuriat, băiatul s-a oprit din citit, a închis cartea și s-a întins pe pat prefăcându-se că doarme. La miezul nopții, fata s-a sculat, l-a privit și înlăcrimată a stins lampa și a plecat.

După ce s-a stins lumina, băiatului i-a părut că nu se mai află în pat, ci plutește pe valurile unei ape. Ba parcă auzea clipocitul valurilor și vuietul vântului. A deschis repede cartea și la lumina ei a încetat și clipocitul valurilor și vuietul vântului; se afla din nou pe patul din casa de piatră, iar ușa era deschisă. Acum îl apucase dorul de fată și nu mai voia să fugă. In sinea lui se întreba de ce fata n-a scos nici un cuvânt când l-a văzut și de ce a lăcrimat când a plecat, S-a gândit așa până s-a luminat de ziuă și ușa s-a închis din nou. Băiatul a așteptat în colibă toată ziua, iar când s-a înnoptat a venit fata, dar nici de data aceasta n-a scos nici o vorbă, iar la plecare a lăcrimat. Noaptea, băiatul și-a zis că dacă e ușa deschisă și dacă tot nu vine fata, să se ducă să-și vadă vacile. Cum a ieșit din casă, a dat cu ochii de un munte înalt și întunecat care se ridicase între muntele de aur și cel de argint. Căutând în stânga și în dreapta pe unde să treacă, a hotărât să se cațere pe muntele de aur. Și cu cât urca, cu atât muntele se făcea și mai înalt. Tot urcându-se a auzit un răget de vacă și s-a oprit mirat întrebându-se cum de sunt vaci pe muntele acesta ciudat. Apoi și-a zis c-or fi poate vacile lui. S-a uitat dincotro a venit răgetul și a văzut o cireadă de vaci cu coarnele și copitele de aur, cu tot trupul de aur, iar păzitorul lor nu era altul decât bătrânul care-i dăduse cartea. Bucuros, băiatul s-a dus la bătrân și l-a întrebat:

- Unde mă aflu, moșnege?

Văzându-l, bătrânul a tras o sperietură, dar a răspuns:

- Te afli în inima muntelui. Dar cum ai ajuns aici?

Ta Tou i-a povestit cum a găsit coliba de piatră, cum a stat în ea și tot ce s-a mai întâmplat. Bătrânul i-a spus:

- Coliba de piatră e a vrăjitoarei, iar patul în care ai dormit e o punte îngustă deasupra unei prăpăstii. Când s-a stins lumina, fata urma să te împingă în prăpastie, dar cartea te-a salvat. Dacă nu vrei să te desparți de fată îți voi da un lucru fermecat pe care să-l pui deasupra lămpii când se aprinde. Și zicând aceasta, a vârât mâna în traistă și a scos un abajur vechi pe care i l-a dat. Apoi i-a mai zis: Păzește-mi trei zile vacile de aur și eu am să mă duc să le păzesc pe ale tale.

Nu se luminase încă și băiatul s-a înapoiat în colibă. La lumina zilei, ușa s-a închis din nou. Seara a venit iarăși fata și a aprins lampa. Atunci, băiatul a spus:

- Lampa asta luminează prea puternic. Să-i punem abajurul acesta.

S-a ridicat și i-a pus abajurul. Fata tot n-a scos nici un cuvânt. Băiatul s-a întins pe pat și s-a făcut iarăși că doarme. De data asta, fata a plâns în toată regula uitându-se la băiat cum doarme și apoi s-a dus să sufle în lampă s-o stingă. Dar ou cât sufla mai tare, cu atât flacăra lămpii creștea, până s-a făcut de 3 ciâuri* [*1 ciî = 33 cm]. Cu fața scăldată în lacrimi, fata a smuls abajurul și l-a aruncat, iar acesta s-a prefăcut într-o barcă. Casa a dispărut pe loc. Cei doi s-au urcat în barca ce plutea pe un râu căruia nu i se vedeau malurile. De data asta, fata a vorbit:

- De unde ai abajurul ăsta fermecat?

Uitând de supărare, băiatul i-a răspuns cu o întrebare:

- În nopțile acestea de ce n-ai scos nici un cuvânt? Fata a răspuns:

- Cum aș fi putut să vorbesc cu tine când zgripțuroaica pândea să audă tot? Tu nu știi, Ta Tou, cum mă chinuia zgripțuroaica în fiecare noapte când mă întorceam de la tine, dar orice mi-ar fi făcut nu aveam inima să te împing în prăpastie după ce stingeam lumina. Uitându-se înapoi, cei doi au văzut o bărcuță care-i urmărea apropiindu-se din ce în ce. Speriată, fata a spus:

- Ne urmărește zgripțuroaica!

Și și-a smuls din cap un ac încrustat pe care l-a aruncat în apă. Atunci barca zgripțuroaicei a început să se învârtească pe loc, dar după puțin timp și-a reluat urmărirea. Fata și-a scos din păr alt ac pe care l-a zvârlii în apă și barca zgripțuroaicei a început iarăși să se învârtească. De șapte ori a început urmărirea și de șapte ori a aruncat fata câte un ac în apă, până s-a luminat de ziuă și barca s-a apropiat de mal. Cei doi au coborât pe mal și când s-au uitat în jur au văzut că se află chiar 3a marginea satului băiatului.

Ta Tou a dus-o pe fată acasă, dar după puțin timp a apărut și zgripțuroaica. Cum a intrat în casă, fără un cuvânt, zgripțuroaica a suflat asupra fetei care a simțit dintr-o dată că îngheață; a mai suflat încă o dată și fata și-a schimbat culoarea. Îngrijorat, băiatul și-a amintit cuvintele bătrânului: „Dacă n-ar fi fost cartea, de mult ți-ar fi făcut de petrecanie zgripțuroaica". A luat cartea și a apropiat-o de corpul fetei care îndată și-a recăpătat culoarea. Zgripțuroaica, văzând că fata nu mai tremura, a început să sufle asupra băiatului. Iar suflarea ei era mai rece decât gheața și băiatul simțea că-i amorțesc oasele și tremura din toate încheieturile. In sinea lui se gândea cum s-o scoată din casă și atunci a luat-o la fugă eu zgripțuroaica după el, gata, gata să-l ajungă. Când își strânsese pumnii să se ia la luptă cu ea, a apărut și bătrânul, călare pe o vacă de aur în mijlocul cirezii lui. Moșneagul a vârât mâna în traistă, a scos o frânghie lungă pe care a zvârlit-o asupra zgripțuroaicei. Frânghia s-a răsucit ca un șarpe în jurul mâinilor și picioarelor acesteia. Apoi, bătrânul a zis:

- Nu aveam de gând să te ucid, dar văzând cum tu vrei să-i pierzi pe alții, nu te mai pot ierta. A mai scos din traistă un băț cu care a atins-o pe zgripțuroaica, și aceasta s-a făcut nevăzută. Pe locul unde fusese a rămas o pata de sânge.

Bătrânul a pus frânghia și bățul în traistă și râzând a zis:

- Ți-am adus vacile. Acum ai și carte, ai și cine să te învețe. Învață cât te țin puterile!

Apoi și bătrânul și vaca s-au făcut nevăzuți.