Triumful iubirii

Pentru multe minți, originea păcatului și motivul existenței lui constituie un izvor de mare încurcătură. Oamenii văd lucrarea răului, cu urmările lui îngrozitoare de vai și distrugere, și se întreabă cum pot exista toate acestea sub conducerea Aceluia care este nemărginit în înțelepciune, în putere și în dragoste. Iată o taină căreia ei nu-i găsesc nici o explicație. În nesiguranța și îndoiala lor, sunt orbi față de adevărurile descoperite lămurit în Cuvântul lui Dumnezeu și esențiale pentru mântuire. Sunt unii care, în căutarea lor cu privire la existența păcatului, încearcă să cerceteze ceea ce Dumnezeu nu le-a descoperit și, ca urmare, nu găsesc nici o rezolvare pentru greutățile lor. Unii ca aceștia, mânați de dispoziția de a se îndoi și de a căuta nepotriviri, fac din aceasta o scuză pentru lepădarea cuvintelor Sfintelor Scripturi. Alții însă nu ajung la nici o înțelegere mulțumitoare a marii probleme a răului din cauză că tradiția și interpretarea greșită au întunecat învățătura Bibliei cu privire la caracterul lui Dumnezeu, la natura guvernării Sale și la modul în care El tratează păcatul.

Este cu neputință să explicăm originea păcatului pentru a da un motiv existenței. Cu toate acestea, se pot înțelege suficient atât originea lui, cât și măsurile luate cu privire la soarta finală a păcatului, măsuri care descoperă pe deplin dreptatea și mila lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu păcatul. Nimic nu este mai clar explicat în Scripturi decât că Dumnezeu n-a fost în nici o privință răspunzător de apariția păcatului; că n-a fost o retragere arbitrară a harului divin, nici o lipsă în conducerea divină, care să dea ocazie la apariția răzvrătirii. Păcatul este un intrus, pentru a cărui existență nu se poate da nici o explicație. El este tainic, de neexplicat; a-l scuza înseamnă a-l apăra. Dacă s-ar putea găsi o scuză pentru el sau vreo cauză a existenței lui, ar înceta să mai fie păcat. Unica definiție pe care o putem da păcatului este aceea pe care o găsim în Cuvântul lui Dumnezeu: el „este călcarea Legii”, este acțiunea unui principiu în luptă cu Legea cea mare a dragostei, care este temelia guvernării divine.

ARMONIA UNIVERSULUI înainte de apariția păcatului, în întregul univers era pace și bucurie.

Totul era în armonie desăvârșită cu voința Creatorului. Iubirea față de Dumnezeu era supremă, iar iubirea omului față de om era nepărtinitoare.

Hristos, Cuvântul, singurul născut din Dumnezeu, era una cu Tatăl cel veșnic – una în natură, în caracter și în scop – singura Ființă din tot universul care putea intra în sfaturile și în planurile lui Dumnezeu.

Prin Hristos, Tatăl a realizat crearea tuturor ființelor cerești. „Prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie stăpâniri” (Coloseni 1,16) și tot cerul îi dădea ascultare lui Hristos în aceeași măsură ca și Tatălui.

Datorită faptului că legea iubirii este temelia guvernării lui Dumnezeu, fericirea tuturor ființelor create depindea de acordul lor desăvârșit față de marile principii ale dreptății. Dumnezeu dorește de la toate făpturile Sale o slujire din dragoste – un omagiu care izvorăște dintr-o apreciere inteligentă a caracterului Său. El nu găsește plăcere într-o slujire silită și, ca urmare, le dă tuturor libertatea de voință, ca să-I aducă o slujire de bunăvoie.

Dar a apărut cineva care a ales să pervertească această libertate. Păcatul și-a avut originea în acela care, după Hristos, fusese cel mai onorat de Dumnezeu și care avea cea mai înaltă poziție de putere și slavă printre locuitorii cerului. Înainte de cădere, Lucifer era primul dintre heruvimii ocrotitori, sfânt și nepătat.„…Așa vorbește Domnul Dumnezeu: 'Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, și erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe… Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.' „ (Ezechiel 28,12-l5)

CREAȚiUNEA REFLECTA SLAVA LUI DUMNEZEU.

Lucifer ar fi putut rămâne în grația lui Dumnezeu, iubit și onorat de ostile îngerești, punându-și la lucru puterile nobile pentru a-i binecuvânta pe alții și a-L slăvi pe Făcătorul său. Dar profetul spune: „Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta” (vers. 17). Puțin câte puțin, Lucifer a ajuns să-și îngăduie dorința după înălțare de sine. „Pentru că îți dai ifose ca și când ai fi Dumnezeu” (vers. 6). „Tu ziceai în inima ta: '… Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării…, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt' „ (Isaia 14,13.14). În loc să caute să-L facă pe Dumnezeu cel dintâi în dragostea și slujirea ființelor pe care El le crease, strădania lui Lucifer a fost să câștige slujirea și închinarea lor pentru sine. Râvnind la onoarea pe care Tatăl cel veșnic o revărsase asupra Fiului Său, acest prinț al îngerilor a aspirat la puterea pe care numai Hristos avea dreptul să o exercite.

Tot cerul se bucura să reflecte slava Creatorului și să trâmbițeze lauda Lui. Câtă vreme Dumnezeu fusese onorat în felul acesta, pretutindeni fusese pace și veselie. Dar acum, armoniile cerești au fost umbrite de o notă discordantă. Înălțarea de sine, contrar planului Creatorului, a provocat simțăminte rele în mințile în care slava lui Dumnezeu era mai presus de orice. Sfaturile cerești au stăruit pe lângă Lucifer. Fiul lui Dumnezeu i-a prezentat măreția, bunătatea și dreptatea Creatorului și natura sfântă și neschimbătoare a Legii Sale. Dumnezeu însuși stabilise ordinea în ceruri; dar, neținând seama de ea, Lucifer îl dezonora pe Făcătorul său și aducea ruină asupra lui însuși. Dar avertizarea dată cu milă și cu o dragoste nemărginită n-a făcut decât să trezească un spirit de împotrivire. Astfel, Lucifer a îngăduit ca invidia față de Hristos să-l stăpânească și a rămas intransigent.