Un reformator american

Un fermier cinstit și drept, care ajunsese să se îndoiască de autoritatea divină a Scripturilor și care dorea sincer să cunoască adevărul, a fost bărbatul ales în mod deosebit de Dumnezeu pentru a fi în avangarda vestirii celei de a doua veniri a lui Hristos. Asemenea multor reformatori, William Miller se luptase la începutul vieții cu sărăcia și învățase în felul acesta marile lecții ale energiei și jertfirii de sine. Membrii familiei din care provenea se caracterizau printr-un spirit de independență și iubitor de libertate, prin putere de rezistență și patriotism fierbinte – trăsături care predominau și în caracterul lui. Tatăl său fusese căpitan în armata Revoluției și sacrificiilor făcute de el în luptele și suferințele din acea perioadă zbuciumată se datorează sărăcia din prima parte a vieții lui Miller. Avea o constituție fizică sănătoasă și chiar în copilărie dăduse dovadă de o putere intelectuală mai mare decât cea obișnuită. Pe măsură ce creștea, aceasta devenea și mai accentuată. Mintea lui era activă și bine dezvoltată și avea o sete mare după cunoștințe. Cu toate că nu se bucurase de avantajele unei educații dintr-un colegiu, dragostea lui pentru studiu și deprinderea unei cugetări cu grijă, precum și a unui spirit critic, au făcut din el un bărbat cu o judecată sănătoasă și cu vederi largi. El avea un caracter moral fără reproș și o reputație de invidiat, fiind unanim respectat pentru integritatea, echilibrul și dărnicia lui. Prin energie și perseverență a dobândit de timpuriu competență, menținându-și în continuare obiceiul lui de a studia. A îndeplinit diferite slujbe civile și militare de încredere, iar drumurile către bogăție și onoruri îi păreau larg deschise. Mama lui avea o evlavie curată și încă din copilărie el a fost impresionat de problemele religioase. Dar tot atunci fusese dus în societatea deiștilor, a căror influență era foarte puternică datorită faptului că aceștia erau în majoritate cetățeni buni, oameni cu trăsături umanitare și caritabile. Trăind în mijlocul unor instituții creștine, caracterele lor fuseseră modelate până la un anumit punct de mediul înconjurător. Calitățile deosebite care le-au câștigat respectul și încrederea se datorau Bibliei; și totuși aceste înzestrări deveniseră atât de pervertite, încât exercitau influența lor împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Unindu-se cu acești bărbați, Miller a ajuns să nutrească sentimentele lor. Interpretările Scripturii din acea perioadă prezentau greutăți care îi păreau de netrecut; totuși, această credință nouă, care punea deoparte Biblia, nu-i oferea nimic mai bun în schimb, așa că a rămas mai departe nemulțumit. Totuși timp de 12 ani a continuat să susțină aceste vederi. Dar la vârsta de 34 de ani, Duhul Sfânt l-a impresionat, convingându-l că este păcătos. În toate căutările sale de până atunci, n-a putut găsi o asigurare a fericirii dincolo de mormânt. Viitorul îi părea întunecat și sumbru. Referindu-se mai târziu la simțămintele lui din vremea aceea, spunea: "Gândul nimicirii mă îngheța și mă ducea la deznădejde, iar ziua socotelilor era pentru toți o distrugere sigură. Cerurile erau ca arama deasupra capului, iar pământul de sub picioare era ca fierul. Veșnicia – ce era oare? Și moartea – de ce mai exista? Cu cât gândeam mai mult, cu atât eram mai departe de explicație. Cu cât mă adânceam în cugetarea aceasta, cu atât mai contradictorii erau concluziile. Am încercat să nu mai gândesc, dar gândurile nu le puteam stăpâni. Eram cu adevărat nenorocit, dar nu înțelegeam cauza. Am murmurat și m-am plâns, dar nu știam de ce. Îmi dădeam seama că eram rău, dar nu știam cum și unde să găsesc binele. M-am jelit, dar fără nădejde". În această stare a continuat timp de câteva luni. "Deodată, spunea el, caracterul Mântuitorului a impresionat cu putere mintea mea. Se părea că există o ființă atât de bună și de miloasă care să ispășească nelegiuirile noastre și prin aceasta să ne salveze de suferință și de pedeapsa păcatului. Imediat am simțit cât de iubitoare poate fi această ființă și mi-am închipuit că mă pot arunca în brațele Sale și să mă încred în mila unuia ca El. Dar s-a ridicat întrebarea: Cum se poate dovedi că există o astfel de Ființă? Am descoperit că în afară de Biblie nu se găsește nici o dovadă despre existența unui asemenea Mântuitor sau chiar a unei stări viitoare. Și am înțeles că Biblia scotea în evidență tocmai pe Mântuitorul de care aveam eu nevoie; și am fost uimit să descopăr cum o carte – după părerea mea de atunci – neinspirată dezvoltă niște principii atât de perfect adaptate nevoilor unei lumi căzute. Am fost constrâns să admit că Scripturile trebuie să fie o descoperire de la Dumnezeu. Ele au devenit plăcerea mea; iar în Isus am găsit un prieten. Mântuitorul a devenit pentru mine primul dintre zeci de mii; iar Scripturile, care mai înainte pentru mine erau întunecate și contradictorii, au devenit o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea. Mintea mi s-a liniștit și mi s-a limpezit. Am constatat că Domnul Dumnezeu este o stâncă în oceanul vieții. Biblia a devenit apoi studiul meu de căpetenie și pot spune, în adevăr, că am cercetat-o cu o mare plăcere. Am descoperit că nici jumătate nu mi se spusese. M-am întrebat atunci de ce nu văzusem mai înainte frumusețea și măreția ei și m-am minunat cum de am putut-o lepăda. Am descoperit tot ce-mi putea dori inima și un bun leac pentru toate bolile sufletului. Am pierdut gustul pentru orice altă lectură și mi-am îndreptat inima să primesc înțelepciune de la Dumnezeu" (S. Bliss, Memoirs of W. Miller, p.65-67). Miller și-a mărturisit pe față credința în religia pe care o disprețuise. Dar prietenii lui necredincioși n-au întârziat să aducă toate acele argumente pe care el însuși le susținuse împotriva autorității divine a Scripturilor. Atunci nu era pregătit să răspundă; dar a raționat că dacă Biblia este o descoperire de la Dumnezeu, trebuie să fie consecventă cu ea însăși; și dacă a fost dată pentru îndrumarea omului, trebuie să fie adaptată la înțelegerea lui. S-a hotărât să studieze Scripturile pentru sine și să se asigure dacă toate contrazicerile aparente se pot armoniza. Încercând să pună deoparte părerile preconcepute și renunțând la comentarii, a comparat verset cu verset cu ajutorul trimiterilor și ale concordanței. Și-a continuat studiul într-un mod ordonat și metodic; începând cu Geneza și citind verset cu verset, mergea mai departe doar pe măsura înțelegerii pasajelor clar descoperite, încât să-l libereze de toate nedumeririle. Când descoperea ceva neclar, obiceiul lui era să-l compare cu toate textele care aveau aceeași legătură cu problema în studiu. Oricărui cuvânt îi era îngăduit să-și aibă propria lui greutate asupra subiectului din text și dacă înțelegerea lui se armoniza cu pasajele colaterale, nu mai era nici o dificultate. În felul acesta, când ajungea la un pasaj greu de înțeles, găsea explicația în alte părți ale Scripturilor. Pe măsură ce studia cu rugăciune stăruitoare pentru iluminare divină, ceea ce mai înainte i se păruse întunecat înțelegerii, acum era clarificat. A experimentat adevărul cuvintelor psalmistului: "Descoperirea cuvintelor Tale dă lumină, dă pricepere celor fără răutate" (Ps. 119,130).