Vârtejul
Aa
JAMES CLAVELL
VÂRTEJUL
NOTA AUTORULUI
Aceste întâmplări se petrec între 9 februarie și 3 martie 1979, în Iranul cuprins de revoluție, cu mult înainte de a începe criza ostaticilor.
Am încercat să prezint lucrurile cât mai real cu putință, deși totul e doar ficțiune, populată cu multe personaje și locuri imaginare. Nici o persoană sau firmă despre care se vorbește în cartea de față nu a luat parte sau nu a existat în această perioadă în zona de conflict și nici nu a stat în intenția mea să fac vreo legătură sau aluzie la vreuna dintre ele.
Desigur, există umbrele celor doi giganți care se înfruntă: Alteța Sa imperială, Șahul Mohamed Pahlavi – și tatăl său, Reza Șah – și imamul Khomeini, umbre care planează asupra personajelor imaginate și care constituie un element vital al acestei istorii.
Ei nu figurează printre personajele cărții, deși am încercat să prezint o imagine – fictivă, dar corectă – a acelor vremuri, a diferitelor feluri de oameni care le-au străbătut, multiplele opinii care au existat și ar fi putut fi exprimate, dar nimic din toate acestea nu este prezentat de mine, intenționat, cu lipsă de respect.
VINERI 9 februarie 1979
CAPITOLUL 1
În munții Zagros; pe înserat. Soarele atinse orizontul și bărbatul trase obosit de hățurile calului, bucuros că sosise vremea pentru rugăciune.
Se numea Hussain Kowissi și era un iranian de treizeci și patru de ani, masiv, cu pielea albă, iar ochii și barba foarte întunecate. Pe umăr îi atârna o armă automată sovietică AK47. Era bine înfășurat în haine, ca să se apere de frig – purta un turban alb și un halat de culoare închisă, murdar și prăfuit, iar pe deasupra lor un cojoc grosolan din piele de oaie, după obiceiul tribului nomad Kash’kai, legat cu o curea, și cizme foarte uzate. Pentru că avea urechile acoperite, nu auzise vuietul îndepărtat al turbinelor motoarelor elicopterului ce se apropia. În urma lui, cămila de povară, istovită, smuci de funie, nerăbdătoare să mănânce și să se odihnească. Fără s-o bage în seamă o blestemă și descăleca.
Se afla la aproape două mii cinci sute de metri altitudine și aerul era rarefiat și rece, foarte rece. Pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă pe care vântul o spulbera în rafale, făcând drumurile alunecoase și înșelătoare. Dedesubt, poteca prea puțin umblată se încolăcea înapoi către văi îndepărtate și, în cele din urmă, către Isfahan, de unde venea. Înainte, drumul se răsucea primejdios în sus, printre colțurile de stâncă, apoi către celelalte văile care se deschideau către Golful Persic și către orașul Kowiss, unde se născuse, unde locuia acum și de la care își luase numele când devenise mullah.
Nu-i păsa de primejdii sau de frig. Primejdiile îi apăreau la fel de limpezi ca și aerul.
E aproape ca și cum aș fi din nou nomad, alături de bunicul, care ne conducea pe vremuri când toate triburile Kash’kai puteau să hălăduiască de la pășunile de iarnă către cele de vară – un cal și-o pușcă pentru fiecare bărbat și cirezi îndeajuns, turme de oi și capre și cămile nenumărate, cu femeile noastre neacoperindu-și fața cu văluri, triburile trăind libere, așa cum au trăit înaintașii noștri zeci de secole, nesupuși nimănui altcuiva decât Voinței lui Allah – aceste vremuri care s-au sfârșit abia cu șaizeci de ani în urmă, își spuse, simțind mânia ridicându-se în el, și cărora le-a pus capăt Reza Han, soldatul ridicat de jos, care, cu ajutorul viclenilor de englezi, a uzurpat tronul, s-a proclamat Reza Șah, primul dintre Șahii Pahlavi și, apoi, cu sprijinul regimentului său de cazaci, nea supus și a încercat să ne șteargă de pe fața pământului.
A fost Voia lui Allah ca, cu timpul, Reza Șah să fie umilit și exilat de împuțiții stăpâni englezi și să moară uitat; Voia lui Allah ca Mohamed Șah să fie obligat să scape cu fuga cu câteva zile în urmă; Voia lui Allah ca Khomeini să se întoarcă să continue revoluția Lui, Voia lui Allah ca mâine sau poimâine să îmi primesc martiriul, Voia lui Allah ca să fim luați de Vârtejul Său și ca acum să fie dată o ultimă lovitură tuturor lacheilor Șahului și tuturor străinilor.
Elicopterul era mai aproape acum, dar tot nu-l auzi, șuierul vântului care lovea în rafale acoperind zgomotul. Mulțumit, își scoase covorul de rugăciune și-l întinse pe zăpadă. Spatele încă-l durea din pricina rănilor provocate de bici. Își umplu palmele de zăpadă, își spălă mâinile și chipul după ritual, pregătindu-se pentru cea de-a patra rugăciune a zilei, apoi se întoarse cu fața către sudvest, spre orașul sfânt, Mecca, aflat la două mii de kilometri depărtare, în Arabia Saudită, și își îndreptă gândurile către Allah.
– Allah-u Akbar, Allah-u Akbar, la illah illa Allah… Se prosternă repetând Shahada, lăsând cuvintele arabe să-l învăluie:
– Allah e mare, Allah e mare, mărturisesc că nu e alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este Profetul Lui. Allah e mare, Allah e mare, mărturisesc că nu e alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este Profetul Lui.
Vântul se întări, suflând și mai rece. Prin pâsla care-i acoperea urechile prinse zgomotul turbinelor. Acesta crescu și crescu, îi pătrunse în creier alungându-i pacea și abătându-i gândurile de la rugăciune. Deschise furios ochii. Elicopterul se apropia, abia la șaizeci de metri deasupra pământului, urcând drept către el.
La început îi trecu prin gând că ar putea fi un aparat militar și brusc îl năpădi teama că veneau după el. Apoi recunoscu pe fuzelaj culorile roșu, alb, albastru ale Marii Britanii și cunoscutele însemne S-G împrejurul leului roșu al Scoției: compania de elicoptere care opera de la baza aeriană de la Kowiss deasupra întregului Iran, și teama îl părăsi – dar nu și mânia. Privi aparatul de zbor urând ceea ce reprezenta. Avea să treacă exact pe deasupra capului său, dar nu prezenta nici o primejdie pentru el. Se îndoia că cei de la bord îl vor băga în seamă, aici, în umbra unui stei de piatră, dar resimțea cu toată ființa pacea sa interioară tulburată de acești intruși și rugile sale zădărnicite. Și pe măsură ce urletul asurzitor se întețea, furia lui se ridica odată cu el.
– La illah illa Allah… încercă să se întoarcă la rugăciune, dar curentul de aer produs de palele elicopterului îi aruncă zăpada în față. În spatele lui, calul necheză și se ridică înspăimântat în două picioare, priponul făcându-l să se împiedice și să alunece. Cămila de povară, la fel de înspăimântată, smuci de funia legată de șaua calului, se ridică în picioare, răgi și încercă să pornească împleticit într-o parte sau în cealaltă, numai pe trei picioare, răsturnându-și povara și încurcând legăturile.
Explodă mânios:
– Necredincioșilor! urlă către aparatul care se afla acum aproape deasupra buzei văii.
Țâșni în picioare, înșfacă arma, trase piedica și slobozi o rafală, apoi ochi și goli încărcătorul.
– SATAN! țipă iarăși în tăcerea ce se lăsase brusc.
Când primele gloanțe împroșcară elicopterul, tânărul pilot Scot Gavallan rămase pentru o clipă paralizat și se holbă prostește la găurile din parbrizul de plastic.
– Sfinte Christoase! șopti cu răsuflarea tăiată, căci nu se mai trăsese asupra lui niciodată până atunci, dar cuvintele îi fură acoperite de bărbatul așezat lângă el pe scaunul din față, care reacționa iute și hotărât, ca un militar:
– Pune-l jos!
Comanda bubui în căști.
– Pune-l jos! strigă Tom Lochart din nou în laringofon, apoi, pentru că nu avea comenzile proprii, întinse brațul peste mâna stângă a pilotului și împinse în jos maneta de comandă, reducând brusc puterea motorului și înălțimea. Elicopterul se legănă ca un bețiv, pierzând brusc din înălțime.
În clipa aceea îi împroșcă cea de-a doua rafală. Deasupra și spre coadă se auzi un trosnet amenințător, în altă parte un glonț chiui, ricoșând de metal, turbinele țiuiră și elicopterul se prăbuși din înălțimi.
Era un Jet Ranger 206, cu un singur pilot și patru pasageri – unul în față, trei în spate – și era plin. Cu o oră în urmă, Scot îi luase pe ceilalți, care se întorceau dintr-un concediu de o lună, ca de obicei, de la aeroportul Shiraz, aflat la optzeci de kilometri sud-est. Acum, obișnuitul se transformase în coșmar, iar muntele năvălea către ei; o muchie de piatră se rostogoli miraculos pealături, la un fir de păr distanță, și elicopterul se cufundă într-o depresiune, dându-le o fracțiune de secundă posibilitatea să-și tragă sufletul, și să-și recapete în parte controlul și ceva din puterea motorului.
– Ai grijă, pentru Dumnezeu! spuse Lochart.
Scot văzuse pericolul, dar nu reacționase atât de iute. Acum, mâinile și picioarele făceau aparatul să gliseze în salturi smucite în jurul colțului de stâncă. Patina stângă a trenului de aterizare atinse piatra cu o lovitură laterală, metalul protestă zgomotos și încă o dată plonjară într-o parte, abia la câțiva metri de suprafața neregulată a stâncilor și de coroanele copacilor, care se apropiau și se depărtau în salturi de ei.
– Jos și repede, spuse Lochart. Așa, acolo, Scot! Nu, dincolo! Colo, în josul crestei, spre ravine… Ești rănit?
– Nu, nu cred! Tu?
– Acum e bine! Coboară în ravină! Hai, grăbește-te! Ascultător, Scot Gavallan aplecă aparatul, depărtându-se prea jos și prea iute, cu mintea încă răvășită. Mai simțea în gură gustul de fiere, iar inima îi bătea nebunește.
Din spatele peretelui care-l despărțea de cabină, peste zgomotul motoarelor, se făceau auzite strigătele și blestemele celorlalți, dar nu putea să riște să se-ntoarcă și întrebă neliniștit prin interfon:
– E careva rănit acolo, Tom?
– Lasă asta, concentrează-te! Ai grijă la coasta muntelui! Mă ocup eu de ei.
Tom Lochart încercă să cuprindă dintr-o singură privire totul. Avea patruzeci și doi de ani, era canadian, fost ofițer RAF, fost mercenar și acum pilot-șef la baza lor, Zagros Trei.
– Ai grijă la coastă și pregătește-te să salți din nou! Țin-te de bord și lasă-l jos! Ai grijă!
Muchia văii se afla puțin deasupra lor și se apropia prea iute. Gavallan văzu colții stâncilor drept în calea lui. Abia avu timp să alunece într-o parte, când un vârtej violent de vânt îi azvârli periculos de aproape de coasta abruptă a prăpastiei. Trase prea mult de manșă și auzi obscenități în căști, dar recapătă controlul aparatului. Apoi văzu drept înaintea lui copaci și pietre și, pe neașteptate, capătul ravinei și știu că erau pierduți.
Brusc, pentru el totul păru să se desfășoare cu o viteză mult mai redusă.
– Sfinte Dumnezeule…
– Mult la dreapta, ai grijă la stânci!
Scot simți că mâinile și picioarele i se supun și văzu elicopterul făcând o piruetă la câțiva centimetri deasupra bolovanilor, aproape atingând copacii, sărind pe deasupra lor și scăpând la loc deschis.
– Pune-l acolo cât de repede poți!
– Ce? gâfâi el către Lochart, cu măruntaiele arzîndu-1.
– Sigur, mai bine să aruncăm o privire, să verificăm, spuse Lochart grăbit, nemulțumit că nu putea avea controlul aparatului. Am auzit ceva.
– Și eu, da’ cum stăm cu patinele, ar putea fi rupte?
– Ține-l din elice. Am să ies afară să verific și dacă totul e-n regulă, îl pui jos și o să arunc iute o privire. E mai sigur, numai Dumnezeu știe dacă gloanțele n-au rupt conducta de ulei sau vreun cablu.
Lochart îl văzu pe Scot luându-și ochii de la lumini ca să arunce o privire pasagerilor săi.
– Dă-i dracului, pentru Dumnezeu! Mă ocup eu de ei, spuse tăios. Concentrează-te la aterizare!
Îl văzu pe celălalt roșind, dar supunându-se, apoi, încercând să-și stăpânească brusc amețeala, se întoarse; așteptându-se să vadă stropi de sânge și măruntaie împrăștiate peste tot și pe cineva urlând, urlete înecate de zgomotul motoarelor, știind că n-ar fi putut face nimic până când nar fi ajuns la loc sigur și ar fi aterizat, întotdeauna prima datorie fiind să aterizeze în siguranță.
Spre nemăsurata lui ușurare, cei trei bărbați de pe locurile din spate, doi mecanici și-un alt pilot, păreau neatinși, deși erau cu toții răvășiți, iar Jordan, mecanicul așezat chiar în spatele lui Scot, era alb la față și se ținea de cap cu amândouă mâinile. Le întoarse spatele.
Se aflau cam la cincisprezece metri acum, apropiin-du-se corect și repede. Suprafața luminișului era curată, albă și netedă, fără ca vreo tufă de iarbă să-și arate creștetul prin zăpada groasă, troienită către margini. Părea o alegere bună. Era îndeajuns loc de manevră și aterizare. Dar cum poți aprecia adâncimea zăpezii și forma ascunsă a solului de sub ea? Lochart știa ce ar fi făcut dacă ar fi avut el comenzile. Dar nu le avea, nu el era căpitanul, deși era mai în vârstă.
– E în regulă acolo, în spate, Scot.
– Mulțumesc, Doamne, pentru asta. Ești gata să ieși?
– Cum ți se pare suprafața?
Scot sesiză îngrijorarea din glasul lui Lochart. Abandonă brusc manevrele de coborâre, mări puterea motorului și rămase suspendat în aer. Christoase, își zise, întrând aproape în panică din pricina prostiei lui, dacă Tom nu m-ar fi atenționat, aș fi coborât acolo și doar Dumnezeu știe cât de adâncă poate fi zăpada, sau ce-i sub ea! Stabiliza aparatul la vreo treizeci de metri și cercetă coasta muntelui.
– Mulțumesc, Tom! Ce zici de locul ăla?
Noul luminiș, aflat la câteva sute de metri depărtare de partea cealaltă a văii, era mai mic, mai jos, cu o cale bună de scăpare în caz că se ivea nevoia, și apărat de vânt. Solul era aproape curat de zăpadă, denivelat, dar satisfăcător.
– Îmi pare mai bine acolo.
– Și mie!
Lochart își trase una dintre căști într-o parte și privi înapoi.
– Hei, Jean-Luc, strigă peste zgomotul motoarelor, e-n regulă?
– Da! Am auzit ceva.
– Și noi! Jordan, cu tine cum e?
– Sigur că și io-s întreg, ce Dumnezeu, strigă Jordan acru. Era un australian înalt, vânos și scutura capul ca un câine. Numa’ că m-am dat al dracului cu capul de pereți, ce porcărie, nu? Blestemate de gloanțe, ce porcărie! Cică Scot zicea că lucrurile o să meargă afurisit de bine de-acu’, că afurisitu’ de Șah a șters-o și s-a-ntors afurisim’ de Khomeini. Mai bine? Uite că blestemații trag în noi! Asta n-au făcut-o pân’ acu’. Ce porcăria dracului se-ntâmplă?
– De unde dracu’ să știu eu? Poate-i vreun țicnit, fericit că are o pușcă. Țineți-vă bine, am de gând să arunc o privire. Dacă patinele-s în regulă, ne așezăm jos și tu și cu Rod puteți să faceți o verificare.
– Cum stăm cu porcăria aia de presiune la ulei? strigă Jordan.- E pe verde!
Lochart se sprijini de spătar, aruncând automat o privire cadranelor, luminișului, cerului, la stânga, la dreapta, în sus și în jos. Coborau ușor și mai aveau încă șaizeci de metri. Îl auzi în căști pe Gavallan fredonând fals.
– Te-ai descurcat foarte bine, Scot.
– Pe dracu’, spuse bărbatul mai tânăr încercând să păstreze un ton egal. O încurcasem! Am înțepenit ca dracu’ când ne-au lovit gloanțele și, dacă n-ai fi fost tu, aș fi dat m primire.
– În cea mai mare parte-i vina mea, am tras de manșă fără să te previn. Iartă-mă, dar trebuia să ieșim iute din linia de ochire a ticălosului ăla. Am învățat asta în Malaya.
Lochart petrecuse un an acolo, cu armata britanică, în războiul împotriva insurgenților comuniști.
– N-am avut timp să te previn. Așează-te cât de iute poți.
Privi aprobator cum Gavallan plană câteva clipe, cercetând cu grijă terenul de dedesubt.
– Ați văzut cine-a tras în noi, Tom?
– Nu, da’ atunci nu mă uitam după asta. Unde vrei să aterizezi?
– Uite colo, mai departe de copacul ăla căzut. Okay?
– Și mie-mi pare-n regulă. Cât de iute poți. Ține-l cam la treizeci de centimetri înălțime.
Planau perfect la câțiva centimetri deasupra zăpezii, la fel de nemișcați ca și bolovanii de dedesubt, deși vântul bătea în rafale. Lochart deschise ușa. Frigul brusc îl înfiora. Își trase până la gât fermoarul bluzonului căptușit, de zbor, și se lăsă să alunece ușor în afară, ținându-și capul foarte jos, mult sub lamelele rotitoare ale elicelor.
Partea din față a unei patine era lovită și zdrențuită rău și chiar ușor răsucită, dar barele care țineau trenul de aterizare erau întregi. Verifică la iuțeală și cealaltă patină, mai aruncă o privire celei lovite, apoi ridică degetul mare în sus. Gavallan slăbi ușor maneta de gaze și așeză elicopterul jos ca pe un fulg de păpădie.
Într-o clipă, cei trei bărbați din spate dădură buzna unul peste celălalt, afară. Jean-Luc Sessonne, pilotul francez, se trase înapoi ca să lase cale liberă celor doi mecanici să-și înceapă inspecția, unul de-o parte, celălalt de partea opusă a aparatului, de la cap la coadă. Curentul de aer produs de rotoare le flutura hainele și le biciuia fața. Lochart era sub elicopter, căutând urme de ulei sau benzină, dar nu găsi nici una, așa că se ridică și se luă după Rodrigues, mecanicul său american, un om foarte priceput, care, de aproape un an, întreținea aparatul său JR 212 cu care zbura de obicei. Rodrigues deșurubă un panou și privi cu atenție înăuntru, în timp ce vârtejul de aer îi flutura smocurile cenușii de păr și hainele.
S-G Hellicopters avea cele mai ridicate standarde de siguranță dintre toate firmele iraniene care foloseau elicoptere, așa că labirintul de cabluri, țevi și conducte de alimentare era bine întreținut, curat și îngrijit, dar brusc Rodrigues arătă cu degetul. Pe fuzelajul elicopterului se vedea o urmă adâncă, lăsată de un glonț care ricoșase. Căutară cu atenție ca să descopere unde sărise glonțul. Din nou mecanicul arătă undeva în labirint, de data asta folosind o lanternă. Una dintre conductele de ulei era perforată.
Când își trase mâna, era murdară de ulei.
– La dracu’, spuse.
– S-o închidem, Rod? strigă Lochart.
– Drace, nu! Ar putea să mai fie ticăloși d-ăștia cu pușcoace prin jur și ăsta nu-i un loc să-ți petreci noaptea.
Rodrigues scoase de undeva o bucată de cârpă și-o șurubelniță.
– Vezi în spate, Tom!
Lochart îl lăsă să-și vadă de ale lui, căutând în jur, neliniștit, un posibil adăpost în caz că ar fi trebuit să înnopteze acolo. De partea cealaltă a luminișului, cu o țigară în gură, Jean-Luc urina fără grabă lângă un copac căzut.
– Să nu degeri, Jean-Luc, strigă Lochart și îl văzu pe celălalt săltând vesel jetul.
– Hei, Tom!
De data asta era Jordan.
Se aplecă să treacă pe sub coadă și se alătură mecanicului. Inima i se opri. Jordan deschisese și el un panou. în fuzelaj, chiar deasupra rezervoarelor, erau două găuri de gloanțe. Iisuse! O fracțiune de secundă mai târziu și rezervoarele ar fi fost lovite, se gândi. Dacă n-aș fi împins manșa în jos, am fi încasat-o cu toții. Fără îndoială. Ne-am fi împrăștiat măruntaiele pe deasupra munților, și pentru ce?
Jordan îl trase de mânecă și-i arătă ceva înăuntru, urmând linia găurilor. Se mai vedea o lovitură în axul rotorului.
– Să fiu al dracului dacă știu cum de n-a nimerit nenorocitu’ porcăria asta de elice! strigă el, cu căciulită roșie de lână, pe care o purta întotdeauna, trasă adânc peste urechi. – Nu ne sunase ceasul!
– Ce?
– Nimic! Ai mai găsit și altceva?
– Nu încă, fir-ar… Tu ești în regulă, Tom?
Un trosnet brusc și toți se răsuciră înspăimântați, dar era doar o creangă de copac supraîncărcată cu zăpadă care se prăbușise la pământ.
– Espèce de con, spuse Jean-Luc și privi printre pleoape la cer, foarte îngrijorat de lumina în scădere, apoi ridică din umeri, ca pentru sine, aprinse o altă țigară și o porni la întâmplare prin jur, lovindu-și din când în când picioarele unul de celălalt, ca să și le încălzească.
De partea lui, Jordan nu mai găsi nimic în neregulă. Minutele treceau. Rodrigues încă mormăia și blestema, cu un braț strecurat incomod în măruntaiele compartimentului. Ceilalți priveau, strânși în grup în spatele lui, la o distanță bună de elice. Era mult zgomot și neplăcut, lumina bună, dar nu pentru mult timp. Mai aveau încă treizeci de kilometri de mers, iar în acești munți nu exista nici un sistem de ghidare în afara micului radioemițător de la baza lor, care câteodată mergea și câteodată nu.
– Hai, pentru Dumnezeu, murmură cineva.
La Shiraz, cei doi piloți și doi mecanici din echipa pe care o înlocuiau le făcuseră grăbiți semn de rămas bun și alergaseră către 125-ul companiei lor, un avion cu reacție cu opt locuri și două reactoare, folosit de pentru transport sau misiuni speciale, același reactor care îi adusese pe ei din concediu, peste Golf, de la Aeroportul internațional din Dubai. Lochart și Jordan veniseră din Anglia, Jean-Luc din Franța și Rodrigues de la o vânătoare în Kenya.
– De ce dracu’ se grăbesc? întrebase Lochart în timp ce micul bireactor își închidea ușile și pornea către capătul pistei.
– Aeroportul e încă numai în parte operațional. Toți sunt în grevă, dar nu-ți face griji, spusese Scot Gavallan. Trebuie să decolez înainte ca scorțosul ăla, piticania aia căpățânoasă din turnul de control, care-și închipuie că-i trimisul Domnului la controlul traficului de zbor al Liniilor Aeriene Iraniene, să ne anuleze decolarea. Mai bine s-o-ntindem și noi înainte să-și vâre nasul și peaici.
– Cu vama cum rămâne?
– Încă în grevă, bătrâne! Dimpreună cu toți ceilalți băncile-s tot închise. Nu-ți face griji, o să ne întoarcem la normal într-o săptămână, cel mult.
– Merele! spusese Jean-Luc. Ziarele din Franța spun că Iranul este une catastrophe, cu Khomeini și mullahii lui pe de-o parte, armata gata oricând să încerce o lovitură militară, cu comuniștii care se vâră peste tot, guvernul lui Bakhtiar neputincios și războiul civil inevitabil.
– Ce știu ăia din Franța, bătrâne? spusese Scot Gavallan, nepăsător, în timp ce-și încărcau lucrurile.
– Francezii știu, mon vieux. Toate ziarele spun că Khomeini n-o să coopereze niciodată cu Bakhtiar pentru că-i numit de Șah și oricine a avut vreo legătură cu Șahul e terminat. Terminat. Bătrânu’ Scuipă-Foc a zis de cincizeci de ori că n-o să lucreze cu nimeni pus de Șah.
Lochart zisese:
– L-am văzut pe Andy acum trei-zile la Aberdeen și băga mâna în foc că Iranul se va întoarce la normal curând, acum, că Khomeini s-a întors și Șahul a șters-o.
Scot se lumină.
– Ei, vezi, dacă e cineva care să știe cum stau lucrurile, ăsta-i Bătrânu’. Ce mai face, Tom?Lochart rânjise.
– În mare formă. Plin de energie.
“Andy” era Andrew Gavallan, tatăl lui Scot, președinte, și director executiv al S-G.
– Andy a zis că Bakhtiar are armata, marina și aviația, poliția și SAVAK, așa că Khomeinitrebuie să ajungă cumva la o înțelegere. Altfel e război civil.
– Iisuse, spusese Rodrigues, ce dracu’ căutăm noi aici?
– Bani!
– Merde! Rahat!
Râseseră toți – Jean-Luc era un pesimist înnăscut – apoi Scot spusese:
– Ce dracu’ mai contează, Jean-Luc? Nimeni nu s-a legat de noi pe-aici, nu? Orice necazuriau avut ăștia, nimeni nu s-a legat de noi. Noi nu lucrăm decât cu Iran Oil. N-are a face cine e la putere, Bakhtiar, Khomeini sau generalul nu-știu-cine, situația trebuie să revină curând la normal. Orice guvern are nevoie disperată de petrodolari, așa că trebuie să aibă elicoptere, trebuie să ne aibă pe noi. Pentru Dumnezeu, ăștia nu-s proști!
– Nu, dar Khomeini e fanatic și nu-i pasă de altceva decât de Islam – iar petrolul nu-i Islamul.
– Și ce faci cu saudiții, cu Emiratele, cu OPEC, pentru Dumnezeu? Sunt toți islamici și toți cunosc cât face barilul! La dracu’ cu asta! Ascultă-mă! Scot mustăcise. Guerney Aviation s-a retras din munții Zagros și a redus la zero toate operațiile lor în Iran. La zero!
Asta-i făcuse atenți pe toți. Guerney Aviation era o mare companie americană de elicoptere și principalul lor rival. Dacă Guerney pleca de-acolo, aveau de lucru de două ori mai mult, iar tot personalul străin al S-G din Iran era plătit după un sistem de bonificații legat de profitul activității din Iran.
– Ești sigur, Scot?
– Sigur, Tom. S-au circărit al dracului cu Iran OU în privința asta. Lovitura a fost că Iran OU a zis: Dacă vreți să plecați, plecați, dar toate elicopterele sunt pe licența noastră, așa că astea rămân. Și toate piesele de rezervă. Așa că Guerney le-a zis să și le bage știi tu unde, au închis baza de la Gash, au pus toate elicopterele la păstrare și au plecat.
– Nu cred asta, spusese Jean-Luc. Guerney trebuie să aibă cincizeci de elicoptere pe contract. Nici chiar ei nu-și pot îngădui să rezilieze un contract atât de mare.
– Și totuși am zburat deja săptămâna trecută în trei misiuni care fuseseră toate exclusiv Guerney.
Jean-Luc întrerupse strigătele de bucurie.
– Și de ce s-a retras Guerney, Scot?
– Șefu’ nostru Făr-de-teamă din Teheran crede că nu mai au zănag, nu mai suportă tensiunea sau nu mai vor. Pe bună dreptate! Cea mai mare parte din vitriolul lui Khomeini e contra Americii și firmelor americane. McIver crede că încearcă să-și reducă pierderile și asta e strașnic pentru noi.
– Mon Dieu! Dacă nu-și pot lua aparatele și piesele de schimb, sunt în găleată.
– Nu ne privește pe noi asta, bătrâne! Noi trebuie să ne facem treaba și să zburăm. Câtă vreme ne ținem bine, primim toate contractele lor și sărim de dublul lefii anul ăsta.
– Tu en parles a mon cui, ma tete est malade! Râseseră cu toții. Chiar și Jordan știa ce înseamnă asta: “Să i-o spui lu’ Mutu!”
– Nu-ți face griji, flăcăule, spusese Scot. încrezător, Lochart dădu din cap ca pentru el. Frigulmunților încă nu-l pătrunsese. Andy și
Scot au dreptate. Totul o să între în normal curând. Trebuie să fie așa. Ziarele din Anglia erau la fel de sigure că situația din Iran se va normaliza de la o zi la alta. Asta dacă sovieticii n-au să încerce ceva pe ascuns. Și fuseseră preveniți. Se înțeleseseră între ei, și americanii și sovieticii, să nu se bage nici unul, așa că acum iranienii puteau să-și rezolve problemele lor după cum vroiau. E adevărat că oricine ar fi la putere are nevoie urgent de stabilitate și de venituri. Iar asta înseamnă petrol. Da, totul o să fie în regulă. Ea crede asta și dacă ea crede că totul o să fie minunat, odată Șahul răsturnat și Khomeini întors la putere, de ce n-aș crede și eu? Ah, Șeherezada, ce dor îmi e de tine!
Îi fusese cu neputință să-i telefoneze din Anglia. în Iran, liniile telefonice nu fuseseră niciodată prea bune datorită supraîncărcării sau industrializării mult prea rapide, dar în ultimele opt luni, de când începuseră necazurile, grevele din sectorul telecomunicațiilor, care se succedau aproape fără întrerupere, făcuseră comunicațiile interne și externe din ce în ce mai dificile, iar acum erau aproape inexistente. Când se aflase la sediul companiei, la Aberdeen, pentru controlul medical semestrial, reușise să-i trimită un telex după opt ore de încercări repetate. Îl trimisese prin grija lui Duncan McIver la Teheran, unde era acum. Nu prea poți spune multe într-un telex, în afară de “Ne vom revedea în curând. Mi-e dor. Te iubesc.” Nu mai e mult, draga mea și…
– Tom!
– O, salut, Jean-Luc! Ce-i?
– O să ningă curând.
– Da.
Jean-Luc avea o față subțire, un nas mare, galic și ochi căprui, era suplu, ca toți piloții care aveau controale medicale severe la fiecare șase luni, când nu era nici o iertare pentru kilogramele în plus.
– Cine-a tras în noi, Tom? Lochart ridică din umeri.
– N-am văzut nimic. Tu?
– Nici eu! Sper c-a fost doar un nebun. Ochii lui Jean-Luc îl sfredeleau.
– Pentr-o clipă m-am crezut înapoi în Alger – munții ăia nu sunt prea diferiți – la aviație, luptându-mă cu fellahii i FLN. Bătu-i-ar Dumnezeu să-i bată! Strivi mucul țigării cu călcâiul. Amș trecut printr-un război civil și detest treaba asta. Cel puțin atunci aveam bombe și tunuri. Nu vreau să fiu civilul prins în alt război fără altceva pe care să mă bazez decât fuga.
– A fost doar un nebun singuratic.
– Cred c-o să avem de-a face cu o mulțime de nebuni, Tom. De când am părăsit Franța, am avut o presimțire urâtă. E și mai rău de când am ajuns aici. Noi am fost în război, tu și cu mine, cei mai mulți dintre ceilalți, nu. Noi doi avem un miros special pentru asta și-ți spun că am întrat în mare belea.
– Nu, ești doar obosit.
– Asta e adevărat.
– Andy a făcut pe grozavul?
– Foarte tare! Vă trimite salutările lui și zice s-o ținem tot așa.
Jean-Luc râse și-și înăbuși un căscat.
– Mon Dieu, mor de foame! Ce-a pregătit Scot pentru întoarcerea noastră?
– A pus un panou cu “Bine ați venit!” deasupra hangarului.
– La cină, mon vieux, la cină!
– Scot a zis că el și niște săteni au fost la vânătoare, așa că are o pulpă de căprioară și câțiva iepuri pregătiți, în schimbul mulțumirilor tale călduroase, și grătarul o să fie gata până ajungem.
Ochii lui Jean-Luc se aprinseră.
– Bun! Ascultă! Am adus brie, usturoi – un kilogram, șuncă afumată, anșoa, ceapă și câteva chile de pasta, cutii de bulion și nevastă-mea mi-a dat o rețetă nouă de matriciana de la Giani din St. Jean, care e de-a dreptul incredibilă. Și vin.
Lochart simți că îi lasă gura apă. Pasiunea lui Jean-Luc era gătitul și, când vroia, era de-a dreptul inspirat.
– Am adus de la Fortnums conserve din tot ce mi-a trecut prin cap și niște whisky. Hei, am dus dorul mâncărurilor tale!
Și eu ți-am dus dorul, își zise. Când se-ntâlniseră în Dubai îi strânsese mâinile și îl întrebase:
– Cum a fost în concediu?
– Am fost în Franța, se împăunase Jean-Luc. Lochart îi invidiase simplicitatea. Nimic în Anglia nu fusese cum trebuia: nici vremea, nici mâncarea, concediul, copiii, ea, sau sărbătorile Crăciunului, oricât de mult încercase.
Și ce dacă. M-am întors și curând o să fiu în Teheran.
– Gătești deseară, Jean-Luc?
– Desigur! Cum aș putea trăi fără o mâncare ca lumea? Lochart izbucnise în râs. Ca restul lumii!
Îl priviră pe Rodrigues care muncea din greu. Motoarele sunau înfundat și palele elicei îi fluturau hainele. Lochart ridică degetul mare către Scot Gavallan, care aștepta răbdător în cabină. Scot îi răspunse la fel, apoi arătă către cer. Lochart dădu din cap, ridică din umeri, apoi își îndreptă din nou atenția către Rodrigues, știind că nu-l putea ajuta altfel decât așteptând cu stoicism.
– Când te duci la Teheran? întrebă Jean-Luc. Inima lui Lochart își înteți bătăile.
– Am de trimis un raport lui McIver și o să-l pun la poștă acolo. O să iau un 206. O să dureze toată ziua de mâine ca să verific totul. Scot a spus că trebuie să fim gata să începem operațiile la întreaga capacitate.
Jean-Luc se holbă la el.
– A spus Nasiri “întreaga capacitate”?
Nasiri era omul de legătură cu partea, iraniană și managerul bazei, un angajat al lui Iran Oil, firma guvernamentală care deținea monopolul și proprietatea asupra întregului petrol, deasupra și dedesubtul solului, care urmărea și autoriza toate zborurile lor. S-G lucra pe bază de contract cu această companie, supraveghind, punând la dispoziție personal și aprovizionând cu alimente și echipament sondele de petrol împrăștiate prin tot ținutul muntos, și ocupându-se cu inevitabilele CASEVAC – evacuarea răniților, accidente și situații de urgență.
– Mă îndoiesc c-o să zburăm prea mult în următoarele săptămâni din pricina vremii, dar ar trebui să fiu în stare să scot un 206.
– Da. O să ai nevoie de un însoțitor. Vin cu tine. Lochart râse.
– Nici gând, bătrâne! Ești al doilea la comandă și de serviciu pentru următoarele două săptămâni.
– Dar n-o să fie nevoie de mine. Doar trei zile, ei? Trebuie să mă asigur că apartamentul nostru e-n regulă.
În vremurile normale, Teheranul era locul unde își instalau familiile toți piloții care lucrau două săptămâni pentru o săptămână liberă. Mulți dintre ei, în special englezii, optau pentru două luni de serviciu și o lună liberă, acasă.
– E foarte important să ajung la Teheran.
– O să verific eu apartamentul, dacă vrei, și, dacă îmi promiți să gătești trei nopți pe săptămână, am să te las să tragi o fugă două zile când mă întorc. Abia ai venit dintr-o lună de concediu.
– A, dar asta a fost acasă! Acum trebuie să mă gândesc la mon amie. Desigur că e tare tristă fără mine, în Teheran. A stat singură o lună întreagă. Fără îndoială!
Jean-Luc îi aruncă o privire lui Rodrigues, apoi se uită din nou la cer.
– Mai putem aștepta încă zece minute, Tom, apoi ar trebui să ne pregătim un fel de tabără, cât mai e lumină.
– Da.
– Dar să ne întoarcem la lucruri mai importante. Tom…
– Nu!
– Merde! Fii francez și nu anglo-saxon! O lună întreagă! Gândește-te ce simte ea!
Rodrigues înșuruba panoul la loc și-și șterse mâinile.
– Hai să ieșim dracului de-aici! strigă și se urcă în cabină.
Îl urmară grăbiți. Mecanicul încă mai trăgea de centura de siguranță când se ridicară în aer țâșnind pe deasupra primei înălțimi către baza lor. Atunci îl văzu pe Jordan holbându-se la el.
– Ce-i Cu tine, Porcărie?
– Cum ai reparat porcăria aia de țeava, frate-meu? Era a dracului de găurită!
– Cu gumă! Ce?
– Cu gumă de mestecat. Sigur, fir-ar al dracului! A ținut în blestematul ăla de Vietnam, de ce n-ar ține și-aici? Sper! Fiin’că e doar o nenorocită de ciobitură mică, da’ asta a fost tot ce-am avut, așa că, lua-v-ar dracu, rugați-vă! Și nu mai înjurați, pentru Dumnezeu!
Aterizară cu bine la baza lor când zăpada începu să se aștearnă. Pentru mai multă siguranță, personalul de la sol aprinsese luminile de aterizare.
Baza era alcătuită din patru rulote mari pe roți, o bucătărie, un hangar pentru un 212 – un elicopter cu paisprezece locuri pentru transport de mărfuri sau pasageri – și două 206, platforme de aterizare, șoproane pentru piesele de schimb, pentru sonde și pompe și pentru țevile de foraj. Se afla la două mii două sute optzeci și șapte de metri altitudine, pe un platou mic, împădurit și foarte pitoresc, așezată într-un fel de depresiune pe jumătate înconjurată de vârfuri acoperite cu zăpadă, care se-nălțau la peste trei mii șase sute șaizeci de metri. La opt sute de metri mai departe se afla satul Yazdek. Sătenii făceau parte dintr-un trib mărunt ăl nomazilor Kash’kai, așezați cu un secol în urmă aici, în preajma acestei încrucișări a două dintre drumurile de caravane mai puțin importante, care traversau Iranul de trei, poate patru mii de ani.
S-G avea baza aici de șapte ani, ca urmare a unui contract cu Iran OU, mai întâi pentru a supraveghea o conductă de petrol și a efectua ridicarea topografică a zonei, mai apoi ca să ajute la ridicarea și întreținerea sondelor de pe câmpurile bogate în petrol din apropiere. Era un loc singuratic, sălbatic și minunat, misiunile de zbor interesante și plăcute, orele de serviciu ușoare – căci în Iran legile îngăduiau zborurile numai în cursul zilei. Verile erau încântătoare. Cea mai mare parte a iernii erau înzăpeziți. În apropiere se aflau lacuri cristaline în care se pescuia bine, iar în pădure vânatul era din belșug. Relațiile cu sătenii din Yazdek erau excelente. În afara scrisorilor, de obicei erau bine aprovizionați, și nu li se cereau altele în schimb. Și, de mare importanță pentru toți, se aflau la o bună bucată de drum de sediul din Teheran al firmei, lipsiți de legătură radio mai tot timpul și lăsați să se descurce fericiți cu ceea ce aveau.
În clipa în care motorul se opri și rotorul încetă să se mai învârtească, Rodrigues și Jordan desfăcură din nou panoul. Rămaseră cu răsuflarea tăiată. Podeaua compartimentului era scăldată în ulei, și îi izbi mirosul puternic de benzină. Tremurând, Rodrigues cercetă cu atenție interiorul, apoi făcu un semn cu lanterna: la una dintre îmbinările muchiilor unui rezervor de petrol se formase o mică fisură pe care ar fi fost imposibil s-o detecteze acolo, în munți. Un firicel de combustibil se scurgea de-acolo, amestecându-se cu uleiul de dedesubt.
– Iisuse, Porcărie! Ia uite, împuțită bombă cu ceas! în spatele lui, Jordan aproape leșină.
– O scânteie și… La naiba! Dă-mi un furtun, pentru Dumnezeul O umplu cu apă acum, înainte să sărim în aer!
– Ți-aduc eu, spuse Scot, apoi adăugă gâtuit: Ei bine, cred că s-a dus una dintre viețile noastre. Mai avem opt.
– Cred că te-ai născut cu păr, căpitane, spuse Rodrigues, simțind că-i vine să verse. Da! Cred că te-ai născut cu păr. Jucăria asta… se opri brusc, ascultând cu atenție.
Toți cei din apropiere îl imitară – Lochart și Jean-Luc lângă cabana stației, împreună cu Nasiri, jumătatea de duzină de iranieni, personal de sol, bucătari și muncitori. Se lăsă o tăcere adâncă. Apoi din nou, din direcția satului, ajunse până la ei o rafală de pușcă mitralieră.
– Drace! mormăi Rodrigues, de ce dracu’ ne-am întors înapoi în cloaca asta împuțită?