1001 de nopți Povestea cu tânărul cel vrăjit și cu peștii

Află, așadar, o, doamne al meu, că tatăl meu a fost sultanul acestei cetăți. Îl chema Mahmud și era stăpân peste Insulele Negre și peste acești patru munți. Tatăl meu a domnit șaptezeci de ani, după care s-a stins întru mila Atoatedătătorului. După moartea lui, am luat eu sultănia și m-am însurat cu fiica moșului meu. Iar ea mă îndrăgea cu o dragoste atâta de aprigă, încât, dacă din întâmplare zăboveam pe undeva departe de ea, nu mânca și nu bea nimic, până ce nu mă vedea iar. Și șezu sub ocrotirea mea vreme de cinci ani, până ce într-o zi se duse la hammam, după ce poruncise bucătarului să ne gătească masa de prânz. Iar eu intrai în sarai și mă culcai pe locul obișnuit pe care mă culcam, și poruncii la două dintre roabele mele să-mi facă vânt cu un vânturar. Atunci una se așeză la capul meu, iar cealaltă la picioare. Și mă cuprinse nesomnia, gândind la lipsa soției mele, și nici o tihnă nu se mai lipi de mine: căci chiar dacă ochiul meu se închisese, sufletu-mi sta tot treaz! Atunci o auzii pe roaba care îmi ședea la cap cum îi spunea celei care îmi ședea la picioare:

— O, Massuda, ce tinerețe fară de noroc mai are și stăpânul nostru! Și ce păcate pe capul lui s-o aibă de soție pe stăpâna noastră, vicleană și nelegiuită!

Iar cealaltă răspunse:

— Bătu-le-ar Allah pe muierile stricate. Că odrasla asta a desfrâului niciodată nu are să mai poată găsi pe careva cu o fire așa de bună ca a stăpânului nostru, ea, care își petrece nopțile prin felurite paturi!

Iar roaba care ședea la cap răspunse:

— Chiar că stăpânul nostru trebuie să fie tare adormit, de nu ia seama la faptele muierii lui!

Iar cealaltă zise:

— Păi ce tot trăncănești tu acolo? Au poate stăpânul nostru să prepună ce face ea? Ori poate socoti cumva că îl lasă ea să se învârtească în voie? Află, dar, că întotdeauna vicleana amestecă ceva în pocalul pe care stăpânul nostru îl bea în fiecare seară, înainte de a se culca: îi pune în el niște banj44; și îl cufundă în somn. În acea stare, nu mai poate să știe nici ce se petrece, nici unde se duce ea, nici ce face. Or, după ce îi dă să bea vinul, ea se îmbracă și pleacă, lăsându-l singur, și lipsește până-n zori. Când se întoarce, îi arde sub nas niște mirosne, și el atunci se trezește din somn.

Când auzii, doamne, vorbele roabelor, în ochii mei lumina se preschimbă în neguri. Și tare zăbavnic vedeam apropiindu-se noaptea spre a mă afla iarăși cu fiica moșului meu, care se întoarse într-un sfârșit de la hammam. Atunci întinserăm masa și mâncarăm vreme de un ceas, îmbiindu-ne unul pe altul la băutură, ca de obicei. După care cerui vinul pe care îl beam în fiecare seară, înainte de a mă culca; iar ea îmi întinse potirul. Atunci mă ferii cu grijă să-l beau; da mă prefăcui a-l duce la buze, ca și în alte dați; și îl vărsai în crăpătura de sus a caftanului, și-apoi pe clipă pe dată mă întinsei pe pat, prefăcându-mă că dorm. Iar ea zise atunci:

— Dormi! Și nu te-ai mai trezi în veci! Că, pe Allah! Tare mi-e lehamite de tine, și mi-e silă până și de chipul tău; iar sufletul mi-e sătul de atingerea cu tine!

Pe urmă se sculă, își puse hainele cele mai frumoase, se înmiresmă, încinse o spadă, deschise ușa de la sarai și plecă. Eu atunci mă sculai și mă ținui după ea, până ce ieși din sarăi. Și străbătu toate sukurile și, până la urmă, ajunse la porțile cetății. Atunci le grăi porților într-o limbă pe care n-o pricepeam, și zăvoarele căzură, și porțile se deschiseră, și ea ieși. Iar eu pornii pe urma ei, fară ca ea să mă simtă, până ce ajunse pe o ridicătură, alcătuită din aruncături de gunoaie, și la un bordei cu o boltă deasupra, făcută din lut ars; intră pe ușă, iar eu mă aburcai pe boltă și mă așezai acolo sus, la pândă. Și iacăt-o că intră la un arap negru. Arapu-acela hâd avea buza de sus cât o buză de oală, iar buza de jos, cât însăși oala; și amândouă buzele îi atârnau atâta de jos, încât ștergea cu ele țărâna de pe pietrele podelei. Și era putred de boli; și stă tolănit pe un strat sărac de paie de trestie de zahăr. Când îl văzu, fiica moșului meu sărută pământul între mâinile lui; iar el săltă capu-nspre ea și-i grăi:

— Vai de tine și de tine! De ce-ai zăbovit până la ceasul acesta? I-am poftit pe arapii care s-au apucat să bea la vinațuri și s-au împreunat cu liubovnicele lor. Și eu nu am vrut să beau, din pricina ta!

Ea spuse:

— O, stăpâne al meu și dulceața inimii mele, nu știi că eu sunt măritată cu fiul moșului meu și că mi-e silă până și de chipul lui, și că mi-e greață să stau cu el? Și-apoi, de nu mi-ar fi fost frică să nu te văd și pe tine zăticnit, de mult aș fi năruit cetatea din creștet până în temelii și aș fi făcut ca numai glasul cucuvăii și al ciorii să se mai audă; și aș fi mutat pietrele năruiturilor hăt tocmai dincolo de muntele Cocaz45.

Arapul răspunse:

— Minți, dezmățato! Or, mă jur pe cinstea și pe însușirile cele voinicești ale arapilor, și pe întâietatea noastră nemăsurat mai presus față de cea a bărbaților de neam alb, că dacă încă o dată, începând din ziua aceasta, ai să mai zăbovești așa, am să mă scutur de prietenia cu tine și nu am să-mi mai aștern trupul peste trupul tău! O, vânzătoareo vicleană! N-ai zăbovit așa decât ca să-ți îndestulezi într-alte părți pojarurile tale de muiere, o, stricato, o, tu cea mai ticăloasă dintre muierile albe!

Așa îi istorisi sultanului feciorul de sultan. Și urmă:

Când auzii ce-și vorbiseră și când văzui cu ochii mei ceea ce urmă între ei doi, lumea se preschimbă în neguri dinaintea mea și nu mai știui unde mă aflu. Apoi fiica moșului meu începu să plângă și să se jeluiască, ugilită între mâinile arapului, și să spună:

— O, dragostea mea, o, frupt al inimii mele, nu te mai am decât pe tine! Dacă mă alungi, atunci e vai de mine! O, iubirea mea, o, lumină a ochiului meu!

Și nu se mai opri din plâns și din rugăminți, până ce el nu o iertă. Ea atunci se sculă bucuroasă, se dezbrăcă de toate hainele de pe ea, și de ceacșiri, și rămase goală de-a binelea. Pe urmă spuse:

— O, stăpâne al meu, ai să-i dai ceva de mâncare roabei tale?

Iar arapul răspunse:

— Saltă capacul cratiței și ai să găsești în cratiță o tocană făcută cu niște oase de șoarece, pe care ai s-o înfuleci de-ai să rozi și oasele; pe urmă ia oala ceea de colo și-ai să găsești în ea niște buză46 de băut!

Iar ea se duse și mancă, și bău, și se spălă pe mâini; pe urmă se întoarse și se culcă lângă arap pe paiele de trestie, goală cu totul, și se ghemui sub arap pe zdrențele împuțite.

Când văzui toate faptele pe care le săvârșea fiica moșului meu, nu mai putui să mă țin și sării din vârful bagdadiei și mă repezii în odaie, și luai spadă, pe care o adusese fiica moșului meu, hotărât să-i omor pe amândoi. Și dintru-ntâi îl izbii pe arap peste gât, și gândii că-și lepădase sufletul.

În clipita aceea, Șeherezada văzu zorii mijind și se opri sfioasă. Iar când lumina zilei străluci, sultanul Șahriar intră în sala de județe, și divanul fu înțesat de lume până la sfârșitul zilei. Pe urmă sultanul se întoarse în saraiul lui, iar Doniazada îi zise surorii sale:

— Urmează, mă rog ție, povestea!

Ea răspunse:

— Din toată inima și ca o cinstire datorată!

Așadar, când fu cea de a opta noapte, Șeherezada urmă:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânărul cel vrăjit i-a spus sultanului:

Izbindu-l pe arap, spre a-i reteza capul, i-am retezat într-adevăr beregata – pielea și carnea – și am socotit că l-am ucis, întrucât a horcăit o horcăitură lungă și cumplită. Fiica moșului meu, care dormea adânc, se trezi după plecarea mea, luă spada pe care o puse la loc în teacă, se întoarse acasă la sarai și se culcă în patul meu, până dimineața. A doua zi de dimineață, văzui fiica moșului meu că își taie pletele și se îmbracă în haine de moarte. Pe urmă îmi spuse:

— O, fiu al moșului meu, să nu mă cerți cumva pentru ceea ce fac, întrucât iacătă că am aflat că maică-mea a murit, taică-meu a fost ucis în războiul cel sfânt, unul dintre frații mei s-a prăpădit înțepat de un scorpion, și fratele celălalt a fost îngropat de viu sub prăbușirea unei clădiri. Așa încât sunt îndreptățită să plâng și să mă chinuiesc.

La vorbele acestea, nu vrusei să arăt că aș ști ceva, și îi zisei:

— Fă ce socoți, căci nu te opresc de la nimic.

Iar ea rămase închisă în jalea, în lacrimile și în dârdora ei de durere smintită, vreme de un an întreg, de la început până la celălalt început. Când se încheie anul, îmi zise:

— Vreau să zidesc pentru mine în saraiul tău un mormânt boltit, și să mă închid acolo în singurătate și în lacrimi, și să-i dau numele de Casa Jelaniilor!

Eu îi răspunsei:

— Fă ce socoți tu de trebuință!

Iar ea își clădi Casa Jelaniilor ei, încununată cu o boltă și cuprinzând un mormânt ca o groapă. Pe urmă îl aduse și îl puse acolo pe arap, care nu era mort, dar care ajunsese tare bolnav și tare slăbit, și care chiar că nu mai putea să-i fie de nici o slujbă fiicei moșului meu. Dar starea aceea nu îl împiedica să bea întruna la vin și la buză. Iar din ziua rănirii lui, nu mai putea să vorbească, și trăia așa mai departe, întrucât sorocul lui nu venise. Iar ea, în fiecare zi intra la el sub boltă, în zori și pe înserate, și era cuprinsă lângă el de potoape de lacrimi și de nebunie; și îi da să bea băuturi și mâncăruri terciuite. Și nu conteni a face așa, dimineața și seara, tot răspasul celui de al doilea an. Iar eu o îngăduiam plin de răbdare toată vremea; și într-o zi, intrând la ea pe neașteptate, o găsii pornită pe plânsete și izbindu-se peste obraji și rostind cu glas jalnic stihurile acestea:

De când te-ai dus, iubite, m-am sihăstrit de lume, Și doar singurătatea îmi sună în auz, Căci nu mai e în stare să strige un alt nume Inima mea, iubite, din clipa când te-ai dus.

De te vei mai întoarce, iubitule, vreodată La roaba care suflet și trup ți-a dăruit, O, fie-ți milă, strânge-i cenușa lepădată, Și-n amintirea vieții cu care te-a iubit, Dă-i liniștea deplină de care n-avu parte, Și sapă-i tu mormântul, oriunde vei vroi, Numai să fie-alături de tine, ca și-n moarte La pieptul tău să doarmă iubirea-ți, pe vecii.

Și glasul tău, ah, glasul, aminte să-și aducă De numele cu care pe vremuri mă striga, Și-asupra gropii negre să-și cheme vechea slugă, Să-i vină la picioare precum venea cândva.

Ci, vai, atunci zadarnic vei întreba mormântul Sub care mă va roade al vieților călău.

Că va răzbate-afară doar sunetul, răsfrântul, Al oaselor uscate, scrâșnind de dorul tău.

Când își isprăvi jelania, îi spusei, cu sabia în mână:

— O, vânzătoareo, iacătă vorbele vicleniei care se leapădă de legăturile juruite și calcă în picioare dragostea!

Și, ridicând mâna, mă pregăteam s-o izbesc, când ea sări deodată și, pricepând astfel că făptașul betejirii arapului eram eu, se ridică dreaptă în picioare și rosti niște vorbe pe care nu le înțelesei deloc, și zise:

— Prin puterea vrăjitoriei mele, Allah să te preschimbe jumătate în piatră și jumătate în om!

Și tot atunci, doamne, ajunsei precum mă vezi. Și nu mai putui să mă clintesc, nici să fac vreo mișcare; astfel că nu sunt nici mort, nici viu. După ce mă aduse în starea aceasta, vrăji și cele patru insule ale împărăției mele și le preschimbă în munții cu lacul de la mijloc; iar pe supușii mei îi preschimbă în pești. Da asta nu e tot! În fiecare zi, mă schingiuiește și mă biciuiește cu o vână de piele și îmi dă o sută de lovituri până la sânge. Și apoi îmi pune de-a dreptul pe piele, pe sub haine, o cămașă de păr aspru care îmi cuprinde toată partea de sus a trupului!

Și tânărul, după spusele acestea, începu să plângă și rosti aceste stihuri:

Dreptatea-ți așteptând-o, Doamne-al meu, Și judecata-ți.

— Îmi sugrum durerea Și-ndur fără crâcnire orice greu, De vreme ce așa îți este vrerea.

Dar mă sfârșesc de chinuri, fără vină, Și numai tu mi-ești țărmul alinat, O, Doamne, către care se închină Profetul nostru binecuvântat.

Atunci sultanul se întoarse spre tânăr și îi spuse:

— Ai mai adăugat un păs la păsurile mele! Și ia spune-mi, unde se află femeia aceea?

El răspunse:

— În mormântul în care zace arapul sub boltă. Se abate pe la mine în fiecare zi. Vine la mine, mă dezbracă de haine și mă bate cu o sută de lovituri de bici, în vreme ce eu plâng și țip, și nu pot să fac nici o mișcare, ca să mă apăr. Pe urmă, după ce mă pedepsește astfel, se întoarce la și dimineața, și seara, vinuri și băuturi fierte.

Sultanul zise:

— Pe Allah! O, necăjitule, se cade să-ți dau un ajutor de pomenire și să-ți fac un bine care, atunci când n-oi mai fi, să se treacă în hrisoavele cronicilor!

Apoi sultanul urmă să stea la taifas cu el până la lăsarea serii. Pe urmă se ridică și așteptă să vină ceasul de noapte al vrăjitorilor. Atunci se dezbrăcă, își încinse paloșul și porni spre locul unde se afla arapul. Văzu acolo lumânările aprinse și fanarele atârnate; văzu și cățuia cu tămâie, mirosnele și alifiile. Pe urmă se duse drept la arap, îl izbi cu paloșul și îl omorî. Apoi îl aburcă în spinare și îl zvârli în afundul unui puț, care se afla în sarăi. Pe urmă se întoarse și se îmbrăcă în hainele arapului și se preumblă oleacă pe sub boltă, vânturând în mână spadă, cât era ea de lungă.

Peste un ceas, veni și vrăjitoarea, dezmățata, la tânăr. De cum intră, îl dezbrăcă pe fiul moșului ei și luă un bici și începu să-l bată. El atunci strigă:

— Au! Au! Ajunge! Osânda mea e prea amarnică! Oh! Fie-ți milă de mine!

Ea răspunse:

— Da ție ți-a fost milă de mine? Mi-ai cruțat tu iubitul? Nu! Ei na, îndură!

Apoi puse pe el cămașa din păr de capră și așternu celelalte haine peste cămașă. După care coborî la arap, să-i ducă pocalul cu vin și olul cu ierburi fierte. Și intră sub boltă, și plânse, și se jelui țipând:

— Ufl Uf!

Și zise:

— O, stăpâne al meu, grăiește-mi! O, stăpâne al meu, vorbește cu mine!

Pe urmă rosti cu durere stihurile acestea:

Ah, va mai ține, o, inima mea, Aceasta despărțire-atât de grea?

Iar dragostea cu care m-ai străpuns Nu-i oare chinuită-ndeajuns?

Ah, până când vei mai fugi de mine, Lăsându-mi numai jale și suspine?

Dacă n-ai vrut decât să mă ucizi, Fii fericit, iubite: m-ai ucis!

Pe urmă izbucni în hohote de plâns și iarăși spuse:

— O, stăpâne, vorbește-mi, ca să te aud!

Atunci arapul (cel închipuit) își puse limba de-a crucișelea și începu să îngâne după rostirea arapilor, și grăi:

— Hoh! Hoh! Nu este tărie și putere decât întru ajutorul lui Allah!

Când auzi vorbele (după atâta amar de vreme de când arapul nu mai vorbise), femeia scoase un țipăt de bucurie și leșină; ci își veni în fire și spuse:

— Oh! Iacătă că stăpânul meu s-a vindecat!

Atunci sultanul își prefăcu glasul și-l făcu tare slab și zise:

— O, stricato! Nu ești vrednică să-ți grăiesc!

Ea zise:

— Pentru ce oare?

El răspunse:

— Pentru că în fiece zi nu faci altceva decât să-l pedepsești pe soțul tău, iar el să țipe și să strige după ajutor, de mi se duce somnul pe toată noaptea până dimineața. Iar soțul tău nu contenește să ți se roage și să-ți ceară îndurare, încât glasul lui îmi alungă somnul. Fără chinurile astea, de multă vreme mi s-ar fi întors puterile. Și chiar aceasta-i pricina care mă oprește a-ți răspunde.

Ea spuse:

— Atunci, dacă îmi poruncești așa, am să-l slobozesc din starea în care se află!

Iar sultanul zise:

— Da! Slobozește-l și întoarce-ne liniștea!

Ea spuse:

— Ascult și mă supun!

Pe urmă se ridică și ieși de sub boltă. Intră în altar, luă un găvan de aramă plin cu apă și rosti deasupra lui niște vorbe vrăjitorești. Și apa începu să fiarbă ca apă fiartă într-un ceaun. Atunci îl stropi cu apă pe tânăr și rosti:

— Prin puterea vorbelor rostite, te dezleg să ieși din înfățișarea aceasta spre a lua iarăși înfățișarea ta cea dintâi!

Și tânărul se scutură și se sculă în sus pe picioarele lui, și se bucură de slobozirea sa, și strigă:

— Mărturisesc că nu este alt Dumnezeu decât Allah, iar Mohamed este profetul lui Allah! Binecuvântarea și pacea lui Allah fie asupra-i!

Pe urmă ea spuse:

— Du-te și să nu mai dai pe-aici, că altminteri te voi omorî!

Și-l scuipă în ochi. Atunci el plecă de dinaintea ei. Iar ea se întoarse la boltă și coborî în ea și spuse:

— O, stăpâne al meu, ridică-te să te văd!

Iar el, tare slab, spuse:

— Oh! N-ai făcut încă nimic! Nu mi-ai dat îndărăt decât numai o parte din tihnă, da n-ai curmat pricină de căpetenie a tulburării mele!

Iar ea zise:

— O, inima mea, care-i pricină de căpetenie?

El spuse:

— Peștii din lac, cei care nu sunt decât locuitorii cetății de odinioară și ai celor patru insule de mai înainte, și care nu mai contenesc să-și salte capul din apă și să-și arunce blestemele împotriva mea și a ta, și-acesta-i temeiul care nu mă lasă să-mi capăt puterile. Iți rămâne, așadar, să-i dezlegi. Și-atunci vei putea să vii și să mă iei de mână și să mă ajuți să mă scol, întrucât e neîndoielnic că are să mi se întoarcă sănătatea!

Când auzi vorbele sultanului, pe care femeia îl luă drept arapul său, îi spuse, bucuroasă:

— O, stăpâne al meu, vrerea ta o pun pe capul și în ochiul meu! 47

Și, rostind: „În numele lui Allah!”, se ridică voioasă și plecă în fugă și, când ajunse la lac, luă un pic de apă și…

În clipita aceea, Șeherezada văzu dimineața mijind și, cuminte, se opri din povestit.

Când fu cea de a noua noapte ea urmă:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că atunci când vrăjitorița a luat un pic de apă din lac și a rostit deasupra-i niște vorbe tainice, peștii au început să se zbată și să ridice capetele și se preschimbară iarăși în fii ai lui Adam, chiar în clipita aceea, iar vraja care îi ținea pe locuitorii cetății se dezlegă. Iar cetatea se prefăcu într-o cetate înflorită, cu sukuri bine clădite, și fiecare locuitor începu să-și îndeplinească meseria lui. Iar munții se prefăcură în insule, ca mai înainte. După care nevasta cea tânără se întoarse numaidecât la sultan, tot cu credința că sultanul este arapul, și îi spuse:

— O, inima mea, dă-mi mâna ta mărinimoasă ca s-o sărut!

Și sultanul răspunse cu glas mocnit:

— Vino lângă mine!

Ea se duse. Și deodată el înșfacă paloșul cel strașnic și îi străpunse pieptul atâta de năprasnic, încât vârful paloșului ieși prin spinare; pe urmă o mai izbi o dată și o despică în două jumătăți. Când sfârși, ieși afară și îl găsi pe tânărul cel vrăjit care îl aștepta în picioare. Atunci sultanul îl firitisi cu bucurie că scăpase; iar tânărul îi sărută mâna și îi mulțumi din toată inima. Apoi sultanul îi zise:

— Vrei să rămâi în cetatea ta ori să vii cu mine în cetatea mea?

Și tânărul îi spuse:

— O, doamne al vremilor, știi tu câtă depărtare este de aici până la cetatea ta?

Și sultanul zise:

— Două zile și jumătate.

Atunci tânărul îi spuse:

— O, Măria Ta, dacă dormi, trezește-te! De aici, ca să ajungi la cetatea ta, vei bate un an întreg, cu voia lui Allah! Întrucât, dacă ai venit aici în două zile și jumătate, a fost pentru că această cetate era vrăjită. Și-apoi, o, Măria Ta, eu nu mă voi mai despărți de tine nici atâta cât ai clipi din ochi!

Iar sultanul se bucură de vorbele lui și zise:

— Mărire lui Allah, carele a binevoit să te scoată în calea mea! Căci de aci înainte ești fiul meu, întrucât Allah până acuma nu mi-a hărăzit nici un copil!

Atunci se aruncară unul la pieptul celuilalt și se bucurară până peste marginile bucuriei. Apoi purceseră la drum până la saraiul sultanului cel tânăr, care fusese vrăjit. Și sultanul cel tânăr dădu de știre mai-marilor din împărăția sa că urma să plece într-un sfânt hagialâc la Mecca. Atunci i se făcură toate pregătirile de trebuință. Apoi el și sultanul plecară, și inima sultanului ardea după cetatea sa, întrucât lipsise din ea vreme de un an. Purceseră, așadar, la drum, având cu ei cincizeci de mameluci48 încărcați cu peșcheșuri de dăruit. Și nu conteniră din drumețit vreme de un an întreg, până ce ajunseră în preajma cetății sultanului. Atunci vizirul ieși cu oștenii în întâmpinarea sultanului, după ce își pierduse nădejdea că îl va mai vedea vreodată. Iar oștenii veniră și sărutară pământul dinaintea sultanului, și îi urară bun venit. Atunci sultanul intră în sarai și șezu în scaunul său domnesc. Pe urmă îl chemă pe vizir și îi împărtăși toate câte i se întâmplaseră. După ce vizirul luă știre despre povestea tânărului, îi aduseră firitisiri pentru slobozirea și mântuirea lui.

Ast timp, sultanul milui o mulțime de inși; pe urmă îi spuse vizirului:

— Fă să-mi vină degrabă pescarul care mi-a adus pe vremuri peștele.

Iar vizirul trimise să fie căutat pescarul care fusese pricina izbăvirii locuitorilor din cetate. Iar sultanul îl pofti să vină mai aproape de Măria Să și îi dărui caftane falnice, și îl întrebă dacă are copii; iar pescarul îi spuse că are un băiat și două fete. Atunci sultanul se însură cu una dintre cele două fete, iar tânărul se însură cu cealaltă. Pe urmă sultanul îl opri pe tatăl lor lângă sine și îl căftăni căpetenie peste toți sameșii vistieriei. Apoi îl trimise pe vizir în cetatea tânărului, așezată în Insulele Negre, îl căftăni sultan peste acele insule și-i trimise cu el și pe cei cincizeci de mameluci, care îl însoțiseră mai înainte pe el însuși, și trimise și o mulțime de caftane falnice pentru toți emirii. Atunci vizirul îi sărută mâinile amândouă și ieși să plece. Iar sultanul și tânărul urmară să trăiască laolaltă. Cât despre pescar, ajuns cap peste toți sameșii vistieriei, se îmbogăți pe deplin și ajunse omul cel mai bogat de pe vremea sa. Iar cele două fete ale lui ajunseră soții de sultani. Și în starea aceea se și săvârșiră din viață!

Și, urmă Șeherezada, să nu socotiți că povestea aceasta ar fi mai minunată decât cea cu hamalul.