POVESTEA CEA FERMECATĂ CU JIVINE ȘI CU PĂSĂRI. Povestea cu gâsca, păunul și păunița. 1001 si una de nopti
Aa
Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că în vechimea vremilor și în curgerea vârstelor și a clipelor a fost odată un păun căruia îi plăcea, în tovărășia soției sale, să bată țărmurile mării și să se preumble printr-o pădure ce se întindea până acolo și care era plină de ape curgătoare și locuită de cântec de păsări. La vreme de zi, perechea își căuta în liniște hrana, iar la venirea nopții se cocota într-un pom stufos, ca să nu se primejduiască a ispiti pofta vreunui vecin nu tocmai grijuliu în minunarea sa față de frumusețea tinerei păunițe. Și urmară a trăi așa, binecuvântându-l pe Binefăcător, în pace și dulceață.
Or, într-o zi, păunul o îmbie pe soția lui, spre a mai schimba aerul și priveliștea, să facă o ieșire spre un ostrov ce se vedea de pe țărm. Și răspunzându-i păunița cu ascultare și supunere, își luară zborul amândoi și ajunseră la ostrov.
Și era un ostrov acoperit de pomi roditori și adăpat de o sumedenie de gârle. Iar păunul și soția lui rămaseră până peste poate de fermecați de preumblarea lor prin inima acelei prospețimi, și poposiră o vreme acolo ca să mănânce din toate roadele și să bea din apa aceea dulce și atâta de vioaie.
Or, pe când se pregăteau să se întoarcă acasă, văzură că venea în goană către ei, bătând din aripi și țipând de spaimă, o gâscă. Și veni, tremurând din toate penele ei, să le ceară adăpost și ocrotire; iar păunul și soția lui nu pregetară s-o întâmpine cu toată prietenia; iar păunița începu să-i vorbească cu multă drăgălășenie și îi spuse:
— Fii binevenită în mijlocul nostru! Vei găsi aici casă și ușurare!
Atunci gâscă începu să se liniștească; iar păunul, neîndoindu-se o clipită că gâscă nu ar avea o poveste uluitoare, o întrebă cu bunătate:
— Dar ce ai pățit? Și de ce atâta spaimă?
Și gâscă răspunse:
— Încă mai sunt bolnavă de ceea ce am pățit și de groaza amarnică pe care mi-a stârnit-o Ibn-Adam10! uf! apere-ne Allah! ferească-ne Allah de Ibn-Adam!
Iar păunul, tare tulburat, îi spuse:
— Liniștește-te, buna mea gâscă, liniștește-te!
Iar păunița îi spuse:
— Cum crezi că ar putea Ibn-Adam să ajungă până la ostrovul acesta așezat în mijlocul mării? De pe țărm nu poate să sară până aici; iar dinspre mare, cum să străbată atâta întindere de apă?
Atunci gâscă le spuse:
— Binecuvântat să fie cel carele v-a scos în calea mea spre a mă face să-mi uit spaimele și să-mi întoarceți pacea în inimă!
Și păunița îi spuse:
— O, sora mea, istorisește-ne pricina spaimei pe care ți a stârnit-o Ibn-Adam și pățania care trebuie să ți se fi întâmplat.
Și gâscă povesti:
— Află, o, păune plin de fală, și tu, păuniță dulce și primitoare, că eu din copilăria mea sălășluiesc pe ostrovul acesta, și am trăit aici fară necazuri și griji, și fară de nimic care să-mi tulbure sufletul ori să-mi supere privirea. Dar, alaltăieri noapte, pe când dormeam cu capul sub aripă, am văzut ivindu-mi-se în vis un Ibn-Adam care voia să lege vorbă cu mine; și eram gata să răspund ispitelor lui, când am auzit un glas care îmi striga: „Ia scama, gâsco, ia seama! Nu te încrede în Ibn-Adam și în dulceața graiului lui și în viclenia purtărilor lui! Și nu uita ce a spus despre el poetul:
Iți dă să guști dulceață de vorbe cu alean, Și-odată te înhață ca un vulpoi viclean!
Întrucât, biată gâscă, să știi bine că Ibn-Adam a ajuns în șiretlicuri la o atare iscusință, încât poate, când vrea, să momească la el și pe cei ce sălășluiesc în ape, și dihăniile cele mai crude ale mării; și poate să facă să se rostogolească grămadă din înaltul văzduhurilor vulturii care plutesc liniștit, numai zvârlind în ei cu un gălămoz întocmit din noroi uscat; și atâta-i de afurisit, încât poate să biruiască un elefant și să se slujească de el ca de o slugă, ori să-i smulgă colții ca să-și facă din ei scule. Ah, gâsco, fugi, fugi!”
Eu atunci am sărit din somn și, fară să mă mai uit în urmă-mi, speriată, am luat-o la fugă, alungându-mi gâtul și desfașurându-mi aripile. Și începui să pribegesc așa încolo și încoace până ce simții că mă lasă puterile; atunci, cum ajunsesem la poalele unui munte, mă oprii o clipită pe după o stâncă, și inima mi se zbătea de frică și de osteneală, iar pieptul îmi era sugrumat de toată apăsarea pe care mi-o stârnea Ibn-Adam! Și, de toate astea, nici nu mai mâncasem, nici nu mai băusem, și foamea mă chinuia, și setea așijderea! Și nu mai știam ce să fac și nu mai cutezam nici să mă mișc, când văzui înaintea mea, la intrarea într-o peșteră, un pui de leu, roșcovan, cu privirea blândă și dulce, care numaidecât îmi stârni încredere și dragoste. Iar la rându-i, leul cel tânăr mă și băgase de seamă și arăta toate semnele unei bucurii mari, așa de plină eram de sfiiciune și așa de tare îl încântase înfățișarea mea. Încât mă strigă, spunându-mi:
— O, micuțo dulce, apropie-te, vino să stau oleacă la taifas cu tine.
Iar eu mă simții tare ispitită de poftirea lui, și pășii spre el rușinoasă; iar el îmi spuse:
— Cum te cheamă? Și de ce neam ești?
Eu îi răspunsei:
— Mă cheamă Gâscă! Și sunt din neamul Gâștelor!
El îmi spuse:
— Te văd că tremuri și ești înspăimântată, și habar nu am din ce pricină!
Eu atunci îi povestii ce văzusem și ce auzisem în vis. Și tare nu-mi fu mirarea când el îmi răspunse:
— Păi și eu am avut un vis la fel, și i l-am povestit tatălui meu, leul, care numaidecât mi-a spus să mă feresc de Ibn-Adam și să mă păzesc cât pot de ispitele și de vicleniile lui! Dar până acuma nu am avut prilejul să mă întâlnesc cu acel Ibn-Adam!
La vorbele acestea ale tânărului leu, spaima mea nu făcu decât să sporească, și strigai:
— Nu mai este de șovăit ce hotărâre-i de luat! Este ceasul să ne descotorosim de pacostea asta, și numai ție, o fiu al sultanului jivinelor, cată să ți se cuvină fala de a-l ucide pe Ibn-Adam! Și, făptuind aceasta, slava ta va creste în ochii tuturor făpturilor din văzduh, din apă și de pe pământ!
Și urmai a-l îmbărbăta așa și a-l măguli pe leul cel tânăr până ce îl hotărâi să purccadă în căutarea vrăjmașului nostru al tuturora. Așadar, leul ieși din peșteră și îmi spuse să-l urmez; iar eu pornii în urma lui, pe când el înainta mândru, plesnindu-și coada pe spinare. Și merserăm astfel în tovărășie, eu tot în urmă-i și de-abia izbutind să mă țin de pasul lui; într-un sfârșit, văzurăm că se ridică o pulbere care, când se risipi, lăsă să se ivească, gol-goluț, un măgar fugar, fară samar și fară căpăstru, care ba tropăia și zvârlea din picioare, ba se trântea la pământ și se tăvălea prin țărână, cu toate patru picioarele în sus.
La priveliștea accea, prietenul meu, leul cel tânăr, rămase destul de uluit, întrucât părinții lui nu-l lăsaseră niciodată până atunci să iasă din peșteră; și îl hălăi pe măgarul cu pricina, strigându-i:
— Hei, tu! Ia vino încoace!
Iar celălalt grăbi a se supune; și prietenul meu îl întrebă:
— Jivină săracă la minte, pentru ce săvârșești așa ceva? Și, mai întâi, de ce neam ești dintre animale?
El răspunse:
— O, stăpâne al meu, sunt robul tău măgarul, din neamul măgarilor!
El întrebă:
— Și pentru ce ai venit aici?
El răspunse:
— O, fiu al sultanului, ca să scap de Ibn-Adam!
Atunci leuțul începu să râdă și îi spuse:
— Când ești așa de înalt și de mare, cum poți să te temi de Ibn-Adam?
Măgarul spuse, dând din cap cu o înfățișare pătrunsă:
— O, fiu al sultanului, văd că nu cunoști deloc ființa aceea ticăloasă! Dacă îmi este frică de el, nu-i nicidecum pentru că mi-ar vrea moartea: că el îmi vrea mai rău decât atâta, iar spaima mea vine de la ceea ce are să mă facă să îndur! Află, așadar, că îi slujesc să mă călărească, atâta vreme cât sunt tânăr și voinic; și, drept aceea, îmi pune pe spinare o întocmeală căreia el îi zice samar; pe urmă mă strânge peste pântece cu o legătură căreia îi zice chingă; iar pe sub coadă îmi petrece un ochete căruia am uitat cum îi zice, dar care îmi vatămă amarnic părțile cele gingașe; la urmă, îmi bagă în gură o bucată de fier care îmi sângerează limba și cerul gurii, și căreia îi zice zăbală. Și apoi încalecă pe mine și, ca să mă facă să merg mai sprinten decât pot, îmi îmboldește grumajii dindărătul cu o strămurariță. Și dacă, spetit, dau să merg oleacă mai agale, îmi aruncă niște blesteme înfricoșătoare și niște înjurături de mă cutremură, așa măgar cum sunt, căci de față cu toată lumea mă face: „Codoș! pui de lele! plod de curviștcan! fund al suroră-ți! târfoștean!” – și ce mai știu eu! Și dacă, din nenorocire, vrând sa mi mai ușurez olecuță pieptul, scap vreo vânturătură, atunci mânia lui nu cunoaște margini; și-i mai bine, din cinstire față de tine, o, fiu al sultanului, să nu-ți mai înșir tot ce-mi face și tot ce-mi zice în asemenea împrejurări! încât nu mă dedau la atari ușurări decât atunci când sunt încredințat că sunt singur! Dar asta nu e tot! Când am să ajung bătrân, are să mă vândă vreunui apar care, punându-mi în spinare o tainiță, are să mă încarce pe fiece latură cu burdufuri grele și cu donițe voinice de apă, și-așa până ce, nemaiputând de traiul rău și de lipsuri, am să crăp în ticăloșie. Și-atunci stârvul meu are să fie aruncat la câinii hoinari, pe gunoaie! și iacătă aceasta-i soarta cea păcătoasă, o, fiu al sultanului, pe care mi-o hărăzește Ibn-Adam! Uf! se mai află oare printre făpturi vreo nenorocită care să se asemuie cu mine? Răspunde, tu. O, gâscă bună și duioasă!
Eu atunci, o, stăpânii mei, simții că mă străbate un fior de groază și de milă, și strigai, tulburată până peste poate și tremurând toată:
— O, doamne leule, chiar că măgarul este de crezut! Ca eu, numai ascultând așa, și mor!
Iar leul cel tânăr, văzând măgarul gata să-și ia tălpășița, îi strigă:
— Dar ce ești atâta de zorit, frățioare? Mai stai oleacă, întrucât chiar că mi-ai stârnit luare-aminte! Și aș fi bucuros să te văd că îmi slujești de călăuză spre a ajunge la Ibn-Adam!
Și măgarul răspunse:
— Îmi pare rău, doamne! da mai bine-i să pun între el și mine cale de o zi; întrucât m-am despărțit de el ieri, pe când se îndrepta către meleagul acesta. Și mă duc să caut vreun loc tainic unde să mă adăpostesc de vicleniile și de ticăloșiile lui. Și-apoi, cu îngăduința ta, aș vrea acuma, că sunt încredințat că nu are să mă audă, să mă ușurez după pofta mea și să mă bucur de văzduhul zărilor!
Și, rostind vorbele acestea, măgarul începu să zbiere prelung, și urmă apoi cu trei sute de vânturături strălucite, zvârlind din copite. După care se tăvăli prin iarbă o bună bucată de vreme, și se ridică iar și, zărind o pulbere în depărtare, ciuli o ureche, pe urmă cealaltă ureche, se uită țintă într-acolo și, întorcându-ne repede dosul, își luă tălpășița și pieri.
Or, după ce pulberea se risipi, se ivi un cal negru, cu fruntea înstelată de o pată albă ca o drahmă de argint, frumos, bine cumpănit, falnic, sclipitor, și cu picioarele înconjurate, la locul unde se cuvine, de o salbă de păr alb; și venea către noi nechezând cu un glas tare plăcut. Iar când îl văzu pe prietenul meu, leul cel tânăr, se opri în cinstea lui și dete să se tragă îndărăt cuviincios. Dar leul, încântat până peste poate de fălnicia calului și răpit de înfățișarea lui, îi spuse:
— Dar tu cine ești, o, jivină frumoasă? Și pentru ce gonești așa prin pustietatea aceasta întinsă și pari atâta de îngrijorat?
El răspunse:
— O, sultane al jivinelor, sunt un cal ca toți caii! Și gonesc să scap de urmărirea lui Ibn-Adam!
La vorbele acestea, leul rămase până peste poate de uluit și îi spuse calului:
— Nu mai vorbi așa, o, calule, întrucât chiar că e rușinos pentru tine să-ți fie frică de Ibn-Adam, puternic cum ești și înzestrat cu acele spete late și cu acea statură, și când poți cu numai o izbitură de picior să-l faci să treacă din viață în moarte! Uită-te la mine! nu sunt așa de mare ca tine, și totuși i-am făgăduit acestei drăgălașe gâște, care tremură, c-o izbăvesc pe totdeauna de spaimele ei, înfruntându-l și ucigându-l pe Ibn-Adam și mâncându-l cu totul! Și-atunci am să-mi fac o bucurie de-a o întoarce pe biata gâscă în casa ei și în mijlocul alor săi!
Când auzi vorbele acestea ale prietenului meu, calul se uită la el cu un zâmbet trist și îi spuse:
— Leapădă departe de tine asemenea gânduri, o, fiu al sultanului, și nu te amăgi așa în ce privește puterea, statura, și sprinteneala mea, că toate astea sunt zadarnice față de istețimea lui Ibn-Adam. Și să știi bine că, atunci când mă aflu în mâinile lui, găsește mijlocul să mă domolească precum îi e pofta. Ca atare, îmi pune la picioare niște piedici de cânepă și de fire de păr, și mă priponește cu capul de un țăruș înfipt mai sus de mine în perete; și în felul acesta nu pot nici să mă mișc, nici să stau jos, nici să mă culc. Dar asta nu e tot! Când vrea să încalece pe mine, îmi pune în spinare ceva căreia îi zice șa, și îmi sugrumă pântecele cu două chingi tare vârtoase care mă rod amarnic; în gură îmi pune o bucată de oțel de care trage cu niște curele spre a mă cârmi încotro îi place; și, odată aburcat în spinarea mea, mă îmboldește și îmi străpunge coastele cu niște sâmcele de la ceea ce el numește pinteni, și așa îmi umple tot trupul de sânge! da cu asta nu s-a sfârșit! Când sunt bătrân, și când spinarea mea nu mai este atâta de mlădie și nici atâta de voinică și când vinele mele nu mai sunt în stare să mă avânte atât de sprinten pe cât ar vrea el, mă vinde vreunui morar care mă pune să învârtesc noapte și zi la piatra morii până mă dărâm de tot. Atunci mă vinde casapului care mă înjunghie, și mă jupoaie, și îmi vinde pielea la lahăcari, iar coama și coada meșterilor de ciucuri, de site și de strecurători! Și-aceasta-i soarta mea cu Ibn-Adam!
Atunci leuțul rămase tare tulburat de cele ce auzea și il întreba pe cal:
— Vad că mi se cade neabătut să mântui lumea de aceasta ființă a prăpădului pe care toți o numiți Ibn-Adam.
Spune-mi așadar, o, calule, unde și când l-ai zărit ultima dată pe Ibn-Adam?
Calul spuse:
— L-am părăsit pe la amiază. Și-acuma-i pe urmele mele, gonind încoace!
Or, de-abia își încheiase calul vorbele acestea, că se și ridică o pulbere care îi pricinui o asemenea spaimă, încât, fară a-și mai lăsa răgaz să-și ceară iertăciune, ne părăsi în goana mare. Și văzurăm dinspre pulberea aceea cum se ivește și înaintează către noi, cu călcături lungi, speriată și cu gâtul întins și mugind a deznădejde, o cămilă.
La vederea acelei jivine mătăhăloase, nemăsurat de mare, leul fu încredințat că trebuia să fie chiar Ibn-Adam și, fară a mai întreba, se repezi la ea și era să sară s-o sugrume, când îi strigai cu toată tăria glasului meu:
— O, fiu al sultanului, stai! nu este Ibn-Adam, ci o cămilă cumsecade, cea mai blândă dintre dobitoace! Și de bună seamă că fuge de Ibn-Adam!
Atunci leuțul se opri la vreme și, cu totul nedumerit, o întrebă pe cămilă:
— Oare-i adevărat, o, năprasnicule animal, că chiar și ție îți e frică de făptura aceea? Atunci ce faci cu picioarele tale cele uriașe, dacă nu ești în stare să-l zdrobești cu ele?
Iar cămila clătină încet din cap și, cu ochii pierduți ca într-un vis urât, răspunse cu tristețe:
— O, fiu al sultanului, uită-te la nările mele! încă mai sunt găurite și zdrențuite de juvățul pe care Ibn-Adam mi l-a petrecut prin ele, ca să mă supună și să mă mâie cum vrea; iar de juvățul acela este legată o frânghie pe care Ibn-Adam o încredințează celui mai mic dintre copiii lui, care așa, călare pe-un măgăruș, poate să mă ducă precum îi place, și pe mine și o turmă întreagă de cămile în șir una după alta! Uită-te la picioarele mele! Sunt bătucite și scorojite de goanele cele lungi și de drumurile cele silnice prin nisipuri și prin pietroaie! Dar asta nu e tot! Află că, atunci când îmbătrânesc, după atâtea nopți fară de somn și atâtea zile fară de tihnă, nici gând să aibă vreo luare-aminte față de bătrânețea mea și de îndurările mele, și încă mai știe să tragă foloase din carnea mea cea bătrână și din oasele mele vlăguite, vânzându-mă la măcelar, care îmi vinde carnea la oamenii săraci, și pielea la tăbăcari, și părul la torcători și la țesători! Și iac-așa-i amarul îndătinat pe care mă face să-l îndur Ibn-Adam!
La vorbele acestea ale cămilei, leuțul fu cuprins de o supărare fară de margini; și răgi, și își frământă fălcile, și izbi pământul cu labele; pe urmă îi spuse cămilei:
— Grăbește de-mi spune unde l-ai lăsat pe Ibn-Adam!
Și cămila spuse:
— E pe urmele mele și nu are să zăbovească a se ivi. Încât, mă rog ție, o, fiu al sultanului, îngăduie-mi să mă urghiunesc și să fug într-alte țări din țara mea de baștină! Că nici sihăstriile pustiului, nici meleagurile cele mai dosite nu au să poată să mă ascundă de iscodelile lui!
Atunci leul îi spuse:
— O, cămilo, crede-mă! mai așteaptă oleacă și ai să vezi cum am să-l năpădesc pe Ibn-Adam și cum am să-l trântesc la pământ, și am să-i sfarm oasele, și am să-i beau sângele, și am să-mi fac ospăț din carnea lui!
Și cămila răspunse, pe când fiorii îi cutremurau în valuri toată pielea:
— Îngăduie! o, fiu al sultanului, cu mai degrabă încă tot vreau să mă duc, întrucât poetul a spus:
Când chiar sub cortul tău se-adăpostește Și chiar în țara care-i țara ta Ți se strecoarâ-un ticălos hoțește, Atât mai poți să faci din câte-ai vrea:
Să-i lași și cort, și țară, și nădejde Și să fugi încotro vei mai putea!
După ce prociti stihurile acestea atâta de adevărate, buna cămilă sărută pământul dintre mâinile leului și se ridică iarăși; și numaidecât o văzurăm cum își legăna spinarea spre zări.
Or, abia pierise ea, când, deodată, ieșind de nu știu unde, un moșnegel, cu înfățișare de ghiuj prăpădit, cu chipul șiret, cu pielea sfrijită, se ivi, ducând pe umeri un coș în care se aflau niște scule de dulgher, iar pe cap opt scânduri late.
La vederea lui, o, stăpânii mei, nu avusei putere nici măcar să scot un strigăt ori să-l prevestesc pe tânărul meu prieten, și căzui lată la pământ. Cât despre leul cel tinerel, tare înveselit de înfățișarea acelei făpturi mărunțele și hâtre, se duse spre el ca să-l cerceteze mai îndeaproape; iar dulgherul se așternu la pământ dinaintea lui și îi spuse zâmbind și cu un glas ugilit:
— O, sultane preaputernic și plin de fală, o, tu, cel care te afli pe treapta cea mai de sus a firii, îți urez seară-bună și cer de la Allah să te salte și mai sus în slava lumilor și să-ți sporească tăriile și volniciile! Or, eu sunt un asuprit care vine să-ți ceară ajutor și ocrotință în năpastele care mă pasc din partea vrăjmașului meu!
Și începu să plângă, să geamă și să suspine.
Atunci leuțul, tare înduioșat de lacrimile și de înfățișarea lui oropsită, își îndulci glasul și îl întrebă:
— Dar cine te-a asuprit? Și cine ești oare, o, tu, cel mai vorbăreț dintre toate jivinele pe care le cunosc, și cel mai distins, măcar că ești de departe cel mai hâd dintre toate?
Celălalt răspunse:
— O, doamne al jivinelor, eu țin de neamul dulgherilor; da cât despre asupritorul meu, acela-i Ibn-Adam! Ah, doamne leule, Allah să te ferească de vicleniile lui Ibn-Adam! În toate zilele, de cu zori, mă pune să muncesc pentru bunăstarea lui; și niciodată nu mă plătește; încât, crăpând de foame, m-am săturat să tot trudesc întru folosul lui și mi-am luat tălpășița departe de cetățile în care sălășluiește el!
La vorbele acestea, leul cel tânăr fu cuprins de o mânie amarnică; răcni, sări în sus, pufni și spumegă; iar ochii-i scăpărată scântei; și strigă:
— Dar unde este, într-un sfârșit, amarnicul acela de Ibn-Adam, pe care am să-l sfarm în dinți și am să-i răzbun pe toți cei chinuiți de el!
Omul răspunse:
— Ai să-l vezi că răsare acuma, întrucât se află pe urmele mele, mânios că nu mai are pe nimeni care să dulgherească la casele sale!
Leul îl întrebă:
— Dar tu, animal dulgher, care umbli cu un pas atâta de mărunțel, și atâta de șubred așezat pe cele două labe ale tale, încotro te duci?
Omul răspunse:
— Mă duc drept la vizirul tătânelui tău sultanul, la măritul leopard, care a trimis după mine o jivină dintre crainicii lui, ca să-i durez o colibă strașnică în care să se adăpostească și să se apere de năpadele lui Ibn-Adam, de când s-a iscat zvonul despre curânda venire a lui Ibn-Adam pe meleagurile acestea! Și de aceea mă vezi încărcat cu scândurile și cu sculele acestea!
Când auzi asemenea vorbe, leuțul fu cuprins de mare zavistie față de leopard, și îi zise dulgherului:
— Pe viața mea! ar fi o cutezanță până peste fire din partea leopardului să jinduiască a i se împlini atare porunci înaintea noastră! Tot acum tu ai să stai aici și ai să începi a-mi clădi, mie mai întâi, coliba aceea! Cât despre măritul vizir, poate să mai aștepte!
Dar dulgherul se prefăcu a pleca și îi spuse ieuțului:
— O, fiu al sultanului, îți făgăduiesc că am să mă întorc de îndată ce voi sfârși treaba poruncită de leopard; întrucât îmi e tare frică de mânia lui! Și am să-ți clădesc atunci nu o colibă, ci un sarai!
Dar leul nu vroi să audă de nimic, ba chiar se și înfurie, și se repezi asupra dulgherului, numai așa ca să-l sperie, și, în chip de șagă, îi puse laba în piept. Și, numai din mângâierea aceea măruntă, omulețul își pierdu cumpăna și se răsturnă la pământ, cu scânduri și cu scule cu tot. Și leul izbucni în râs văzând spaima și chipul descumpănit al prăpăditului de ghiuj. Iar acela, măcar că în sinea lui era înghețat până peste poate, nu lăsă să se vadă nimic, ba chiar începu să zâmbească cu un zâmbet lingușitor, și se apucă nevolnicește de lucru. Or, chiar aceasta era și ținta râvnită de el și pentru care venise!
Așa că luă cu grijă măsura leului pe toate părțile, și în câteva clipite întocmi o ladă dulgherită vârtos, la care nu lăsă decât o deschizătură îngustă; și o împodobi pe dinlăuntru cu niște cuie cu vârful întors spre lăuntru și dinspre înainte spre îndărăt; și închipui pe ici pe colea niște găuri nu prea mari; și, isprăvind, îl pofti cuviincios pe leu să-și ia în stăpânire bunul. Dar leul dintru-ntâi șovăi și îi spuse omului:
— Chiar că mi se pare cam strâmtă și nu prea văd cum aș putea să intru în ca!
Omul spuse:
— Apleacă-te și intră târâș; întrucât, odată înlăuntru, ai să te afli acolo în largul tău!
Atunci leul se aplecă și trupul lui mlădiu lunecă înlăuntru, nemailăsând afară decât coada. Ci dulgherul zori să răsucească acea coadă și s-o înghesuie iute laolaltă cu totul și, într-o clipire de ochi, astupă deschizătura și o cetlui temeinic în cuie!
Atunci leul încercă dintru-ntâi să se miște și să se tragă îndărăt, dar vârfurile agerite ale cuielor îi pătrunseră în piele și îl împoncișară din toate părțile; și începu să mugească de durere; și răcni:
— O, dulgherule, da ce este cu casa aceasta strâmtă pe care ai întocmit-o, și cu aceste cuie care mă înțeapă amarnic?
La spusele acestea, omul scoase un strigăt de izbândă și începu să țopăie, și să icnească, și îi spuse leului:
— Alea sunt cuiele lui Ibn-Adam! O, câine al pustiei,. Îi să înveți pe pielea ta că eu, Ibn-Adam, în pofida urâciunii, a nevolniciei și a pricăjiciunii mele, pot să biruiesc asupra neînfricării, a tăriei și a frumuseții!
Și, după ce spuse vorbele acestea înspăimântătoare, mișelul aprinse un fumuiag, strânse niște vreascuri împrejurul lăzii și dete foc la tot. Iar eu, mai înțepenită ca oricând de frică și de spaimă, îl văzui pe prietenul meu cum arde de viu și cum moare astfel de cea mai crudă moarte. Iar Ibn-Adam, fară ca să mă fi zărit, dat fiind că zăceam întinsă la pământ, se îndepărtă biruitor.
Eu atunci, după îndelungă vreme, putui să mă ridic și să mă depărtez, cu sufletul plin de spaimă, în partea dimpotrivă. Și iac-așa izbutii să ajung până aici, și soarta mă aduse să vă întâlnesc, o, stăpânii mei cei cu suflet milos!
După ce auziră istorisirea gâștei, păunul și soția lui…
În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.
Dar când fu cea de a o sută patruzeci și șaptea noapte spuse:
După ce auziră istorisirea gâștei, păunul și soția lui, ramaseră tulburați până peste marginile tulburării, iar păunița îi spuse gâștei:
— Sora mea, aici suntem la adăpost; așa că rămâi cu noi, atâta cât îți va plăcea și până ce Allah are să-ți dea iarăși tihna inimii, singurul bun de preț după sănătate! Rămâi, așadar, și vei împărți cu noi soarta noastră bună ori rea!
Și gâscă spuse:
— Mi-e tare frică, mi-e tare frică!
Păunița adăugă:
— Chiar că nu trebuie, zău! Vrând cu orice preț să scapi de soarta care ți-a fost scrisă, ispitești ursita! Or, ea-i cea mai tare! Iar ceea ce stă scris pe fruntea noastră trebuie să se împlinească! Și tot sorocul trebuie să fie plătit! Așa că dacă sorocul nostru a fost hotărât, nici o putere nu ar putea să-l abată! Dar ceea ce mai cu seamă se cade să te liniștească și să te aline este încredințarea că nici un suflet nu poate să moară până a nu fi istovit toate bunurile câte i-au fost menite de către împărțitorul cel drept!
Or, pe când tăifăsuiau ei astfel, crengile dimprejurul lor trosniră și se auzi un zgomot de pași care într-atâta o tulburară pe tremurata de gâscă, încât își întinse aripile înnebunită și se aruncă spre mare țipând:
— Feriți-vă! feriți-vă! măcar că orice soartă trebuie să se împlinească!
Dar nu fu decât o sperietură degeaba, că, dintre ramurile date la o parte, se ivi capul unui căprior gingaș11, cu ochii jilavi. Și păunița strigă după gâscă:
— Dar nu te speria așa, soro! întoarce-te degrab! Avem un musafir proaspăt! e un drăgălaș de căprior, din neamul jivinelor, precum ești tu din neamul păsărilor; și nu mănâncă pic de carne sângerândă, ci iarbă și buruieni de-ale pământului! Hai! și nu te mai lăsa răvășită așa, că nimic nu sleiește trupul și nu vlăguiește sufletul ca temerea și grijile!
Atunci gâscă se întoarse legănându-și șoldurile; iar căpriorul, după salamalecurile îndătinate, le spuse:
— E prima dată când vin prin părțile acestea: și nicăieri n-am văzut pământ mai rodnic, nici verdeață și iarbă mai fragede și mai ispititoare! îngăduiți-mi dar, să vă țin tovărășie, și să mă bucur laolaltă cu voi de binefacerile Ziditorului!
Și tustrei răspunseră:
— Pe capetele și pe ochii noștri, o, căprior plin de bună-cuviință! vei găsi aici belșug, prietenie și sprijin!
Și cu toții se așternură să mănânce, să bea și să se bucure împreună de văzduhul cel bun, o bună bucată de vreme. Și niciodată nu uitară să-și facă rugăciunile de dimineață și de seară: afară de gâscă, întrucât ea, văzându-se de-acum în tihnă, își uită de datorințele față de Împărțitorul tihnei!
Or, în curând, plăti cu viața nerecunoștința aceasta față de Allah!
Într-adevăr, într-o dimineață, o corabie rătăcită fu aruncată pe țărm; iar oamenii coborâră pe insulă și, zărind ceata alcătuită din păun, soața lui, gâscă și căprior, deteră fuga după ei. Atunci cei doi păuni își luară zborul departe în vârful copacilor, căpriorul își luă vânt și, din câteva sărituri, fu în afară de primejdie; și numai gâscă rămase zăpăcită de sine însăși, și se zbătu să fugă în toate părțile; ci numaidecât avu să fie împresurată și prinsă, spre a fi mâncată ca ospățul cel dintâi de pe insulă.
Cât despre păun și soția lui, până a părăsi insula și a se întoarce la pădurea lor de baștină, veniră pe ascuns să-și dea seama de soarta gâștei și o văzură în chiar clipa când i se reteza gâtul. Atunci, îl căutară peste tot pe prietenul lor căpriorul și, după salamalecurile și fâritiselile cuvenite pentru primejdia din care scăpaseră, îi deteră de știre căpriorului despre sfârșitul cel nenorocit al bielei gâște. Și păunița spuse:
— Era tare dulce și sfioasă și-așa de drăguță!
Și căpriorul spuse:
— Asta-i adevărat! da în ultima vreme își cam delăsase datorințele față de Allah, uitând să-i mulțumească pentru milele sale!
Atunci păunul spuse:
— O, fiică a moșului meu, și tu, căprior cucernic, haideți să ne rugăm!
Si tustrei sărutară pământul dintre mâinile lui Allah și strigară:
Mărire Celui Drept-răsplătitor, Domnul puterii și stăpânul firii, Cel preaînalt și-atoatestiutor, Cel care-n taina sfântă-a zămislirii Ne-a dăruit suflare tuturor!
Mărire lui, că stă și-i priveghează Pe cei cărora le-a fost dat ființă, Ocrotitor precum un turn de pază, Și, răsplătind virtute și credință, Alungă în pustiuri neagra piază!
În veci de veci să fie lăudat Că a-ntocmit și slăvile mărețe, Le-a rotunjit și-apoi le-a luminat!
Mărire lui, că-a-ntins în lung și-n lat Pământul plin de rod ca la ospețe, Și-n țărmi de mări albastre l-a scăldat Și l-a împodobit cu frumusețe!
După ce istorisi povestea aceasta, Șeherezada se opri o clipă. Iar sultanul Șahriar se minună:
— Cât de minunată este rugăciunca aceasta și ce bine dăruite sunt aceste jivine! Ci, o, Șeherezada, oare asta-i tot ce știi despre ele?
Iar Șeherezada spuse:
— Asta nu-i nimic, o, Măria Ta, față de ceea ce aș putea să-ți mai istorisesc!
Iar Șahriar spuse:
— Păi ce mai aștepți de nu urmezi! Șeherezada spuse:
— Înainte de a urma Povestea cu jivinele, vreau să-ți istorisesc, o, Măria Ta, o poveste care să adeverească învățătura celei de dinainte, anume cât de plăcută îi este Domnului rugăciunea!
Iar sultanul Șahriar spuse:
— Păi de bună seamă!
Atunci Șeherezada spuse: