1001 de nopți Povestea istorisită de Zobeida, cea dintâi dintre copile

Povestea istorisită de Zobeida, cea dintâi dintre copile.

O, emire al drept-credincioșilor, află că pe mine mă cheamă Zobeida; pe sora care ți-a deschis ușa o cheamă Amina; iar pe sora mea cea mică o cheamă Fahima. Tustrele suntem născute dintr-un tată, dar nu și din aceeași mamă. Cât despre cele două cățele, ele sunt chiar surorile mele, din același tată și din aceeași mamă.

Când părintele nostru a murit, ne-a lăsat cinci mii de dinari, care au fost împărțiți cu deplină cinste între noi; atunci sora mea Amâna și sora mea Fahima s-au despărțit de noi, spre a locui în casa mamei lor; iar eu și cu celelalte două surori am rămas laolaltă, și eu sunt cea mai mică dintre noi trei; dar nu sunt mai mică decât surorile mele de la cealaltă mamă, Amâna și Fahima.

La puțină vreme după moartea părintelui nostru, cele două surori mai mari ale mele se pregătiră de măritiș și se măritară fiecare cu câte un bărbat, și rămaseră să mai stea o vreme cu mine, în aceeași casă. Dar în curând soții lor se gătiră de o călătorie negustorească, luară cei o mie de dinari ai soțiilor lor, spre a cumpăra mărfuri, le luară și pe soțiile lor cu ei, și plecară toți, și mă lăsară singură.

Lipsiră astfel vreme de patru ani. Ast timp, soții surorilor mele lefteriră toți banii și prăpădiră toate mărfurile, și își luară valea, lăsându-le pe soțiile lor singure-singurele în inima țării străinilor. Iar surorile mele îndurară toate nevolniciile și, până la urmă, ajunseră la mine în chip de cerșetoare amărâte. La vederea celor două cerșetoare, eu nici vorbă de a cunoaște în ele pe surorile mele, și mă depărtai. Și ele atunci îmi vorbiră și le cunoscui, și le zisei:

— Cum se face, o, surorile mele, de sunteți în starea aceasta?

Ele îmi răspunseră:

— O, sora noastră, vorbele nu mai pot să slujească acum la nimic, întrucât calamul a lunecat pe dâra poruncită de Allah!

La vorbele lor, inima mi se umplu de milă pentru ele și le trimisei la hammam, și le îmbrăcai pe fiecare cu câte o rochie nouă și frumoasă, și le spusei:

— O, surorile mele, sunteți amândouă mai mari decât mine, iar eu sunt cea mai mică. Și vă socot că ținându-mi loc de tată și de mamă! Și-apoi, moștenirea care mi s-a cuvenit ca și vouă a fost binecuvântată de Allah și a sporit strașnic. Aveți să mâncați cu mine rodul ei, iar viața voastră are să fie vrednică de cinstire și de prețuire, iar noi avem să stăm de aci înainte laolaltă!

Și chiar că le copleșii cu binefaceri, iar ele șezură la mine vreme de un an încheiat, iar bunul meu era și bunul lor. Dar, într-o zi, îmi spuseră:

— Într-adevăr, măritișul este mai de preț pentru noi, nu mai putem să ne lipsim de el, iar răbdarea noastră, singure așa, s-a topit.

Atunci le spusei:

— O, surorile mele, nu aveți de găsit nimic bun în măritiș, întrucât bărbatul cu adevărat cinstit și bun este lucru rar în vremurile de-acum! Și oare nu ați și încercat voi măritișul? Și ați uitat ce ați găsit în el?

Dar ele nu ascultară de vorbele mele și vrură, oricum, să se mărite, chiar și fără învoirea mea. Atunci le măritai cu chiar banii mei și le întocmii zestrea de trebuință. Pe urmă plecară cu soții lor.

Și de-abia trecuse oleacă de vreme de când plecaseră, că soții lor le traseră pe sfoară, le luară tot ce le dăruisem și le părăsiră. Ele atunci se întoarseră la mine, goale cu lotul. Și își cerură multe iertăciuni, și îmi spuseră:

— Nu ne certa, o, sora noastră! Tu, adevăratu-i, ești cea mai mică dintre noi, da ești cea mai întreagă la minte. Îți făgăduim că nici măcar nu avem să mai rostim vorba măritiș.

Atunci le spusei:

— Venirea la mine fie-vă largă, o, surorile mele!

Și le sărutai, și le copleșii cu încă și mai multă dărnicie. Trăirăm laolaltă în starea aceasta un an întreg, după care mă gândii să încarc cu mărfuri o corabie și să mă duc să fac negoț la Bassra. Și-așa că orânduii o corabie și o încărcai cu mărfuri și cu târguieli și cu tot ce ar fi putut să fie trebuitor în răstimpul călătoriei cu corabia, și le spusei surorilor mele:

— O, surorile mele, vreți să rămâneți aici în casa mea pe tot răstimpul cât va ține călătoria mea, până ce am să mă întorc, ori v-ar plăcea mai degrabă să mergeți cu mine?

Iar ele îmi răspunseră:

— Mergem cu tine, întrucât n-am putea să îndurăm lipsa ta!

Atunci le luai cu mine și plecarăm. Și, până a pleca, avusei grijă să-mi împart banii în două părți: luai cu mine jumătate și ascunsei cealaltă jumătate, zicându-mi: „E cu putință să se întâmple vreun necaz cu corabia, iar noi să scăpăm cu viață. În atare împrejurare, la întoarcerea noastră, dacă ne-om mai întoarce vreodată, vom găsi aci câte ceva ce ne va fi de folos.”

Nu contenirăm mersul nici zi, nici noapte; da, din nenorocire, reizul rătăci drumul. Curgerea valurilor ne duse în largul apelor și intrarăm într-o mare cu totul alta decât aceea către care vroiam. Iar un vânt năprasnic ne împingea mereu, și nu conteni vreme de zece zile. Atunci, în depărtare, ni se năzări o cetate, și îl în trebarăm pe reiz:

— Care-i numele acelei cetăți către care ne îndreptăm?

El răspunse:

— Pe Allah! Habar n-am. N-am văzut-o niciodată, și în viața mea n-am intrat în marea aceasta. Da până la urmă lucrul cel mai de seamă este că din norocire ne aflăm în afara primejdiei. Încât nu vă mai rămâne decât să intrați în cetatea aceasta și să vă așterneți mărfurile la vedere. Iar dacă ați putea să le vindeți, vă sfătuiesc să le vindeți!

Peste un ceas de vreme, se întoarse la noi și ne spuse:

— Zoriți-vă să ieșiți în cetate și să vedeți minunile lui Allah în făptuirile sale! Și rostiți-i numele cel sfânt, ca să vă ferească de nenoroc!

Noi atunci plecarăm spre cetate. Și nici nu ajunserăm noi bine acolo, că ne și cufundarăm în uluirea cea mai adâncă: văzurăm că toți locuitorii din cetate erau preschimbați în pietre negre. Dă numai locuitorii erau împietriți; căci, în toate sukurile și pe toate ulițele negustorilor, găseam mărfurile ca atare, și toate lucrurile de aur și de argint ca atare. La priveliștea aceea, ne cuprinse mare mulțumire și ne ziserăm: „Este neîndoielnic că pricina tuturor acestora trebuie să fie un lucru uluitor.”

Atunci ne despărțirăm și fiecare purcese în calea sa pe ulițele cetății, și fiecare se apucă de treabă și de strâns pe seama să tot ceea ce putea să încarce din aur, din argint și din țesăturile cele scumpe.

Cât despre mine, mă suii în cetățuie și văzui că acolo era saraiul sultanului. Intrai în sarai printr-o ușă mare și boltită, lucrată din aur greu, și ridicai perdeaua cea mare de catifea, și văzui că toate lucrurile dinlăuntru erau de aur și de argint. Iar în curte și în toate sălile, străjile și curtenii ședeau fie în picioare, fie pe jos, da toți erau prefăcuți în stane de piatră, și parcă vii. Iar în sala cea mai de la urmă, plină de dregători, de căpetenii și de viziri, îl văzui pe sultan, șezând în scaunul său de domnie, împietrit, îmbrăcat în haine atâta de falnice și atâta de bogate, de-ți venea să-ți pierzi mințile, și era înconjurat de cincizeci de mameluci, îmbrăcați în caftane de mătase și ținând în mâini săbiile trase. Jețul sultanului era bătut în mărgăritare și în nestemate, și fiecare mărgăritar strălucea ca o stea. Și chiar că era să mă smintesc la minte.

Și trecui mai departe și ajunsei în harem, și îl găsii încă și mai minunat, și tot, până la drevele de la ferestre, era de aur; pereții erau îmbrăcați cu mătăsării; la uși și la ferestre atârnau perdele de catifea și de atlaz. Și o văzui într-un sfârșit, în mijlocul femeilor împietrite, pe chiar sultana cea mare, îmbrăcată cu o rochie presărată cu mărgăritare alese și purtând pe cap o cunună împodobită cu toate neamurile de nestemate, iar la gât cu niște gherdane și cu niște împletituri de aur meșteșugite minunat; da și ea era, la fel, împietrită în stană neagră.

De acolo trecui mai departe și găsii o ușă deschisă, care avea amândouă canaturile lucrate din argint sadea, iar înlăuntru văzui o scară de porfiră, alcătuită din șapte trepte; urcai pe scara aceea și, când ajunsei sus, mă pomenii într-o sală mare, toată făcută din marmură albă și așternută cu chilimuri țesute în zarafir; iar în mijlocul sălii, între niște sfeșnice mari de aur, văzui o podină de aur împistrată cu smaralde și cu peruzele, iar pe podină era un crivat de alabastră, învrâstat cu mărgăritare și cu năstrăpate și dichisit cu zarpale și cu horbote. Și văzui, în fund, o lumină care sclipea; mă apropiai și văzui că lumina aceea era un olmaz șlefuit, mare cât un ou de struț, pus pe un scăunel, și ale cărui ape revărsau lumina aceea; iar olmazul era însăși desăvârșirea, și numai lumina lui lumina sala toată.

Însă se mai aflau acolo și niște făclii aprinse, da ele păleau dinaintea acelui adamant. Iar eu îmi zisei: „Dacă făcliile acestea sunt aprinse, sunt pentru că le-a aprins cineva.”

Atunci trecui mai departe și intrai în altă sală, și pretutindeni mă minunam și pretutindeni căutam să dau de vreo ființă vie. Și atâta de îngândurată eram, încât îmi uitai și de mine și de călătoria mea și de corabia mea și de surorile mele. Și încă mai eram răpită de minunarea aceea, când se lăsă noaptea; atunci vrusei să ies din sarai, însă mă rătăcii, nu mai găsii drumul și, până la urmă, ajunsei în sala în care se află patul de alabastră și adamantul și policandrele de aur aprinse. Atunci șezui pe pat, mă acoperii pe jumătate cu învelitoarea de atlaz siniliu bătută cu zarafir și cu mărgăritare, luai cartea cea sfântă, Coranul nostru, și din cartea aceea, care era scrisă cu o scriptură strălucită, în slove din aur și din roșu și cu zugrăvituri de toate culorile, mă apucai să citesc vreo câteva versete, spre a mă neprihăni și a-i mulțumi lui Allah și a-mi veni în cuget, și chibzuii la spusele Profetului, binecuvânteze-le Allah! Mă întinsei pe urmă și încercai să adorm; dar nu izbutii. Iar ne-somnia mă ținu trează până la miez de noapte.

În clipita aceea, auzii un glas care citea din Coran, un glas molcom, și dulce, și mângâietor. Atunci mă sculai degrabă și mă îndreptai către locul de unde venea glasul care citea. Și ajunsei la un iatac cu ușa deschisă; intrai binișor pe ușă, lăsând afară făclia cu care îmi luminasem căutările, și mă uitai împrejur, și văzui că era un mihrab87; era luminat de niște lămpi de sticlă verde atârnate; iar la mijloc era un chilim de rugăciune așternut în partea dinspre răsărit, iar pe chilim ședea un tânăr cu înfățișarea tare frumoasă, și care citea din Coran cu luare-aminte, cu glas tare și cu mult simț al măsurii. Iar eu rămăsei cuprinsă de o uimire nemărginită și mă întrebam cum de putuse tânărul acela să scape numai el de soartă întregii cetăți. Atunci pășii înainte și mă temenii către el și îi făcui urarea mea de salamalek; iar el își întoarse privirile către mine și îmi răspunse la salamalek. Atunci îi spusei:

— Mă rog ție fierbinte, pe adevărul cel sfânt al suralelor pe care le citeai din cartea lui Allah, să răspunzi la întrebarea mea!

El atunci zâmbi a râde liniștit și dulce și îmi zise:

— Dezvăluie-mi mai înainte, tu cea dintâi, o, femeie, cum ai ajuns în mihrabul acesta și, la rându-mi, am să răspund la întrebarea pe care ai să mi-o pui!

Eu atunci îi istorisii povestea mea, care îl minună tare. Și îl întrebai apoi ce era cu starea aceea nemaipomenită a cetății. Și el îmi spuse:

— Așteaptă oleacă!

Apoi închise cartea cea sfântă și o vârî într-un săcui de atlaz; și îmi spuse să șed alături de el. Șezui și mă uitai la el cu luare-aminte, și văzui că era ca luna plină, desăvârșit ca soi, plin întru totul de nuri, minunat la înfățișare, subțire și bine potrivit la stat; obraji-i erau ca de cleștar; chipu-i, de culoarea curmalelor proaspete; de parcă despre el ar vorbi poetul în stihurile acestea:

Un cititor de stele privea în noapte cerul.

Deodată, dinaintea ochilor lui mirați, Vrăjit flăcău răsare străluminându-și lerul Și mlădiindu-și mersul cu pașii amânați.

Își spune cititorul de stele: „Doar Zohal88

Putea să-i dăruiască acestui tânăr soare Cununa-ntunecată a pletelor în val Ca o cometă neagră prin hăuri rotitoarei Mirrikh89 – doar în obraji-i cu purpuri smălțuite Putea s-aștearnă astfel pojar de foc și lapte!

Iar razele din ochii-s săgeți ce le trimite Săgetătorul însuși, din stelele lui șapte!

Dai mai presus de toate, chiar Hutared90 – i-aduse Cununa iscusinței în frunzele de laur, Pe când, de bună seamă, Abylsuha91 – își puse În gingașa-i făptură comorile de aur!”

Nu știe zodierul nimic să mai priceapă, Și stă răpit de vrajă și săgetat de jind, Cu mințile furate de visuri că de-o apă.

Atunci frumosul astru i se-nclină zâmbind.

Uitându-mă așa la el, icoana lui mă aruncă în tulburarea ceă mai cruntă a simțirii și în căințele cele mai pătimașe că nu îl cunoscusem până în ziua aceea; și pojaruri roși se aprinseră în inima mea. Și îi zisei:

— O, stăpâne al meu și doamne, acum povestește-mi ceea ce te-am întrebat!

Și el îmi răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și îmi povesti:

Află, o, hanâmă plină de fală, că cetatea aceasta a fost cetatea tatălui meu. Și era locuită de toate rudele și de toți supușii lui. Tatăl meu este sultanul pe care l-ai văzut șezând în jețul domnesc, preschimbat în piatră. Iar în privința sultanei pe care ai văzut-o, aceea este mama mea. Tatăl meu și mama mea erau magi, închinători la cumplitul Nardun. Jurau și puneau legământ pe foc și pe lumină, pe umbră și pe căldură, și pe sorii rotitori!

Multă vreme tatăl meu nu a avut nici un copil, și numai la apusul vieții lui m-am născut eu, ca fiu al bătrâneței sale. Și tatăl meu m-a crescut cu mare grijă; ast timp, mă făcui mare: și-atunci am fost ales eu pentru fericirea cea adevărată.

Într-adevăr, aveam la noi în sarai o babă tare înaintată în vârstă, musulmană, o drept-credincioasă întru Allah și întru Trimisul lui. Era drept-credincioasă pe ascuns, iar în afară se prefăcea a fi de-o părere cu părinții mei. Iar tatăl meu avea mare încredere în ea, dat fiind că îi vedea credincioșia și neprihana. Era față de ea tare darnic și o copleșea cu filotimia lui. Și era încredințat cu tărie că ea era de credința și de legea lui încât, cum mă făcusem măricel, mă dădu în seama ei și îi spuse:

— Ia-l și crește-l cum se cuvine, și învață-l legile credinței noastre; și deprinde-l cu o purtare strălucită, și slujește-l cu sârg și cu toată grijă!

Și bătrâna mă luă: dar ea mă învăță credința islamului, de la datorințele de curăție și datorințele spălărilor celor cucernice, până la sfintele închinări ale rugăciunii. Și mă învăță și îmi tălmăci Al-Coran-ul în limba Profetului. Iar când încheie întru totul dăscălirea mea, îmi zise:

— O, copilul meu, trebuie să ascunzi cu grijă toate astea față de tatăl tău și să păstrezi nesmintit taina, altminteri au să te omoare!

Iar eu, într-adevăr, păstrai taina. Și nu peste mult de când învățătura mea se încheiase, sfânta bătrână muri, dându-mi sfaturile ei cele mai de pe urmă. Iar eu urmai a fi în taină un drept-credincios întru Allah și întru Profetul său. Și locuitorii din cetate nu făceau decât să se îndărătnicească în necredința, în răzvrătirea și în întunericimile lor. Și într-o zi, pe când ei urmau a fi precum erau, un glas mare de muezin nevăzut se auzi; și glăsui cu o tărie ca de tunet și care răzbătu până la urechile celui apropiat, la fel ca și până la urechile celui depărtat:

— O, voi, locuitori ai cetății, lepădați-vă de preamărirea focului și a lui Nardun și preamăriți-l pe Unul și Atotputernicul împărat!

La glasul acela, o spaimă mare se stârni în inima locuitorilor, care se strânseră la părintele meu, sultanul cetății, și îl întrebară:

— Ce este cu glasul cel înfricoșător pe care l-am auzit? Încă mai suntem înfricoșați de strigarea lui!

Tatăl meu le spuse:

— Nu vă înfricoșați de glas și nu vă speriați de el! Și credeți nesmintit în credințele noastre cele străvechi!

Și atunci inimile lor se plecară de bunăvoie la vorbele părintelui meu; și nu conteniră a sta legați statornic și închinați întru preamărirea focului. Și rămaseră în starea lor de greșeală oarbă încă un an încheiat, până la vremea împlinirii zilei când se auzise glasul întâi! Și atunci, pentru a doua oară, se auzi glasul, pe urmă încă o dată, și încă o dată, și tot așa câte o dată în fiecare an, vreme de trei ani în șir. Dar ei nu conteniră a fi zeloși în a îndeplini deprinderile lor oarbe. Și așa că atunci, într-o dimineață, în zori, prăpădul și blestemul se abătu din cer asupra lor și fură prefăcuți în stane de piatră neagră, și ei, și caii, și catârii, și cămilele, și toate vitele lor! Iar, dintre toți locuitorii, numai eu am fost iertat de la prăpăd. Întrucât numai eu eram drept-credincios.

Și, de la ziua aceea încoace, stau aici în rugăciune, în ajunare și în citirea Al-Coran-ului.

Ci, o, hanâmă plină de fală și de desăvârșire, sunt tare sătul de singurătatea în care mă aflu, fără nimeni în preajma mea să-mi țină tovărășie omenească.

La vorbele acestea îi spusei:

— O, tinere plin de haruri, vrei să vii cu mine în cetatea Bagdadului? Acolo ai să găsești învățați și preacinstiți șeici, pricepuți la legi și la dreapta credință. Și, în tovărășia lor, vei spori și mai mult întru știință și întru cunoașterea pravilei dumnezeiești. Iar eu, măcar că sunt o hanâmă de vază, am să fiu roaba ta și bunul tău! Că eu sunt, într-adevăr, stăpână peste slugile mele, și am sub poruncile mele și bărbați în putere, și slujitori, și băiețandri! Și am aici cu mine o corabie ticsită cu mărfuri. Iar soarta ne-a aruncat pe țărmul acesta și ne-a adus să cunoaștem cetatea aceasta, și ne-a prilejuit întâmplarea aceasta. Și soarta a vroit să ne întâlnim astfel!

Pe urmă nu contenii a-l îmboldi cu ispita de a merge cu mine, până ce îmi răspunse că merge.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se ivește dimineața și, cuminte, după obiceiul ei, se opri din povestit.

Ci când fu cea de a șaptesprezecea noapte, spuse:

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că tânăra Zobeida nu mai conteni a-l îmbia cu dorința de a merge cu ea, până ce el se învoi.

Și amândoi nu mai conteniră din tăifăsuit, până ce somnul nu-i potopi. Atunci tânăra Zobeida se culcă și dormi în noaptea aceea la picioarele flăcăului. Și nu mai putea de bucurie și de mulțumire.

Pe urmă Zobeida își urmă astfel istorisirea față de califul Harun Al-Rașid, de Giafar și de cei trei saalici.

Când zorile se împurpurară, ne scularăm și ne apucarăm să descuiem toate vistieriile, și luarăm tot ceea ce nu era prea greu de duș și era mai de preț și coborârăm din cetățuie în târg, și îi găsirăm pe robii noștri și pe căpitan, care mă căutau de multă vreme. Iar când mă văzură, se bucurară și mă întrebară de pricină pentru care lipsisem atâta. Atunci le istorisii ce văzusem, precum și povestea flăcăului, și taina preschimbării locuitorilor din cetate, cu toate amănuntele. Iar ei rămaseră tare minunați de istorisirea mea.

Cât despre surorile mele, de-abia mă văzură cu flăcăul acela frumos că le și cuprinse o ciudă rea și o pizmă, și se umplură de ură, și urziră tainic viclenia împotriva mea.

Ast timp, ne duserăm cu toții la corabie, iar eu eram tare voioasă, și voioșia mea era sporită și de dragostea tânărului. Și așteptarăm ca vântul să ne fie prielnic, și deșternurăm pânzele și pornirăm. Cât despre surorile mele, ele ședeau întruna în tovărășia noastră; și într-o zi îmi spuseră aparte:

— O, sora noastră, ce gândești să faci cu tânărul acesta frumos?

Iar eu le spusei:

— Gândul meu este să-l iau de soț.

Mă întorsei pe urmă spre el, mă apropiai de el și-i mărturisii:

— O, stăpâne al meu, dorința mea este să ajung bunul tău! Mă rog ție să nu te lepezi de ruga mea!

El atunci îmi răspunse:

— Ascult și mă supun!

La vorbele acestea, mă întorsei către surorile mele și le spusei:

— Mă mulțumesc cu flăcăul acesta drept toată bogăția! Iar toate bunurile mele, începând din ceasul de-acum, trec în stăpânirea voastră!

Iar ele îmi răspunseră:

— Vrerea ta este bucuria noastră!

Dar în sinea lor îmi urzeau vânzarea și prăpădul. Urmarăm a pluti așa mai departe, cu vânt prielnic, și ieșirăm din Marea Spaimei și intrarăm în Marea Tihnei. Pe marea aceea, plutirăm încă vreo câteva zile și ajunserăm aproape de cetatea Bassrei, și-i zărirăm, în depărtare, zidurile. Și, cum se lăsa noaptea, ne oprirăm; și în curând dormeam cu toții.

Și, pe când noi dormeam, surorile mele se sculară și ne luară, pe mine și pe flăcăiandru, cu așternuturi cu tot, și ne aruncară în mare. Iar flăcăul, cum nu știa să înoate, se înecă; întrucât fusese scris de către Allah ca el să fie din tagma mucenicilor. Cât despre mine, eu am fost scrisă printre cei ce urmau să scape cu zile. Așa că, atunci când mă prăbușii în mare, Allah mă milui cu o bucată de lemn, de care mă agățai și cu care fusei împinsă de valuri și aruncată pe malul unei insule tare depărtate. Acolo îmi uscai hainele, îmi petrecui noaptea toată, iar dimineața mă ridicai și căutai vreun drum. Și găsii un drum pe care se aflau niște urme de pași de ființe omenești, fii de Adam! Drumul acela începea de la țărm și se afunda în insulă. Atunci, după ce îmi pusei hainele care se zvântaseră, urmai drumul acela și nu mă oprii din umblet, până ce nu ajunsei pe malul de dincolo al insulei, față cu uscatul, unde zării în depărtare cetatea Bassrei.

Și deodată văzui o șerpuică venind fuga spre mine, și numaidecât pe urma ei luneca un șarpe gros și mare, care vroia s-o prindă. Șerpuica era atâta de sfârșită și de ostenită de rugă, încât limba îi atârna din gură. Eu atunci, cuprinsă ae milă față de ea, apucai un pietroi și îl azvârlii în capul balei, pe care o zdrobii și o omorâi pe clipă. Și îndată șerpuica desfăcu două aripi și zbură în văzduh și se mistui, iar eu rămăsei uluită până peste măsură.

Da cum eram topită de osteneală, șezui jos acolo, pe urmă mă întinsei și dormii vreme de un ceas. Iar când mă trezii, găsii șezând la picioarele mele o arăpiță drăgălașă, care mă freca pe picioare și mă alintă. Atunci îmi trăsei repede picioarele și mă simții tare rușinată, întrucât nu știam ce vroia de la mine arăpița aceea nurlie! Și îi zisei:

— Cine ești și ce vrei?

Iar ea îmi răspunse:

— M-am grăbit să vin la tine, cea care mi-ai făcut un bine mare când l-ai omorât pe vrăjmașul meu. Că eu sunt șerpuica pe care ai scăpat-o de balaur. Și sunt o ginnă. Iar bala aceea era și el un ginn. Da îmi era vrăjmaș și vroia să mă siluiască și să mă omoare. Și numai tu m-ai izbăvit din mâinile lui. Eu atunci, de cum am scăpat, mi-am luat zborul pe vânt și m-am îndreptat degrabă spre corabia de pe care te-au aruncat cele două surori ale tale. Le-am vrăjit pe amândouă surorile tale și le-am preschimbat în două cățele negre; și ți le-am adus!

Și atunci văzui cele două cățele legate de un pom din spatele meu. Pe urmă ginna spuse mai departe:

— Apoi am cărat în casa ta de la Bagdad toate bogățiile câte erau pe corabie, iar corabia am scufundat-o. Dar flăcăul s-a înecat; iar eu împotriva morții nu pot face nimic, întrucât singur Allah este Atotputernic!

La vorbele acestea, mă luă în brațe, le dezlegă pe cele două surori ale mele, cățelele, și le luă și pe ele la fel, și ne duse pe toate, în zbor, și ne lăsă întregi și nevătămate pe acoperișul casei mele din Bagdad, chiar aici!

Și îmi cercetai casa, și găsii, așezate în bună rânduială, toate bogățiile și toate lucrurile câte fuseseră pe corabie. Și nimic nu se pierduse și nu se vătămase.

Pe urmă ginna îmi spuse:

— Te leg cu jurământ, pe înscrisul cel sfânt de pe pecetea lui Soleiman, să altoiești câte trei sute de lovituri de bici în fiecare zi fiecăreia dintre cățelele acestea două. Dacă ai să uiți măcar o zi să împlinești porunca mea, voi da fuga la tine și te voi preschimba și pe tine în cățea.

Iar eu fusei nevoită să-i răspund:

— Ascult și mă supun!

Și din ceasul acela, o, emire al drept-credincioșilor, am început să le biciuiesc, ca apoi să-mi fie milă de ele și să le sărut!

Și aceasta-i povestea mea!

Da iacăt-o pe sora mea Amina, o, emire al drept-credincioșilor, care are să-ți istorisească povestea ei, încă și mai uluitoare decât a mea.

La povestirea aceasta, califul Harun Al-Rașid rămase minunat până peste poate. Și era zornic să-și mulțumească pe deplin ispita de a afla totul. Așa că se întoarse spre tânăra Amina, cea care îi deschisese ușa în noaptea trecută, și o întrebă:

— Da tu, o, gingașo, care-i pricina urmelor de lovituri de pe trupul tău?