Legendele Olimpului

HERACLE

SE MAI SPUNEA-N LEGENDE că Zeus cel puternic, purtătorul de fulger, hotărîse odată să aibă un fecior cu totul deosebit, un erou fără seamăn, care să-i fie sprijin la vreme de nevoie ‘. Și-a-ndreptat deci privirea către pămîntul larg, unde erau atîtea femei încîntătoare. Și a zărit-o pe Alcmena.

Prin frumusețea feței, prin mlădierea taliei, prin gingășia ei, precum cîntau poeții, Alcmena întrecea toate femeile. Din plete-le-i bogate și pleoapele-adumbrite se desprindeau o vrajă, o grație sublimă, mult asemănătoare celei a Afroditei cu podoabe de aur. Zeii și muritorii îi lăudau frumusețea. Atîta că Alcmena, în tainicele-adîncuri ale inimii sale, îi păstra soțului o dragoste fierbinte. Pentru că ea, Alcmena, era căsătorită. Soțul său era rege, pe nume-Amfitrion, și locuia la Teba 2.

Zeus însă n-a vrut să țină seama de dragostea femeii, și-a așteptat o vreme cînd bărbatul Alcmenei tocmai pornea la luptă. Cum l-a văzut că pleacă, a coborît în Teba. A făcut semn cu mina, și-n urmă-i s-a ivit o oaste numeroasă. S-a preschimbat la chip, luîndu-și înfățișarea bărbatului Alcmenei. A pătruns în palat, în sunete de tobe, făcîndu-se că este chiar el Amfitrion și că se-napoiase mai repede din luptă.

— M-am reîntors, iubito, a glăsuit el vesel. Dușmanul l-am învins la porțile cetății…

— Bine-ai venit, stăpîne, s-a bucurat Alcmena, plecîndu-se-na-inte-i și desprinzîndu-i coiful, și pavăza, și scutul.

Iar el a-mbrățișat-o pe soața credincioasă a lui Amfitrion.

Zeus vestește sosirea pe lume a fiului său

Cînd s-a-mplinit sorocul și-Alcmena a fost gata ca să devină mamă, Zeus, plin de mîndrie, i-a adunat pe zei în palatul de aur, rostind în acest fel :

— O, zei, și voi, zeițe, ascultați-mă bine ce am să vă destăinui, așa cum mă îndeamnă cugetul meu divin. Chiar astăzi se va naște, din spița lui Perseu 3, cel mai mare erou. Un erou fără seamăn. Acesta va domni ca rege-n Argolida, în cetatea Micena. Iar celelalte rude, toți, îi vor fi supuși. Vor trebui s-asculte de el, ca de-un stăpîn. Așa hotărăsc eu, ce stăpînesc Olimpul, și astfel va rămîne…

Auzind vorba asta, Hera — care aflase de noua-nșelăciune a soțului său, Zeus — arsă de gelozie, a spus cu îndîrjire :

— De vrei să ai crezare, jură-ne chiar acuma pe rîul din Infern, întunecatul Stix, că-ntr-adevăr copilul ce se va naște azi, din spița lui Perseu, va fi rege-n Micena, iar ceilalți sclavii săi…

— Atîta vrei ? Ei bine, a dat răspunsul Zeus, dacă-mi ceri numai asta, îți jur cu bucurie… Mă jur pe rîul Stix că hotărîrea luată va fi de neclintit !…

O ! Cum a mai rîs Hera, văzînd că soțul său alunecase-n cursă… Și, fără de zăbavă, s-a avîntat pe-un nor, plutind spre țara Argos, spre cetatea Micena.

Aici luase domnia alt fiu al lui Perseu, ce se numea Stenelos ‘. Iar soața lui Stenelos urma să fie mamă peste vreo două luni.

Hera, fără zăbavă, a săvîrșit o vrajă și a făcut ca soața stă-pînului Micenei să nască mai curînd. In schimb, tot printr-o vrajă, a silit-o pe-Alcmena să nască mai tîrziu, poate cu-o zi sau două.

S-a-ntors după aceea, cu grabă, în Olimp, și a rostit lui Zeus :

— Tu ai jurat că fiul care s-o naște astăzi din neamul lui Perseu va fi rege-n Micena. Află dar, o stăpîne, că el s-a și născut. E fiul lui Stenelos. Se cheamă Euristeu.

Trăsnetul greu, ce-l poartă în pumn mărețul Zeus, să-l fi lovit în frunte, nu l-ar fi zguduit mai mult ca știrea asta. — Ce-ai spus ? a răcnit el.

— Am spus ce-ai jurat tu, i-a dat răspunsul Hera. Flăcăul prevestit a și venit pe lume… Insă nu e odrasla pe care-o așteptai în palatul din Teba, nu e feciorul tău și-al reginei Alcmena, pe care-ai amăgit-o. Nu. Nu e cum credeai.

— Cum ? Hera !… îndrăznești ? a tunat iarăși Zeus. Dar Hera a urmat :

— Cel care s-a născut și o să fie rege se cheamă… Euristeu. Iacătă-l în Micena… E fiul lui Stenelos din țara Argolidei. Ha, ha, ha, ha… Zeus, păcălitul ești tu !…

S-a mîniat stăpînul, s-a clătinat Olimpul sub furia lui cumplită, a azvîrlit mănunchiul de fulgere în lume, făcînd prăpăd și moarte, dar n-a schimbat nimica. Făcuse jurămîntul ce nu-l putea călca. Feciorul lui Stenelos urma să fie rege, și fiul său un sclav.

Alcmena devine mamă

Iar la puțină vreme, în palatul din Teba al lui Amfitrion, scăpată de sub vrajă, năștea în chinuri grele și-Alcmena doi feciori. Erau doi feciori gemeni… Unul avea ca tată pe Zeus, olimpianul, și se chema Alcide 5, și celălalt, Ificle — fiul lui Amfitrion.

Cum s-a născut Alcide, s-a auzit un glas :

— De n-ai s-asculți, Alcmena, poruncile divine, vei suferi amarnic. Copiii-ți vor pieri. Soțul tău o să cadă răpus în bătălie, și tu o să te-afunzi în Tartarul lui Hades, fiindcă ai mîniat-o pe Hera din Olimp. De vrei să scapi de toate, azvîrle-l pe Alcide !… Du-l pe un cîmp pustiu și-acolo părăsește-l !…

Alcmena,-nspăimîntată, a luat copilu-n brațe și a-ncercat să fugă.

Vocea o urmărea.

— Azvîrle-l pe Alcide… Tot n-ai să-l poți scăpa…

Și ea, strîngîndu-și fiul la piept, s-a dus pe o cîmpie și, deznădăjduită, vărsînd lacrimi amare, l-a părăsit acolo.

Știa cît era Hera de neîndurătoare, cînd își dorea ceva și cînd era pătrunsă cumplit de gelozie.

Numai că din văzduhuri mai priveghea și Zeus. El auzise glasul. O văzuse pe-Alcmena ducîndu-și copilașul pe acel cîmp pustiu. Iară fiul Alcmenei trebuia să trăiască și să-l ajute-n lupte. Și, repede, din slavă, a poruncit să vină pristavul de credință, fiu-i înaripat, prea istețul zeu Hermes.

— Te du, a rostit Zeus, și ia din cîmp copilul. Adu-mi-l In Olimp și fă tu cum vei face, ca să-l așezi la pieptul soției mele, Hera, fie doar pentru-o clipă. Așa, ca el să sugă laptele nemuririi chiar de la sînul ei.

Hermes n-a așteptat să-i spună-a doua oară. Punîndu-și la picioare cele mai repezi aripi, a coborît în locul unde se-afla copilul. L-a luat cu el în grabă. S-a întors în Olimp. S-a apropiat de Hera, care tocmai dormea, și i l-a pus la sîn.

Alcide, mititelul, flămînd precum era, a început să sugă, cu poftă, licoarea parfumată.

Cînd s-a trezit zeița l-a smuls. L-a aruncat. A vrut să-l și ucidă. Atîta că prin voia părintelui său, Zeus, ca și prin istețimea fratelui vitreg, Hermes, noul născut supsese laptele nemuririi.

Faptul era-mplinit.

In cîntece, poeții ne povestesc că Hera, cînd l-a smuls pe Alcide, vrăjmașă, de la sîn, mai multe rîulețe de lapte-ar fi țîșnit. Aceste rîulețe s-au risipit în cer și s-au schimbat în stele scînteietoare, albe, numite de elini, cum știm : Calea lactee sau Calea laptelui 6.

Lupta cu șerpii zeiței Hera

Așa fiul lui Zeus scăpă nevătămat din cel dintîi pericol, și Hermes îl întoarse la mama sa, Alcmena.

Nici nu-i venea să creadă că-l are lîngă ea, că nu-i mîncat de fiare, și povestea adesea :

— Feciorul meu, acela ce l-am jelit atîta, acum i-acasă iar. Ss joacă. E voinic. în fiecare seară îl îmbăiez cu grijă, la fel ca pe Ificle, pe celălalt copil, și le întind blănițe de iepure, molcuțe, pe-un scut larg, de aramă, de-al lui Amfitrion, și-i leagăn, și-i adorm în cîntece duioase… Vai, nu e mulțumire mai mare pentru-o mamă decît să-și vadă pruncii că-s cufundați în somnul cel lin, odihnitor, și nu-i pîndesc nici rele, nici inimi dușmănoase…

Astfel grăia Alcmena. Și-așa trecură-n tihnă vreo șapte sau opt luni.

Părea că trec în tihnă !… Căci în Olimp sta Hera. Ea cerceta-n-cruntată palatele din Teba și socotea în sine : „Cum pot să-l fac să piară pe-acest fiu al Alcmenei ? El ar putea să fie mai îndrăzneț ca Ares, mai îndrăgit de Zeus decît feciorii mei. I-adevărat c-a supt laptele nemuririi ; dar sînt încă mijloace…”

Tot cugetînd, zeița zărește-ntr-o pădure doi șerpi. Nu șerpi, balauri. încolăciți pe-o ciută, o strîngeau de grumaz și-i strecurau otrava prin colții veninoși.

Și-ndată poruncește șerpilor să pornească spre palatul din Teba, unde pe-un scut de-aramă dormeau cei doi copii : Alcide și Ificle. Cam pe la miezul nopții șerpii-au ajuns la Teba. Amîndoi monștrii, lacomi de sîngele cel tînăr, se tîrau pe pămînt, și-n încolăci-turi se-ndreptau către scutul unde dormeau copiii. Din ochii lor aprinși țîșneau scîntei verzui și-n gușă prefirau un venin negricios.

Se apropiau întruna, și limbile-otrăvite le jucau printre colți.

Pe negîndite însă, fiul drag al Alcmenei s-a deșteptat din somn. (Poate-l trezise Zeus care vedea din slavă tot ce se petrecea !) Și o lucire vie a luminat palatul. Orbit de-așa lumină, Ificle a sărit și el din așternut. Și-a zărit, plin de groază, cei doi șerpi mon-struoși, ajunși chiar lîngă scut. Văzînd colții oribili și limbile-ascuțite, a țipat cu putere și a luat-o la fugă. în timp ce el fugea cu lacrimi pe obraz, țipînd prin tot palatul, fiul lui Zeus s-a săltat în genunchi și a prins în mînuțe grumazurile reci și înfricoșătoare ale celor doi șerpi. Le-a strîns ca într-un clește. Șerpii au încercat cu mii de-ncolăciri să scape de strînsoare și să cuprindă trupul micuțului băiat care îi sugruma. Dar mîinile acelea, care-i strîn-geau puternic, erau parcă din fier. Și el i-a strîns atîta, pînă ce monștrii Herei au pornit să-și desfacă inelele-albăstrii…

Cînd au venit părinții, treziți de gălăgia făcută de Ificle, au început să strige de teamă și uimire. Și pruncul ce-nfrînsese dihă-niile, c-un strigăt de izbîndă, a arătat Alcmenei și lui Amfitrion monștrii fără de viață, zvîrlindu-i la picioare “.

Amfitrion îl trimite pe Alcide să învețe meșteșugul armelor

Se zice că Alcmena, după această primă victorie-a lui Alcide, a chemat pe-un proroc, Tiresias pe nume și i-a cerut să-i spună viitorul ce-o să-l aibă preadragul ei copil.

Tiresias, prorocul, i-a dat răspunsul astfel :

„Fiul tău o să fie un erou neînvins la vîrsta bărbăției. El o să împlinească douăsprezece munci, o să distrugă monștrii și o să biruiască războinici renumiți. Apoi o să se-nalțe spre bolta înstelată, urcîndu-se cu cinste în palatul lui Zeus…”

Aflînd această veste, bunul Amfitrion a cugetat că-i bine ca tînărul Alcide să-nvețe meșteșugul cel aspru-al armelor.

— De trebuie să lupte, să dea piept cu primejdii, vreau ca acest fecior să-și învingă dușmanii ! a spus Amfitrion, și mama s-a-nvoit.

Alcide a-nvățat, în anii ce-au trecut, să-nfrunte pe oricine, în lupta corp la corp, cu pumnii sau cu arcul, cu sabia și lancea. Amfitrion, de-asemeni, l-a deprins să conducă în goana cea mai mare carul de bătălie și să vîneze fiare. Și s-a silit Alcide cu-atîta vrednicie să-și însușească arta cea grea a luptelor, să-și sporească puterea, încît, în scurtă vreme, și-a întrecut tatăl, și pe prietenii săi, războinicii din Teba .

Ca alți feciori de regi. Se hrănea-n timpul zilei cu fructe și legume ; seara, cu carne friptă ; și-arareori bea vin. Era de-o vitejie nemaivăzută încă. Odată înfruntase el singur o oștire ce năpădise-n Teba, și-o jefuia de aur, și luase mii de sclavi doar cu-o măciucă-n mînă. Și izgonise oastea și pe regele ei.

Creon, regele Tebei, acela ce-i ținea la el în ospeție pe-Amfi-trion, Alcmena, Alcide și Ificle, era nespus de vesel. „Iată că și feciorul seamănă tatălui, își spunea el în gînd, și-mi va fi de folos”. Și, fiind regele Creon atît de mulțumit de biruința asta, a făurit un plan. Avea și el o fată, ce se chema Megara. N-ar fi putut găsi un ginere mai bun decît mîndrul Alcide. Știa că de-i va fi urmaș la tron Alcide, scăpa de orice grijă. L-a chemat deci la sine pe voinicul Alcide și l-a rugat să-i fie ginere și urmaș.

Tînărul s-a-nvoit.

— Mărețe rege Creon, a glăsuit Alcide, ne-ai găzduit și prieten ne-ai fost întotdeauna. Voința ta-i poruncă. Mă-nsoțesc cu Megara. Să ne gătim de nuntă…

în anii ce-au urmat, Megara a avut trei prunci de la Alcide. Eroul îi iubea, le cînta cîntece sau îi purta pe cal, în goana cea mai mare. Alteori se juca alăturea de ei, prin ierburile verii, rîzînd și chiuind, privegheați de Megara.

Dar iată că-ntr-o zi, cînd se jucau cu toții, și hohotele lor răsunau în văzduh, Hera își lasă ochii către cetatea Teba. îl vede pe Alcide, fiul rivalei sale, Alcmena cea frumoasă. Și-n inima zeiței se-aprinde o mînie atît de-ncrîncenată, încît nu ține seama de bieții copilași fără de nici o vină.

Cere unei zeițe, Mania, fioroasa, ce păstra o otravă într-o cupă de aur, s-alerge pe pămînt. Să-i rătăcească mintea eroului Alcide.

Zeița nebuniei, Mania, a zburat și-a-mprăștiat veninul asupra lui Alcide. I-a insuflat dorința să își răpună fiii și tînăra-i nevastă.

Atunci, bietul Alcide, cu mintea răvășită, a socotit că pruncii și soața sa, Megara, ar fi niște ciclopi. Numai c-o lovitură i-a răpus pe tuspatru. Apoi s-a prăbușit cu fruntea în țărînă, cu sufletul zdrobit.9

Geloasa Hera îl lovește din nou crunt pe fiul Alcmenei

Era acum Alcide un flăcău minunat, de optsprezece ani : frumos, voinic și ager, și drept, și înzestrat cu alte multe haruri. Ducea o viață simplă. Nu-i plăcea să îmbrace veșminte-mpodobite,

La oracolul din Delfi

Cînd s-a trezit sărmanul, a vrut să se azvîrle de pe o stîncă naltă. Gemea, îmbrățișîndu-și copiii, pe Megara ; se blestema amarnic pentru grozava-i faptă. Dar s-a ivit Atena, sora sa din Olimp, zeița-nțelepciunii, și l-a oprit, zicîndu-i :

— Nu te pripi, Alcide. Tu nu ai nici o vină. I-o răzbunare-a Herei. Erai prea fericit. Ea a orînduit ca să-ți lovești copiii și să fii nevoit să ispășești o crimă care nu e a ta. Deși nu este drept, deși ești fiu lui Zeus, ceilalți zei din Olimp vor fi de partea Herei, căci e răzbunătoare și toți se tem de ea. Nimeni nu-i stă-mpotrivă. Chiar Zeus însuși tace de-atîtea ori molcom, căci Hera e șireată și poate să-și lovească și soțul uneori. Doar eu am să te-ajut, căci n-o iubesc pe Hera. E prea înfumurată… Și poate zeul Hermes, pristavul tatălui. Acuma părăsește Teba cu șapte porți. Te du pînă la Delfi și purifică-ți trupul, cum poruncește legea hotărîtă de Zeus. Puternicul Apolo o să-ți aducă știre ce trebuie să faci…

Cu fruntea în pămînt, cu umerii plecați, a părăsit Alcide Teba regelui Creon, și s-a-ndreptat spre Delfi.

în templul de la Delfi, Apolo l-a vestit pe feciorul Alcmenei că este osîndit de zeii-olimpieni așa cum cerea Hera să-și ispășească fapta, slujind în chip de sclav regelui din Micena.

– Va trebui, ca sclav, a glăsuit Apolo prin gura Pitiei, marea sa preoteasă, să-i împlinești cu sîrg regelui Euristeu toate poruncile — douăsprezece-s toate — primejduindu-ți viața.

Tot el i-a dat acuma numele de Heracle, știind că o să-nvingă, cu glorie deplină, toate primejdiile pe care Hera i le va pune-n cale.

Heracle a primit această ispășire și a plecat în lume, mergînd către Micena.

Tînârul alege drumul virtuții

Mergînd el zbuciumat, îngîndurat și trist, pe drumurile vieții, a întîlnit deodată, la o răspântie, două femei ciudate 10. Una era boită, cu ochii vineții, gătită în veșminte de stofă țipătoare ; avea brățări, inele, podoabe, și pe plete văluri trandafirii, și, chicotind, zvîrlea zîmbete deșuchiate oricui îl întîlnea. Cealaltă era demnă, într-o haină ca neaua. Avea o frunte dreaptă ; semăna cu Atena. Privirea sa senină te cerceta în față. In mînă ea purta o cunună de laur.

— Iți cauți drumul, voinice ? l-a-ntrebat cea dintâi, văzîndu-l pe Heracle.

— Nu știu care-i mai drept, i-a dat răspuns flăcăul.

Atuncea ea, grăbită să-l și cuprindă-n mreje, a mai rostit mieroasă :

— Pot să-ți arăt o cale lipsită de greutăți. Urmează-mă pe mine…

— Eu nu fug de greutăți, a glăsuit Alcide. Doresc să merg în viață fără de ocoliș și să slujesc dreptatea, binele și pe oameni… Dar cine ești, femeie ?

— Cine sînt ? a spus ea c-un glas amăgitor. Eu aduc fericirea, cu toate că adesea mulți îmi spun… Desfrînarea. Urmîndu-mă pe mine, poți trîndăvi în voie, poți dobîndi belșugul din munca altora, și nu ai altă grijă decît să te desfeți… Haide, urmează-mă ! L-a apucat de mînă și a vroit să-l tragă pe drumurile ei. Dar cealaltă femeie le-a răsărit în cale și-a glăsuit așa :

— Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrînării, plăceri — e drept — sînt multe. Insă acela care se dăruiește lor devine un nevolnic, disprețuit de toți, și bătrînețea lui e tristă, rușinoasă. Drumul meu e mai greu, e presărat cu lupte, cu trudă și primejdii. Dar la capătul lui se află biruința.

— Tu cine ești ?

— Virtutea. Eu însoțesc vitejii ce luptă pentru oameni, și cinste, și dreptate. îi ajut să zdrobească relele-n a lor cale și să triumfe astfel binele pe pămînt.

Heracle, auzind-o, s-a smuls din mîna celei ce îl tîra pe calea plăcerilor ușoare.

— Și eu, deși puternic, a glăsuit Heracle, sînt urgisit de Hera să fiu sclav unui rege nevolnic, din Micena. Zeii m-au osîndit, după dorința Herei. Eu nu mă tem de soartă și nu m-aș fi supus ; dar vreau să ispășesc îngrozitoarea-mi crimă, făcută fără voie, luptînd neînfricat și preschimbînd tot răul, urzit acolo-n slăvi, în bine pentru oameni… Tu-mi poți fi de folos ?

— Ți-am spus-o, ți-o repet, a glăsuit Virtutea. Urmîndu-mă pe mine, vei fi victorios, iar după moartea ta, numele lui Heracle va fi slăvit pe veci.

— Mai bine dăruiește-ți viața numai plăcerii, l-a-mbiat Desfrînarea. Vei fi mai mulțumit…

— Eu te aștept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou Virtutea.

La vorbele acestea, Heracle a pus mîna pe greaua lui măciucă. S-a-ntors spre Desfrînare și i-a rostit cu silă :

— Josnică Desfrînare, nu mă poți amăgi !… Am să mă lupt cu Hera și, cînd o voi înfrînge, am să fiu fericit. Aleg drumul Virtuții…

Din clipele acelea — cum au cîntat poeții — fără de șovăire, Heracle n-a urmat decît drumul cel aspru, arătat de Virtute, ori-

cîte piedici, lupte și primejdii cumplite i-au așternut în cale ne-cruțătoarea Hera, regele Euristeu, alți regi, monștri și fiare, dușmanii mii și mii…

Sosirea la Micena

…Și a plecat Heracle spre regele Micenei, cel sprijinit de soața puternicului Zeus. A ajuns la cetate, la Poarta leilor, într-un amurg de vară. Tocmai în acea vreme feciorul lui Stenelos aducea sacrificii pe un altar al Herei. Cu mîinile întinse spre cerul roșietic, în fumul jertfelor, Euristeu glăsuia :

—f Iți mulțumesc, zeiță cu brațele ca neaua ! Prin voia ta sînt rege în splendida Micenă. Și osîndit de tine, Heracle-i sclavul meu. El trebuie să-mplinească douăsprezece munci, și într-una dintre ele să piară negreșit. Ți-o jură Euristeu !…

Nu își sfîrșise vorba, și-un sfetnic, alergînd, a ajuns la altar :

— Slăvite !… Mare rege !… Heracle a sosit…

— Heracle ?… Unde este ?… a rostit Euristeu, lăsîndu-și brațele să-i cadă fără vlagă.

— E dincolo de ziduri, la Poarta leilor. Vrea să intre-n oraș…

— Să intre ?… Nu se poate… a mai spus Euristeu cu glasul răgușit. Dați-i porunci la poartă. Să plece, să ucidă pe leul din Ne-meea, fiul monstrului Tifon și-al viperei Ehidna.

Și tremura fricosul. Ar fi fugit, desigur, de nu ar fi știut că-i e de sprijin Hera.

— Nu ! Nu mă tem de dînsul ! striga el ascuțit. Eu sînt stăpîn, el sclav…

— Adevărat, stăpîne, glăsuiau sfetnicii. Puterea ți-e divină. Supușii tăi nevrednici datori sînt să te-asculte, fără de nici un murmur.

— Să plece de îndată !… striga iar Euristeu. în ținutul Ne-meei zac munți de oseminte. Cîți s-au încumetat să dea lupta cu leul, acolo-au putrezit. Heracle, n-o să scape nici el din lupta asta !…

— Nu. N-o să scape ! Nu ! îi ziceau sfetnicii. Fii liniștit, stăpîne…

Și toți rîdeau cu poftă, fiind siguri c-o să piară Heracle, sfî-șiat de colții leului.

Iar el mergea întins spre ținutul Nemeei11, unde-ntr-o peșteră si-avea culcușul leul.

Poeții povestesc că feciorul Alcmenei a aflat văgăuna, dar n-a găsit pe leu. Și-a așteptat un timp, pînă ce cruda fiară s-a reîntors sătulă. Mîncase-n acea ziuă o turmă și-un păstor.

Heracle a văzut-o săltînd printre coline. Fiara era uriașă. Avea niște ochi mari, roșii și plini de sînge. Colții săi ascuțiți erau ca niște săbii și străluceau în soare. Răgea-nfiorător. întinzînd bine arcul, a tras prima săgeată. Săgeata a zburat și l-a lovit pe leu ; dar s-a izbit de el ca de un zid de piatră. Nu i-a putut clinti măcar un fir de păr.

Răpunerea leului din Nemeea

Heracle s-a mirat cum n-a pătruns săgeata în trupul leului. Și a țintit mai bine. A tras încă o dată. Și iar s-a dus săgeata vî-jîind prin văzduh, s-a lovit ca de-o stîncă și a lunecat jos.

Leul răgea cumplit, și cu coama zbîrlită, cu ochii-nsîngerați, se pregătea să sară către voinicul nostru.

Heracle nu s-a-nspăimîntat. A mai tras o săgeată ; dar s-a-n-tîmplat la fel. Nici ultima săgeată nu l-a rănit pe leu.

Putea să tragă el și-o mie de săgeți. Pielea acestui leu, fiu al monstrului Tifon 12 și-al viperei Ehidna, era de nepătruns. Nici sabia sau lancea n-ar fi putut străbate în trupul leului. Pielea i-era vrăjită. Chiar Tifon i-o vrăjise, cu învoirea Gheei.

Dar după ultima săgeată, leul s-a repezit, într-un salt, la Heracle, răgind atît de tare, că s-auzea în cer.

Din jilțul său de aur, stăpînul zeilor privea această luptă, neîndrăznind să-i vină-n vreun fel în ajutor viteazului Heracle, pentru că lîngă el sta așezată Hera. Preaputernicul Zeus își lăsa astfel fiul să-nfrunte moartea singur. Atîta că voinicul nu lupta pentru zei. Dornic să-și ispășească fapta cea-ngrozitoare, făcută fără voie, se lupta pentru oameni, să nimicească fiara care făcea prăpăd, vărsînd atîta sînge în ținutul Nemeei.

Văzînd eroul nostru că leul se repede, a ridicat măciuca și l-a lovit în creștet. Puterea lui Heracle era-nspăimîntătoare. De-ar fi izbit o casă, cumva, atît de tare, casa s-ar fi sfărîmat în mii de bucățele. Leul s-a clătinat, dar pielea lui vrăjită l-a apărat și-acuma. Măciuca lui Heracle s-a rupt de la mijloc. Fără să stea pe gînduri, voinicul s-a săltat spre gîtul leului, să-l prindă, să dea lupta. Numai că de-astă dată leul s-a-nfricoșat. Urlînd, s-a întors pe labe, mai că s-a răsturnat, fugind spre peșteră, și s-a ascuns acolo.

Fiara, ce răpusese atîtea mii de oameni, vedea că i-a sosit acum și ei sfîrșitul.

Peștera leului avea două intrări. Fiul marelui Zeus a smuls din munte o stâncă și-a zăvorit cu ea una din intrări. Apoi, fără de arme, a pătruns înăuntru. Călcînd peste mormane de oase omenești, Heracle a intrat tot mai adînc în bezna acestei peșteri mari. Deodată a zărit două făclii aprinse. Așa i s-au părut eroului, în beznă, ochii sticlind de ură ai leului uriaș. Iar urletele sale clătinau stîncile. Labele lui zgîriau pereții peșterii. Colții albi străluceau.

— Aicea ești ? Hai, vino ! a glăsuit Heracle.

Leul la rîndul său, cu botul larg căscat, a sărit la Heracle.

Ce-a fost nu știe nimeni. A fost o-nvălmășeală cum nu s-a mai văzut. Cît a durat ? O zi, poate chiar două, trei. Dar pînă la sfîr-șit, Heracle a cuprins leul strîns de grumaz.

L-a strîns atît de tare, pînă l-a-năbușit.

Leul, atunci, răpus, a căzut la pămînt13. Sub bufnitura lui pă-mîntul s-a crăpat. Apucîndu-l de ceafă, învingătorul său l-a tras îndat-afară, cu gîndul să-l despoaie de blana lui roșcată.

„Din blana ăstui leu, ce n-o poate străpunge, în veacuri, vreo săgeată, sau sabie, sau lance, am să-mi fac eu veșmîntul, a cugetat Heracle. Și țeasta lui de fier, am să mi-o pun pe cap. Nu-s platoșe sau coifuri mai bune decît ea”.

A tras însă zadarnic de piele s-o desprindă. Cît era de puternic, n-ar fi putut Heracle, muncind luni, poate ani, să-l jupoaie pe leul ce fusese vrăjit de fiorosul Tifon.

Atîta că Heracle nu era doar puternic, îndrăzneț și viteaz. Era și înțelept. Și cugetînd mai bine, și-a dat repede seama că sabia sau cuțitul nu-i erau de folos. Și a-ncercat flăcăul să jupoaie de piele îngrozitoarea fiară chiar cu ghearele ei.

Și-așa a izbutit.

Cu ghearele tăioase, întoarse în fel și chip, Heracle a reușit să-l desfacă de piele. Să-i desprindă și țeasta. Și, precum hotă-rîse, s-a-nveșmîntat cu pielea, iar pe cap și-a pus țeasta.

Prin vitejia lui își dobîndise în luptă o platoșă și-un coif, prin care nu puteau să pătrundă săgeata, nici sabia sau lancea.

Așa înveșmîntat, a plecat la Micena.

Spre mlaștinile Lernei

Lupta cu hidra

Auzind Euristeu de-această biruință n-a mai îngăduit eroului Heracle să vină nici la poarta Micenei cea bogată. Atît i-era de teamă. Mai ales că aflase cum oamenii de Argos, poporenii de rînd, îl urmau în șiraguri și îi strigau voioși :

— Iți mulțumim, Heracle ! Tu ne ajuți pe noi, acei ce ne luptăm adeseori cu fiare și monștrii-ncrîncenați. Regele te-a trimis la moarte, în Nemeea. Dar tu ai biruit. Noi sîntem lîngă tine. Cheamă-ne, și venim să te-nsoțim la luptă.

Și, ca să nu-l mai vadă pe eroul Heracle, regele Euristeu i-a poruncit s-aștepte poruncile regale, trimise printr-un crainic, în orașul Tirint.

— Să plece, să ucidă, de astă dată, hidra care sălășluiește în mlaștinile Lernei, spusese Euristeu. Este tot ca și leul, odraslă a lui Tifon și-a viperei Ehidna. De-a nimicit pe frate, să răpună și sora. Ea pustiește turme, cirezi, holde de grîu, și-i omoară pe oameni. Nici unul n-a scăpat din cîți au vrut s-ajungă la mlaștinile Lernei. Nu cred c-o să mai scape acum fiul lui Zeus și-al frumoasei Alcmena…

— Nici noi nu credem !… Nu !… rîdeau toți sfetnicii înconju-rînd slugarnic jilțul lui Euristeu.

— Să plece deci la Lerna ! glăsuise stăpînul. Și să nu se întoarcă decît biruitor sau mort, adus pe scut…

…Și s-a gătit Heracle să plece către Lerna.

Vrusese să pornească pe jos, ca de-obicei. Dar tînărul Iolau, feciorul lui Ificle, a cerut învoire tatălui să-l conducă pe eroul Heracle cu carul, pînă-n Lerna.

îl iubea pe Heracle mai mult decît pe-oricine, și-l admira nespus.

— Atîția oameni vor să fie lîngă el în ceasurile grele, spusese lui Ificle. In numele mulțimii, vreau să-l însoțesc eu. Și vreau să-l cruț măcar de truda drumului. Să-l duc pînă la Lerna, în goana cailor…

Tatăl a-ncuviințat ; dar eroul Heracle n-a vrut să se-nvoiască.

— Nu pot să-l iau cu mine, spusese lui Ificle. Iolau e mult prea tînăr, și-n Lerna sînt primejdii ce pot să-l coste viața !…

Numai că îndrăznețul flăcău al lui Ificle atîta se rugase de unul și de altul, atîta stăruise, pregătise și caii, și carul pentru drum, încît pînă la urmă Heracle a primit să meargă cu Iolau.

Și-au plecat împreună. S-au dus pînă la Lerna, în goana cailor. Din zare se vedeau aburi verzi, otrăviți, care se ridicau din mlaștina întinsă, unde stăpînea moartea.

Hidra dormea la ceasul cînd au sosit cei doi. In jurul ei erau mormane fără număr de ființe omenești, răpuse și tîrîte pînă-n sălașul său. Nu le putea mînca, atît erau de multe, și putrezeau prin mlaștini, umplînd întreg văzduhul c-un miros otrăvit.

Heracle și Iolau s-au apropiat încet, purtînd în spate lemne și-o grămadă de fîn. Iolau a aprins focul. Apoi fiul lui Zeus a început să-ncingă săgețile în foc și să tragă cu ele în hidra adormită.

— Te scoală, blestemată odraslă a lui Tifon, a glăsuit eroul, țintind-o iar pe hidră cu cîteva săgeți, în vîrful cărora legase șo-moioage de fîn aprins în foc.

Impunsă de săgeți, dihania uriașă s-a ridicat din mlaștini. Avea nouă gîtlejuri și nouă capete și-unul mai gros ca toate : capul nemuritor. Din boturile-i hîde, ca niște flăcări verzi, țîșneau limbi otrăvite și șuiera cumplit. Fără să piardă vreme, Heracle a sărit la ea cu ghioaga-n mînă. întîia lovitură a și făcut să-i zboare unul din capete. Numai că-n locul unde fusese un singur cap creșteau acuma două.

Mult s-a mirat voinicul și a lovit din nou. Dar orișicît lovea, în locul fiecărui cap smuls de pe gîtlej, se-nălțau altele. încît, în loc de nouă, se ridicau acum verzi, mucede, hidoase, cu boturi plescăind și colții ca pumnale de fier, cincizeci de capete.

Cu-aceeași istețime, pe care-o dovedise și-n lupta din Nemeea, Heracle i-a strigat flăcăului Iolau :

— Adu-mi lemne aprinse șf arde fiecare gîtlej, de unde smulg căpățînile hidrei.

Iolau s-a repezit, și cu bucăți de lemn, care ardeau în flăcări, a împlinit porunca. în acest fel, curînd n-au mai putut să crească alte noi capete.

In vremea asta însă, hidra își răsucise coada ei de balaur peste picioarele eroului Heracle. Iar un crab monstruos, mare cît un vițel, răsărit de sub mlaștini la șuierele hidrei, încerca să-i reteze, cu cleștii lui tăioși, unul dintre picioare.

Ii sfîșiase carnea și-i tăia poate osul, de nu sărea Iolau c-un bolovan în brațe și nu-i sfărîma trupul, cufundîndu-l în mlaștini.

Lupta durase din zori pînă-n amiaz. Și încă-a mai durat pînă către amurg.

In acel ceas tîrziu, Heracle-a izbutit să-i zdrobească odraslei lui Tifon și-a Ehidnei capul nemuritor, care era mai sus ca toate celelalte și pe-un grumaz mai gros, în care gîlgîia venin negru-verzui. L-a zdrobit cu măciuca ; dar chiar așa, zdrobit, capul împrăștia miasme otrăvite, colții puteau să muște, și ochii lui aprinși azvîrleau încă flăcări. Și-atunci a-mpins Heracle și-a răsturnat deasupra-i o stîncă grea și-naltă, care se ridica în mijlocul mocirlei, lîngă sălașul hidrei.

— Aici, sub stînca asta, a glăsuit Heracle flăcăului Iolau, capul nemuritor va sta pe veșnicie, fără nici o putere. In schimb eu am să-mi moi toate săgețile în sîngele acesta înveninat al hidrei…

— Va fi vai de dușmanii pe care-i vei ținti, i-a dat răspuns Iolau.

Heracle și-a muiat toate săgețile în sîngele-otrăvit al hidrei de Ja Lerna.

Le-a pus apoi în tolbă și s-a urcat în car, alături de Iolau, pornind către Tirint.

Păsările stimfaliene

Dar nici nu apucase să-și odihnească trupul Heracle, la Tirint, că i-a venit poruncă să plece iar la drum. Trebuia să se lupte c-un soi de păsări mari, cu mult mai mari ca omul, care sălășluiau în niște smîrcuri negre, pe țărmurile mării, lîngă un oraș, Stimfalos . Iar păsările-acestea aveau ciocuri de-aramă și aripe de bronz. Din aripe zvîrleau pene ca niște lănci. Doborau animale și oameni deopotrivă. Luau oamenii în gheare. Se urcau în văzduh, și-acolo îi mîncau în timpul zborului. Cursese-atîta sînge în toată-mprejurimea orașului Stimfalos, încît locuitorii îl părăsiseră, înfricoșați de moarte. Se pustiise locul.

Nimeni nu îndrăznea să se lupte cu ele, pentru că păsările-acelea slujeau cruntului Ares, zeul războiului. Și el se desfăta, auzind gemete, sau cînd vedea-n Stimfalos sîngele șiroind.

— De va scăpa de păsări, nu o să-l ierte Ares, socotea Euris-teu, trimițînd pe Heracle în smîrcuri, la Stimfalos. Teafăr tot n-o să iasă din încercarea asta…

Și a plecat Heracle către golful argolic, unde se afla smîrcul. Cîți îl vedeau pe cale, îl îndemnau să stea sau să se-ntoarcă-acasă.

— Euristeu vrea să pieri ! îl sfătuiau ei toți. Cum poți tu să te lupți cu monștrii zburători, ce trimit din înalt lănci tari din aripe ? Ares le ocrotește. N-am încercat și noi ? Iar locul e deschis n-ai unde te feri… Mult au mai pătimit oamenii din Stimfalos și din împrejurimi. Cu miile s-au stins. Nu vrem să mori și tu… Tuturor ne ești drag. Tu ne-ai scăpat de cele două-nfricoșătoare odrasle-ale lui Tifon.

— Am să gonesc acum și-aceste păsări negre, le răspunse Heracle. Poate să fie Ares oricît de mînios.

— Să te-nsoțim și noi, îl rugau oamenii.

— Nu, nu… voi merge singur. Eu mă pot apăra cu blana mea de leu. Voi însă ați pieri…

Și mergea mai departe.

Ducea cu el voinicul două timpane mari, făcute din aramă. Ajuns la țărmul mării s-a urcat pe un deal, ce era lîngă smîrcuri. A început să bată puternic în timpane. La zgomotul acesta s-au ridicat în stoluri păsările lui Ares, mii, mii și zeci de mii.

Cerul se-ntunecase de-atîta păsărime, și țipetele lor umpleau întreg văzduhul. Le-auzeau Euristeu și sfetnicii-n Micena.

— Aha ! își spuneau ei. Auziți ce se-ntîmplă ! Acesta e sfîrșitul feciorului Alcmenei…

Și nu știau că el, învăluit în blana de leu, nepătruns, avînd coiful pe cap, nu se temea de păsări. Trăgea din arc săgeți, ce străbăteau deodată cîte-o sută de păsări, ba poate și mai bine. Azvîrlea și cu lancea. Lovea și cu măciuca, de-i era la-ndemînă. Și, nu în lungă vreme, în smîrcuri se scăldau cu aripile negre, întinse, fără viață, mormane mari de păsări.

Tot locul se-nvelea, ca într-un giulgiu negru, cu păsările-acestea. Puține rămîneau. Insă, de frica morții, zburau țipînd cu grabă spre portul Euxin , într-o insulă mică, ridicată din ape de Tetis, la dorința preacrudului zeu Ares.

Ba, după cît se spune, dornic de răzbunare, Ares s-ar fi ivit c-o sabie-n mînă în fața lui Heracle. Insă eroul nostru și-a ridicat măciuca, gata să îl lovească. Și Ares, sîngerosul, a fost cuprins de frică numai văzîndu-i ochii cu care îl țintea și a luat-o la goană. A pierit în văzduh. Dar s-a jurat s-ajute pe Hera totdeauna în contra lui Heracle.

Astfel s-a isprăvit și-această încercare a treia, după număr.

Heracle a luat cu sine un trup de pasăre, străpuns de-o săgeată, să-i fie mărturie, și-a plecat spre Tirint.

Pe drum se întîlnea cu oamenii în cete, oameni ce se-ntorceau spre orașul Stimfalos. Și ei îi mulțumeau cu lacrimi pe obraz, fericiți că puteau să-și regăsească iar căminul părăsit, fără primejdie pentru copiii lor.

Căprioara zeiței Artemis

Numai că inima haină a regelui Micenei nu se îndestula nici-cînd cu suferința eroului Heracle. Și, fără să-i mai dea răgaz să se-odihnească, l-a trimis să-i aducă, din munții Arcadiei, o iute căprioară a sorei lui Apolo, zeița Artemis. Căprioara aceasta avea coarne de aur și picioare de-aramă. Fusese hărăzită de zeița fecioară să facă pagube în livezi și pe-ogoare, și-așa să-i pedepsească pe bieții muritori. Se mîniase tare pe ei zeița vînătoarei, fiindcă nu-i aduceau destule jertfe-n templu. Și oriunde dădeau rod livada sau ogorul, grădina sau pășunea, căprioara sosea, la porunca zeiței. Călca-n picioare totul, lovea cu coarnele și pără-duia rodul. Degeaba o rugau oamenii pe zeiță să nu-i mai pedepsească, ea nu se îndura.

Acum pleca Heracle să prindă căprioara, s-o aducă legată în orașul Tirint.

— Pe-această căprioară n-o poate nimeni prinde. Fuge ca o săgeată… rîdeau toți sfetnicii strînși lîngă Euristeu… Și-apoi chiar de-o va prinde, s-adună dușmănia zeilor olimpieni. Pe lîngă zeul Ares, îl va urî și Artemis. Toate sînt ticluite să-i grăbească sfîrșitul feciorului Alcmenei…

— Așa e ! Va pieri ! scrîșnea și Euristeu, cu ochii mici de ură. Și-abia atuncea, prieteni, am să fiu mulțumit și am să fiu pe plac ocrotitoarei mele, marea zeiță Hera.

Intr-adevăr, Heracle, după ce colindase prin desele păduri ale Arcadiei, aflase anevoie sălașul căprioarei cu coarnele de aur. Insă cum a zărit-o, i-a și pierit din ochi. Nu părea că aleargă sau c-atinge pămîntul. Semăna c-un vîrtej care alunecă, cu vuiet, pe-o cîmpie, se-ntoarce, stă o clipă și iarăși se pornește, ca să-l și pierzi din ochi.

Era o căprioară cum nu se pomenise. Numai că nici Heracle nu se lăsa învins. Și se spune-n legendă că, fără de odihnă, adesea fără hrană, sau apă, sau chiar somn, a urmărit-o-ntruna. Ea s-a-n-dreptat, în goană, întîi spre miazănoapte, ajungînd în ținutul zis hiperborean, la marginile lumii, unde izvora Istrul, după străvechi legende Aici era s-o prindă ; poposise o clipă, doar cît a răsuflat. Dar ea, făcînd un salt, a și țîșnit din nou, pornind spre miazăziuă. Au fugit amîndoi, așa, un an de zile. Oamenii îi vedeau trecînd cum trece vîntul. Ar fi vrut să-l ajute pe dragul lor Heracle. Atît că nici o ființă, de pe întreg pămîntul, nu mai putea s-alerge atît de repede cum fugea căprioara, urmată de Heracle.

Alergînd amîndoi, pe cînd se-mplinea anul, au ajuns la un rîu, albastrul rîu Ladon. Și dincolo de rîu era templul zeiței. Și dacă apuca să pătrundă în templu, căprioara zeiței era la adăpost. Heracle nu putea s-o mai scoată de-acolo.

Pîn-atunci se ferise să folosească arcul. Văzînd că peste-o clipă căprioara zeiței o să ajungă-n templu, Heracle a țintit-o, din fugă, cu-o săgeată, în piciorul ei stîng. Animalul rănit s-a oprit locului. Heracle, din doi pași, a și fost lîngă ea și a prins-o de coarne. I-a scos grabnic săgeata din piciorul său ager. Legînd-o c-un curmei de celelalte trei picioare de aramă, a luat-o pe spinare.

— Unde te duci, Heracle ? i-a strigat Artemis, de pe o culme înaltă. Dă-i drumul căprioarei. I-ai supărat pe Hera, pe Ares, și acuma mă mînii și pe mine ?

— Nici nu mă gîndesc, zeiță ! i-a-ntors răspuns voinicul. Este porunca Herei, dată prin Euristeu, basileul din Argos. Cere-i ei socoteală. Eu sînt doar mulțumit că i-am scăpat pe oameni de-atî-tea stricăciuni pe care căprioara le-aducea cîmpurilor .

Și-a plecat mai departe, lăsînd-o pe zeiță să strige cît poftea.

Mistrețul din Erimant

Stăpînul cel nevolnic trăgea acum nădejde că viteazul Heracle, după atîtea lupte : cu leul din Nemeea, cu hidra de la Lerna, păsările lui Ares, și goana necurmată, mai bine de un an, pe urma căprioarei zeiței Artemis, a obosit de-ajuns.

— Il voi trimite dară, spunea celor din jur, în munții Erimant, să-mi aducă de-acolo, viu și nevătămat, mistrețul fioros, care pă-răduiește codrii deși ai Psofidei, distrugînd așezări și nimicind pe oameni. Să plece deîndată !

— Să plece deîndată! strigau toți sfetnicii.

Și iar pleca Heracle, deși abia sosise, săvîrșind calea-n-toarsă către Arcadia.

Pe cînd mergea, eroul a întîlnit în cale pe centaurul Folos. Centaurul acesta avea o fire blîndă. Fiind prieten cu Heracle, l-a poftit la un ospăț și-o oră de răgaz, după atîta trudă. Ba, vrînd a-i fi pe plac, a mai desfundat Folos și un butoi cu vin, pe care îl primise de la Dionisos, zeul viței de vie.

Era un vin din care nu sorbeau decît zeii. Aroma lui era atît de-mbătătoare, încît s-a răspîndit peste tot muntele, amețindu-i Pe oameni, pe monștri și pe fiare. Cei dintîi au simțit aroma-mbă-tătoare frații centaurului. In tropote grozave, au alergat cu toții spre peștera în care Folos îl găzduia pe voinicul Heracle.

— De ce ai desfundat butoiul fără noi ? au răcnit ei spre Folos. Nemernicul acesta, sclavul lui Euristeu, a băut vinul nostru ?

Și, fără să aștepte răspunsul fratelui, s-au repezit cu stmci și trunchiuri de copaci să-l omoare pe fiul reginei de la Teba. Unul i-a aruncat o stîncă mare-n frunte, altul l-a izbit strașnic cu un trunchi de stejar. De nu era Heracle atîta de puternic, ar fi pierit îndată.

Atunci, s-a ridicat preavoinicul Heracle, cum sare o scînteie din focul cel uriaș, care cuprinde-un rug. Ușor ca rîndunica, dar în-dîrjit ca leul cînd e rănit de moarte, s-a avîntat Heracle la cel dintîi centaur și, lovindu-l cu pumnul, l-a și răpus pe loc. A pus mîna pe ghioagă, pe ghioaga lui cumplită, sfărîmînd țeste, piepturi și șale de centauri, culcîndu-i la pămînt. Centaurii, cu spaimă, cîți mai erau în viață, s-au năpustit afară din peștera lui Folos.

Heracle, fugărindu-i, i-a țintit cu săgeți. Nici unul n-a scăpat.

Incă nepotolit de-această supărare, s-a dus în Erimant, cău-tîndu-l pe mistreț. L-a aflat cu greutate, ascuns într-un desiș. Avea niște colți albi, lungi de un stat de om, tăioși ca niște lănci.

Văzîndu-l pe Heracle, mistrețul, ce fusese vestit de Artemis că vor veni primejdii — s-a zvîrlit într-un trunchi înalt, gros, de stejar. Cu rîtul lui enorm l-a smuls din rădăcină, trîntindu-l spre erou.

Heracle s-a ferit. A vrut să ia el trunchiul care căzuse jos, să-l zvîrle spre mistreț. Insă și-a amintit că trebuie s-aducă mistrețul viu și teafăr crudului Euristeu.

Mistrețul ar fi vrut să fugă către vale ; dar Heracle, strigînd și aruncînd cu pietre, l-a silit să se urce spre vîrful Erimant. Căzuse peste munte zăpadă proaspătă. Mistrețul luneca sau se împotmolea, gîfîia tot mai mult. Nu mai putea să fugă. Isteț, sprinten, voinicul s-a repezit pe-o culme. De-acolo a sărit de-a dreptul peste fiară. A lovit-o în ceafă de i-a tăiat suflarea, și fiara s-a-mblînzit.

A luat-o pe spinare și-a pornit spre Micena.

Auzind Euristeu că a ajuns Heracle cu fiara la Micena, că a intrat pe poartă și vine la palat, a început să strige spre sfetnici să-l oprească. Dar nimeni nu-ndrăznea să i s-arate-n cale.

De frică, lașul rege a fugit, s-a ascuns într-un butoi de-aramă și, tremurînd, țipa :

— Omoară-l sau dă-i drumul să plece unde-o ști ! Nu-mi trebuie mistrețul. Pleacă de-aici cu el… Nu uita că-mi ești sclav, și-așa îți poruncesc…

— Am primit să-ți slujesc, nu fiindcă prețuiești în ochii mei ceva, i-a dat răspuns Heracle. Datina noastră cere ca pentru orice faptă de sînge să plătești, stînd un timp în sclavie. Și eu m-am supus ei. Dar află, Euristeu, că eu orișice muncă nu o fac pentru tine, ci o fac pentru oameni, pe care îi iubesc. Pentru ei am plecat, să-i scap de-această fiară, pe care-o port în spate…

— Fă cu ea tot ce vrei, dar lasă-mă să ies din butoiul de-aramă, se tînguia fricosul.

Și nu s-a liniștit decît cînd a văzut mistrețul jupuit și carnea lui încinsă în frigare de-aramă.

Grajdurile lui Augias

Atunci a prins curaj, a ieșit din butoi și-a început să spună cu-amenințări în glas :

— Du-te acum în Elida, la regele Augias, fiul lui Helios, puternicul zeu soare. Iar regele Elidei are trei mii de boi, din care-o parte au picioarele ca neaua, alții-s în întregime albi, parcă-s lebede, și alții-s purpurii, ca stofa sidoniană. Și între toți aceștia un taur, Faeton, se-aseamănă c-o stea de aur sclipitor. în grajdurile sale, gunoiul vitelor, neridicat de veacuri, s-a înălțat ca munții. Și vitele acelea, ce-s date în păstrare regelui chiar de soare, nu mai au loc în grajd. Du-te deci la Augias și curăță gunoiul…

— Mă duc, a spus Heracle, fiindcă știu prea bine cîți sclavi au fost uciși de regele Augias, pentru că n-au putut să curețe gunoiul. Știu cîți ar mai pieri…

Și a plecat Heracle la regele Augias, să-mplinească porunca.

— Regele Euristeu te-a trimis pentr-un an, i-a glăsuit Augias, văzîndu-l pe Heracle. Eu cred că nici în zece, poate nici într-o viață, nu ai să izbutești să-mi cureți grajdurile. Și de nu izbutești, să știi c-ai să-ți pierzi viața aicea, în Elida…

— O, rege, a zis Heracle, omul are și minte, nu numai braț de fier. Ce-ai zice tu, de pildă, dacă eu aș putea să-ți curăț într-o zi gunoiul tot din grajduri, și nu-ntr-o viață-ntreagă ?…

— Atunci ți-aș da răsplată, din cirezile mele, trei sute de boi buni. Dar nu e cu putință așa ceva, Heracle. Nici zeii n-ar putea, dar tu, un muritor… Gîndește-te ce spui.

— Să încercăm ?

— Firește, dacă te încumeți !…

— Și-ți ții făgăduiala ?

— Fac chiar și-un jurămînt.

— Bine. Atunci, privește !…

Și istețul Heracle a scos vitele-afară, aucîndu-le-ntr-un cîmp.

A pus mîna pe ghioagă. A lovit cu putere în zidul cel înalt, din fundul grajdurilor, făcînd două spărturi. Din dreptul fiecărei spărturi făcută-n zid, a săpat după-aceea cîte o albie, spre cele două rîuri aflate-n apropiere : Alfeul și Peneul. Apa a intrat pe albiile acestea, pe urmă, prin spărturi, în grajdul lui Augias. Heracle avusese grijă, mai înainte, să spargă și în față zidul cel gros la fel. Apa intra prin fundul acelui grajd uriaș și se vărsa prin față, du cînd cu ea gunoiul.

Nici nu venise seara, și grajdul lui Augias fusese curățat, găurile din ziduri astupate la loc. Alfeul și Peneul curgeau iarăși în mătci, iar albiile noi, umplute cu pămînt, nu se mai cunoșteau.

— Ce zici acum, Augias ? l-a întrebat Heracie. M-am ținut de cuvînt ? Hai, ține-te și tu !…

Dar șiretul Augias, văzîndu-și împlinită dorința ce-o avea, s-a răzgîndit îndată.

— Ești sclav și împlinești poruncile primite, a glăsuit el aspru. Pleacă spre Euristeu. Față de sclavi, un rege nu este nevoit să-și, păstreze cuvîntul.

— După datina veche, acel ce nu-și păstrează cuvîntul va să piară ! i-a dat răspuns Heracle. Cînd am să ajung liber, mă voi lupta cu tine, rege fără cuvînt, și am să te răpun.

— Pleacă, îți poruncesc ! a rostit regele.

Heracle a plecat, dar, după cum se spune, s-a-ntors cînd a fost liber. S-a luptat cu Augias și i-a învins oștirea care îl apăra. Regele a căzut. Eroul, după luptă, a răsădit acolo trei sute de măslini și a statornicit serbările vestite, numite olimpiade, în cinstea biruinței dobîndite de el, spre slava fără moarte a celor îndrăzneți, puternici și cinstiți.

Si holde. Chiar regele din Creta, Minos, fiul lui Zeus și-al frumoasei Europa, stătea-nchis în palat, înfricoșat de taur. Nici el, nici sfetnicii și nici oștenii lui nu cutezau să lupte cu taurul turbat al zeului Poseidon.

Ci, iată că sosește Heracle cu o barcă. Porunca îi suna să-l aducă pe taur în Argos, viu și zdravăn.

Ca să-l poată supune, fără să-i ia și viața, Heracle și-a făcut din fire de oțel o plasă, cum sînt cele cu care se prind pești. A pornit după taur, l-a ațîțat la luptă cu strigăte și pietre. Iar cînd s-a repezit, cu coarnele plecate, taurul lui Poseidon a nimerit în plasă. Heracle i-a strîns botul în pumnii lui de fier. I-a-ncovoiat grumazul.

Și în puțină vreme, taurul lui Poseidon fusese îmblînzit. îi asculta porunca viteazului Heracle. Stătea cu fruntea-n jos și-n-genunchea-nainte-i, mugind încetișor, parcă-și cerea iertare.

Luîndu-și deci rămas bun de la regele Minos și de la poporenii din insula lui Zeus — ce-l binecuvîntau că-i scăpa de urgie — Heracle s-a urcat pe taur, ca pe-un cal. Ținîndu-l strîns de coarne, a-ndreptat taurul spre valurile mării. Taurul a intrat în marea lui Poseidon, și-a înotat cu sîrg pînă-n Peloponez. De-aici, prins într-un ștreang, l-a dus fiul Alcmenei pînă-n ținutul Argos și l-a închis în grajdul regelui Euristeu.

Și iarăși Euristeu s-a ascuns în butoi, strigînd înfricoșat slujitorilor săi ca să desfacă poarta la grajduri și să lase taurul lui Poseidon să fugă unde-o ști.

Taurul lui Poseidon, cînd s-a văzut scăpat, a fugit ca năluca. S-a dus în Atica, pe cîmpul Maraton, unde-l va doborî un alt erou, Tezeu.

Taurul lui Poseidon

Plecarea spre Tracia

După ce a curățat și grajdul lui Augias, Heracle a primit o nouă Însărcinare, mult maiprimejdioasă. Euristeu l-a trimis afară din Elada, în regatul lui Minos, ce se afla în Creta, insula minunată, unde copilărise odinioară Zeus, ascuns de mama sa și de bunica-i, Gheea.

Acolo se afla un taur alb ca spuma, trimis de zeul mării, Poseidon furtunosul. Și taurul acesta era, spune legenda, turbat ca vijelia. Ochii-i ardeau văpaie, din bot îi curgeau bale, mugea-n-fiorător. Străbătea toată Creta, călcînd-o sub copite. Mușca oa-aneni și vite. Cu coarnele strica locuințe și grajduri, livezi, grădini

După ce s-a întors Heracle și din Creta, Euristeu a-ntrebat-o pe stăpîna sa, Hera, unde să-l mai trimită.

Hera i-a amintit că este-n Tracia un fecior al lui Ares, stăpîn peste bistoni, pe nume Diomede. Regele Diomede are grajduri de-aramă, și-n ele se găsesc niște cai fără seamăn. Sînt negri ca tăciunii, gonesc ca niște vulturi cînd zboară prin văzduh. Dar sînt legați în lanțuri, pentru că se hrănesc numai cu carne vie. Orice străin ajunge în Tracia e prins de crudul Diomede și dus, tîrîș, la grajduri ; e zvîrlit cailor, care-l sfîșie-ndată, flămînzi ca niște lupi.

— A scăpat el de multe, glăsuia Euristeu, auzind sfatul Herei, dar de caii aceștia nu cred c-o să mai scape. îi vor veni de hac. Aceasta-i munca a opta. Socot că-i ultima. Regele Diomede este fiul lui Ares. Ares o să-l învețe pe fiu-i, Diomede, ce trebuie să facă, să nu poată scăpa din nou teafăr Heracle.

Și-a plecat iar voinicul. Euristeu îi dăduse o corabie mare, în frumosul port Argos, cum ceruse Heracle, s-aducă pe ea caii dacă-i va putea lua.

In drum, prins de furtună, a poposit o vreme pe țărmul tesa-lian. Aici domnea, în Fera, prietenul său, Admet. Heracle s-a gîn-dit că n-ar putea să treacă pe lîng-orașul Fera, fără să se oprească la regele Admet.

Atîta că la vremea cînd a sosit Heracle, în casa lui Admet intrase nenorocul. Hades cel mohorît trimisese să-l ia pe regele Admet în negrul lui sălaș.

— Gătește-te, Admet, spusese solul morții. Am venit să te iau. Totuși ai mai putea să viețuiești un timp, de s-ar găsi o ființă care îți este dragă să vie-n locul tău, jos, sub pămînt, la Hades.

S-a îngrozit Admet. Cine se învoiește bucuros să pornească înspre tărîmul morții, cînd este încă tînăr și-i însetat de viață ?

A întrebat Admet cine ar vrea să plece în locul lui, la Hades. Nimeni nu a primit. Nici părinții, și nici bunicii, cît erau de bă-trîni, nici slugile, supușii, nici prietenii cei buni. Nimeni n-a vrut să plece. Ba da, a vrut o ființă, și cea mai dragă lui — preatînăra-i soție. Aceasta, auzind ce glăsuise solul mohorîtului Hades, fără a fi-ntrebată, fără să stea pe gînduri, s-a hotărît să plece ea însăși în Infern, în locul lui Admet.

Biruința asupra morții

— Soțul mi-e mult prea drag, a spus ea solului. Țin la zilele lui mai mult decît la mine. Singura mea durere e că n-o să-l mai văd. Altminteri, eu sînt gata să plec, fără zăbavă, jos, sub pămînt, la Hades, doar să trăiască el.

Iar solul, zeul morții, Tanatos, cel ce are o sabie tăioasă, s-a învoit s-o ia pe tînăra Alcesta, în locul lui Admet. S-a apropiat de ea, cu sabia în mînă, tăindu-i o șuviță din părul mătăsos. Cum i-a tăiat șuvița, Alcesta a-nchis ochii, scoțînd doar un suspin :

— Admet, rămîi cu bine. Eu te-am iubit nespus… A lunecat pe lespezi. Trupul i s-a răcit.

Vă-nchipuiți ce jale a potopit palatul ! Inima lui Admet s-a sfîșiat de chinuri, văzînd pe cea mai bună și cea mai credincioasă dintre soțiile ce-au trăit pe pămînt pierind sub ochii lui.

__ Mai bine muream eu, zicea, plîngînd, Admet. Cum să se ducă ea, atîta de frumoasă, atît de tînără ? Cum să-și jertfească ea zilele netrăite, doar ca să trăiesc eu ? Nu-mi trebuie nici mie viața fără de ea.

Tocmai cînd aveau loc întîmplările-acestea în palatul din Fera, a sosit și Heracle. Admet, care-l iubea și-l prețuia nespus pe eroul Heracle, n-a vrut să-l întristeze cu suferința sa.

Și nu i-a spus nimic din chinul ce-l rodea. A poruncit să fie Heracle ospătat cu tot ce-avea mai bun : bucate, băuturi și fructe din grădini. I-a-ntins o masă mare.

Atîta că Heracle, în timp ce sta la masă, a și băgat de seamă că toți aveau șiroaie de lacrimi pe obraz.

A întrebat pe-o slugă, a întrebat-o pe-alta, și pînă la sfîrșit a aflat adevărul.

„O, preabunul meu prieten, a cugetat Heracle, n-ai vrut să mă mîhnești ! Numai că am aflat. Mă voi lupta cu moartea ce ți-a răpit soția, și am s-o smulg lui Hades.”

Noaptea, cînd toți dormeau, Heracle s-a sculat ușor din așternut. Știa că-n prima noapte, după ce-nchidea ochii oricare muritor, venea zeul Tanatos ca să ridice umbra trupului adormit.

S-a furișat Heracle, în taină, spre lăcașul unde zăcea Alcesta. Potrivit datinei, nu avea voie nimeni să stea prin apropiere cînd trebuia să vină zeul morții, Tanatos. însă eroul nostru s-a așezat ia pîndă. A așteptat un timp, și-a auzit deodată fîlfîitul de aripi al zeului Tanatos. Atunci s-a repezit și l-a cuprins pe zeu în bra-țele-i vînjoase. S-au luptat toată noaptea. Spre ziuă l-a trîntit Heracle pe Tanatos cu pieptul la pămînt și l-a legat în ștreanguri. Moartea fusese-nvinsă .

—- Nu-ți mai dau de-aici drumul, iar sabia ți-o sfarm, i-a glă-suit Heracle, dacă nu redai viața soției lui Admet și dacă n-ai să juri că și prietenul meu va rămîne în viață.

Nemaiavînd ce face, Tanatos a jurat. A-ntors-o iar la viață pe tînăra regină ; l-a lăsat și pe Admet să viețuiască-n tihnă.

Aducerea cailor lui Diomede

Erai spre dimineață cînd au intrat Heracle și-Alcesta în palat. Admet se hotărîse să-și ridice viața cu un pumnal de fier și să-și urmeze soața în ținutul lui Hades. Văzînd-o pe Alcesta vie, surî-zătoare, tînără și frumoasă, nu știa ce să creadă.

— E vis sau e aievea ? glăsuia el, strîngînd-o la piept pe soața dragă.

— Aievea e, Admet, îi răspundea Alcesta. Heracle, pentru noi, l-a biruit pe zeul ce taie firul vieții. îți mulțumim, Heracle !

— Iți mulțumim, Heracle ! glăsuia și Admet, dezlipindu-și obrazul de cel al dragei sale.

Dar feciorul Alcmenei nu mai era. Plecase. Lăsase fericire în palatul din Fera și pornise din nou, să-și împlinească slujba.

Plutise iar pe mare, și-n sfîrșit ajunsese la cruntul Diomede, regele bistonian, pe care zeul Ares îl vestise din vreme. Și debarcînd acolo, se văzuse pe dată încercuit de sute și sute de războinici. Totuși, pînă la urmă i-a biruit pe toți. A luat din grajduri caii, legîndu-i peste boturi cu lanțuri de aramă, și i-a pornit spre țărm, să-i suie pe corabie. Tot atunci, regele, cu o altă oștire de călăreți armați cu săbii, lănci și arcuri, l-a atacat din nou.

S-a luptat iar, trei zile. In cea de-a treia zi, oștenii bistonieni, cîți mai erau în viață, au trebuit să fugă. Regele Diomede a căzut însă prins în mîna lui Heracle. El l-a suit pe punte ; dar caii flă-mînziți, pe drum, l-au sfîșiat. Mînia zeului ce-ațîță la războaie a sporit și mai mult ; dar Ares n-a-ndrăznit să se arate iar și să-l cheme la luptă pe feciorul Alcmenei.

Intorcîndu-se-n Argos, Heracle-a adus caii în orașul Micena.

Regele Euristeu, aflînd că Diomede a fost mîncat, pe drum, de propriii lui cai, iarăși s-a-nspăimîntat și-a sărit în butoi. Heracle a-nchis caii în niște grajduri largi, dar regele Micenei a poruncit din nou slujitorilor săi să le deschidă poarta, să fie lăsați liberi. Aceștia au fugit. In goana lor nebună au ajuns în pădurea ce-m-prejmuia Olimpul, muntele cel înalt. Zeus s-a mîniat și-a trimis niște lupi, care i-au încolțit și i-au mîncat pe toți.

Cingătoarea Hipolitei

,,De opt ori a scăpat pînă acum Heracle, și-a rostit Euristeu, dar trebuie să vie și ziua așteptată. Odată și odată soarta îl va lovi, cum îi urzește Hera. O ! Cît am să mă bucur, cînd am să-l văd pe rug !…”

Și l-a trimis s-aducă o cingătoare scumpă, dăruită cu vrăji de zeii olimpieni, pe care o avea regina Hipolita. Viteaza Hipolita și mîndra Antiopa — copilele lui Ares, zeul războiului — domneau peste poporul de femei luptătoare, numite amazoane, care sălășluiau la Pontul Euxin 2i.

Cîțiva eroi vestiți, ca Tezeu din Atena, Peleu și Telamon, știind ce îndurase Heracle pîn-atunci, n-au vrut să-l lase singur în țara amazoană. S-au adunat în Argos. Au stăruit să-i fie și ei însoțitori. Heracle s-a-nvoit. Și s-au urcat cu toții pe o corabie, plutind neîntrerupt, pînă ce au ajuns în Pontul Euxin.

Au debarcat pe țărmul cel larg și nisipos, străjuit de amazoane, femei războinice, călărind pe cai iuți, purtînd pe spate arcuri și-n rnîini lănci ascuțite.

I-a-ntîmpinat la țărmuri preamîndra Hipolita. Ea a rămas uimită de chipeșii flăcăi ce coborau pe țărm. I-a întrebat ce vor. Heracle i-a răspuns cu glas blînd, arătîndu-i că vine din Micena, trimis de Euristeu, să-i ceară cingătoarea, semnul ei de regină.

— Eu îți cer cingătoarea, după porunca Herei. Fata lui Euristeu, care e preoteasă chiar în templul zeiței, dorește să o aibă, i-a mai rostit Heracle. O dai de bună voie ? Sau trebuie să ți-o smulg, lup-tîndu-mă cu tine și cu oștirea ta ?

— O dau de bunăvoie, i-a glăsuit regina. Nu vreau să lupt cu voi.

Lupta cu amazoanele

Din cer, în vremea asta, priveghea însă Hera. Ea a văzut că-i pace și că fiul Alcmenei dobîndea prea ușor, prin vorba-i iscusită, splendida cingătoare. Regina era gata s-o scoată de pe mijloc s-o dea, fără zăbavă, eroului Heracle.

Atunci s-a prefăcut și ea în amazoană, călare, înarmată. A sărit în mijlocul femeilor strigînd :

— Minciună ne rostește acest fiu al Alcmenei ! El nu vrea altceva decît să ne omoare și să ne ia regina, nu numai brîul ei.

Și a vorbit zeița atît de-nverșunată, încît războinicele femei s-au și aprins. S-au pregătit de luptă. Lăncile au lucit. Din arcuri a țîșnit o ploaie de săgeți.

Degeaba Hipolita încerca să le țină. Nimeni n-o asculta. Toate intrau în luptă, repezindu-se, dîrze, s-arunce lănci, săgeți sau

pietre, în eroi.

Dar și fiul Alcmenei, și toți ceilalți eroi nu s-au înspăimîntat. Au tras roi de săgeți și lănci spre amazoane.

Cînd a intrat Heracle în luptă, mai ales, părea că se abate furtuna într-un lan. Ca spicele cădeau vestitele-amazoane, trîntite la. pămînt, cu caii lor cu tot.

Au căzut prizoniere frumoasa Antiopa și-o căpetenie, pe nume Menalipa. Regina Hipolita ținea nespus de mult la fecioara aceasta. Și — fiindcă Menalipa plîngea și se zbătea sub brațul lui Hera-cle — regina Hipolita i-a dăruit, în schimbul libertății fecioarei, scumpa ei cingătdare, plină toată de vrăji, să o ducă Admetei, fiica lui Euristeu, preoteasă a Herei. Frumoasa Antiopa a rămas însă pradă eroului Tezeu.

Vacile lui Gerione

Cea de-a zecea ispravă sâvîrșită cu cinste de eroul Heracle s-a petrecut departe, în asfințitul lumii.

— Te vei duce, Heracle, i-a poruncit din nou regele Euristeu, la marginile lumii, unde seară de seară coboară Helios — strălucitorul soare, ca să se odihnească. Acolo vei afla pe-un uriaș, Gerione, într-o insulă mică, numită Eritia. Uriașul Gerione, un nepot al Meduzei, are cirezi bogate de vaci roșii ca focul dăruite de zei. Tu să mi le aduci pe toate la Micena, și, de nu ești în stare, te voi scurta de cap, cu legea-mi de stăpîn.

Și-a trecut Heracle marea în Africa, cu-o plută săvîrșită de mîna lui, pe țărm, dintr-un copac uriaș. De-aici, prin Libia, a sosit după multă, prea multă oboseală, străbătând tot pustiul, chiar la capătul lumii25. Acolo-i o strmitoare, unde se întîlnesc Oceanul nesfîrșit, Africa și Europa. Pentru că acest drum îl istovise mult, Heracle-a vrut să lase, pe veci, o amintire a suferinței sale. Și-atunci a smuls din coaste două stînci mari, albastre. Le-a așezat cu grijă, de-o parte și de alta, în strîmtoarea aceea care unea Oceanul cu Africa și-Europa. Stîncile din strîmtoare s-au numit de-atunei „Coloanele lui Heracle” 26.

Insula Eritia, ținta eroului, se găsea însă-n larg. Nu era nici un mijloc s-ajungă pîn-acolo. Pe țărm nu se vedeau copaci să-și facă-o plută.

Venise însă seara, și zeul Helios se cobora cu carul înflăcărat din slavă.

Din razele ce-ardeau pe fruntea zeului se răspîndea dogoare atît de nemiloasă, încît bietul Heracle n-a mai putut s-o-ndure. Și, supărat amarnic, a pus mîna pe arc. Era gata să tragă în zeul Helios, crezînd că vrea anume să-i pîrjolească trupul. Dar zeul Helios, mișcat de voinicia eroului teban, l-a îndemnat să-și lase armele la o parte :

— Lasă arcul încolo, căci eu sînt Helios, zeul ce încălzesc pă-mîntul și pe oameni. Și, fiindcă știu că vrei s-ajungi în Eritia, uite, îți împrumut barca mea cea rotundă, făcută de Hefaistos din aur și argint, a rostit Helios. însă-o să-ți fie greu să lupți cu Gerione. El nu are un trup, ci trei, prinse din mijloc. Are trei capete și șase mîini enorme. La fel, șase picioare. Luptînd, el te izbește cu cîte trei săgeți și trei lănci dintr-o dată. Mai bine nu pleca.

Totuși, fiul Alcmenei nu s-a înfricoșat. A și sărit în barca rotundă, fermecată, vîslind spre Eritia. La țărm s-a arătat alt uriaș, Eurition — ciobanul ce păzea cirezile de vaci ale lui Gerione — și cîinele său, Ortos.

Ortos avea și el două capete hîde și era frate bun cu cîinele lui Hades, paznicul din Infern.

După ce-a biruit pe cioban și pe Ortos, Heracle-a fost silit să dea piept cu stăpînul cirezilor de vaci, uriașul Gerione.

Lupta n-a fost ușoară, Heracle-a fost lovit ; dar vitejia lui și ghioaga cea grozavă l-au ajutat să-nvingă. El a suit în barca de aur cea rotundă a soarelui cireada de vaci nemaivăzute, și a plecat spre casă.

Trecuse în Europa și își mîna cireada prin munții Pirinei, prin Galia, pe urmă prin Italia. Aici zeița Hera i-a răzlețit o vacă, ce s-a pornit înot pînă-n Sicilia. A trebuit s-o caute, să lupte pentru ea c-un fiu al lui Poseidon, care o ascunsese într-o cireadă-a lui. A ajuns dup-aceea la Marea Ionică. Aici, zeița Hera a semănat turbarea în toate vacile. Lovite de turbare, s-au rătăcit prin lume, în cele patru colțuri. Iar le-a căutat voinicul. Cu greu le-a adunat și le-a adus pe toate regelui Euristeu.

Numai că Euristeu a poruncit să fie vacile înjunghiate și carnea lor jertfită ocrotitoarei sale, soaței lui Zeus, Hera.

In ținutul lui Hades

Se spune că, de ciudă, regele Euristeu s-a dus pe urmă-n templul zeiței și, plîngînd, îi glăsuia astfel :

— Cum ? Nu e nici un mijloc să-l răpun pe Heracle ? Nu este nici un monstru să-l facă bucățele ? O, Hera, tu mă-nvață unde să-l mai trimit ? în tine mi-e speranța. Tu ai făcut, prin vraja ca să alung pe lume eu înaintea lui, și astfel să fiu rege iar el numai un sclav. Ajută-mă și-acuma! Nu mă lasă zeițo Mi-e teamă de Heracle, căci el e prea puternic, și eu sint prea slab. Și cum să lupt cu el ? Aș vrea… aș vrea, zeiță, să-l văd odată-nfrînt. [ Și să respir în voie, scăpat de marea teamă că se va răzbuna…

— Nu plînge, zicea Hera. De-asta te-am înălțat pe tronul din Micena, ca tu să te jelești? Iar el să biruiască un monstru după altul, făr-a păți nimic ? Ascultă, Euristeu. Nu pierde nici o clipă. Trimite-l dar la Hades, să-ți aducă pe Cerber, cîinele lui de pază, cel cu trei capete. Așa se va sfîrși !…

— Pe Cerber ?… Cum ?… La Hades ?… Cum de nu m-am gîn-dit ?… Iți mulțumesc, zeiță!

Și-ndată-a dat poruncă regele din Micena sclavului său, Heracle, să plece în ținutul cel negru al lui Hades. Să-i aducă pe Cerber, teribilul dulău, cu capete de-aramă, cu inimă de piatră și șerpi încolăciți, în gheme, pe grumaz.

— Să mi-l aduci, dar iute… s-a răstit Euristeu. De nu pătrunzi la Hades și nu-l răpești pe Cerber, s-a terminat cu tine, știi moartea ce te-așteaptă !… Știi că ești blestemat chiar prin voința Herei !…

Și eroul Heracle a pornit iar pe cale. A unsprezecea muncă știa că e mai grea ca toate celelalte.

Răpirea cîinelui Cerber

Și-a mers, a căutat locul, o peșteră adîncă, prin care se putea pătrunde în Infern. Infruntînd genii, monștri, care-i stăteau în cale, ajunge pîn-la Hades. Umbrele din Infern, cum îl zăresc, aleargă și s-ascund prin cotloane. Pentru că și Heracle era-nfio-rător, mai ales la mînie. Și ghioaga lui uriașă, și chiar pielea de leu purtată pe spinare îl făceau mai cumplit.

Pe-o stîncă stă în lanțuri, greu osîndit, Tezeu, acel care-l urmase la Pontul Euxin, în țara amazoană, pe viteazul Heracle. Era înlănțuit pentru că încercase s-o fure pe soția regelui din Infern, pe Cora-Persefona, pentru prietenul său, regele Piritoii

Heracle-i rupe lanțul doar cu o smucitură, îl trage de pe stîncă și îi arată calea de-ntoarcere acasă prietenului Tezeu.

Pe urmă se îndreaptă către tronul lui Hades și-i glăsuiește tare :

— Venit-am pîn-aci ca să ți-l iau pe Cerber, paznicul tău și-al morții. Și nu te-mpotrivi. Căci îl voi lua oricum…

Hades a înțeles, la fel ca zeul Ares, că lupta cu Heracle nu ar fi fost ușoară. N-a îndrăznit să-i stea prea tare împotrivă, dar i-a răspuns viclean :

— Poți să mi-l iei, Heracle, dacă te simți în stare să mi-l dobori pe Cerber, fără să lupți cu arme.

— Las ghioaga la o parte, nu folosesc nici arc, nici paloș și nici lance. Cu mîna ți-l dobor ! a mai rostit Heracle.

Și s-a și repezit. L-a înșfăcat pe Cerber, temeinic, de grumazuri, și l-a strîns ca-ntr-un clește. Șerpii lui șuierau și încercau să-l muște. Coada i se zbătea. Insă era-n zadar. L-a strîns’ atît pe Cerber, atît l-a gîtuit, pînă ce și-acest monstru s-a prăvălit ca mort.

— Lasă-l ! a strigat Hades. Lasă-l ! L-ai biruit. Poți să’ mi-l iei, Heracle, numai nu-mi omorî pe bietu-mi cîine, Cerber.

Și-atunci, eroul nostru l-a aruncat pe-un umăr pe cîinele lui Hades, și-a pornit spre Micena, spunîndu-i la plecare zeului din Infern :

— Nu fi mîniat, Hades, că ți-am înfrînt pe Cerber. Și moartea uneori o putem birui, dacă o înfruntăm, dar pe un biet cățel, care-i paznicul ei !…

Pe drum, pe cît se spune, din gurile lui Cerber a picurat venin, și de pe trup o spumă. Era sudoarea lui. Unde au căzut spuma sau verdele venin, au crescut buruiene : cucută, mătrăgună… Tot ce-i otrăvitor. Și-așa, după legendă, s-au ivit plantele veninoase.

Auzind Euristeu că a sosit Heracle cu Cerberul pe, spate, în-spăimîntat de moarte și tremurînd ca varga, a sărit în butoi. în butoiul de-aramă, unde se ascundea de cîte ori Heracle aducea cîte-un monstru — tot din porunca lui. Și de-acolo țipa :

— Du-l înapoi, Heracle… Du-l înapoi, te rog… A fost numai o glumă. Ce să fac eu cu Cerber ? Nu am cîini destui ? Du-l înapoi lui Hades. Te rog acum ca prieten. Nici nu-țl mai sînt dușman.

S-a-ntors din nou Heracle în Infernul lui Hades și i-a zvîrlit dulăul în peștera de piatră unde sălășluia.

Înfrîngerea lui Nereu

Dar, cum s-a văzut liber de spaimă și primejdii, regele Euristeu și-a schimbat iarăși glasul : — Bine. Pînă acum, Heracle, ai împlinit mereu poruncile primite. Adică unsprezece. Mai este încă una. Douăsprezece-s toate. Și de vei izbuti, s-a oțărît tiranul, vei fi eliberat. De nu… Știi tu prea bine… Te-așteaptă… ai să vezi… Decî ia-ți din nou măciuca și pleacă să-mi aduci merele fermecate. Da, merele de aur, despre care aud că s-ar găsi-n grădina nimfelor hesperide 27… Pe unde-o fi grădina nu știu, nu mă privește… Dar să-mi aduci’ tref mere… Pornește! Poruncesc…

S-a dus din nou Heracle pe căile robiei, și iar a colindat lumea toată de-a rîndul, cum cerea Euristeu, cel sfătuit de Hera.

Și unii spun c-Atena i-ar fi destăinuit eroului Heracle că drumul spre grădina cu merele de aur îl știe doar Nereu — un bătrîn zeu al mării. Atîta că Nereu nu-l va mărturisi decît silit prin luptă.

A trebuit s-aștepte, pe țărmurile mării, Heracle, multă vreme, pînă ce l-a zărit pe zeul cel bătrîn, cînd a ieșit odată, să stea pufin la soare. Și, fără multă vorbă, eroul i-a sărit îndată în spinare și s-a luptat cu el. Era dibaci bătrînul și-avea mușchi de oțel.

S-au luptat mult acolo, pe prundurile mării, s-au prăvălit în ape, s-au ridicat pe țărm și, în sfîrșit, Heracle l-a strîns peste mijloc cu mîinile-ncleștate și l-a legat burduf. Zadarnic zeul mării a luat înfățișări de taur și de cal, berbece și chiar cîine — n-a mai putut să scape.

Silit, zeul Nereu a spus unde-i grădina : la marginile lumii, în locul unde Atlas ține pe umeri cerul. Iar grădina se află sub paza unor nimfe — numite hesperide — niște nimfe-ale serii — și-a unui monstru, Ladon, c-un ochi neadormit.

De va putea Heracle s-ajungă pîn-acolo, să-l învingă pe monstru, să treacă și prin vraja nimfelor hesperide, va putea să culeagă din fructele de aur. Dar calea spre grădină nu o știe nici el, cu toate că e zeu.

— Și cine-o știe oare ? l-a strîns tare Heracle.

— O știe unul singur, însă el e-nălțat din porunca lui Zeus pe-o piatră colțuroasă, pe Elbrus, în Caucaz, și-un vultur îi sfîșie ficatul ne-ncetat…

— Acesta-i Prometeu, părinte-al omenirii, a glăsuit Heracle. Nu-i nimeni ca să fie mai prețuit de mine în toată lumea asta. S-a jertfit pentru oameni. Zace de-atîta vreme în lanțuri pe nedrept, greu osîndit de Zeus. De cînd rîvnesc la cinstea de a-l elibera…

— Să nu cutezi, Heracle, a spus zeul Nereu. Pe nimeni nu urăște mai mult marele Zeus decît pe-acest titan, ce-a îndrăgit pe oameni, supărîndu-i pe zei…

— încotro este drumul spre Elbrus ? a-ntrebat, cuprins de nerăbdare, fiul mîndrei Alcmena.

— încolo ! i-a răspuns Nereu cu încruntare, arătîndu-i cu mîna spre răsăritul lumii. Dar stai, nu te pripi…

Insă fiul Alcmenei nici nu-l mai asculta. Cu pas grăbit pornise voios spre răsărit.

Eliberarea lui Prometeu

Și-a mers, a mers Heracle, străbătînd mări și țări, și s-a luptat pe drumuri cu un uriaș, Anteu, un alt fecior al Gheei. Acest uriaș vestit chema pe trecătorii prin țara lui la luptă, și toți erau învinși. De fapt, Anteu, uriașul, avea o taină-n luptă. El fiind feciorul Gheei, cît timp atingea țărna, pămîntul ce-l născuse, era nebiruit. Pămîntul larg — chiar Gheea — îi da din nou puteri.

Și cum trecea Heracle prin Libia 2S, uriașul l-a strigat :

— Voinice, vino-ncoace să ne-ncercăm puterea, și care-o fi învins să i se stingă viața. Te învoiești ?

— Firește !… a-ncuviințat Heracle.

In acest fel s-au prins la luptă îndîrjită. Dar feciorul lui Zeus — și voinic, și isteț — a cam băgat de seamă că ori de cîte ori îl ridica pe-Anteu, iute-i slăbea puterea. Și, cum îl trîntea jos, cum atingea uriașul doar talpa de pămînt, iarăși se-nviora.

Dornic să nu-i mai scape, l-a prins de subțiori, l-a ridicat în sus și l-a ținut așa o vreme-ndelungată, strîngîndu-l tot mai tare, zdro-bindu-i os de os.

Nemaiputînd s-adune putere din pămînt, Anteu, sleit cu totul, s-a prăvălit, învins.

S-a mai luptat pe urmă eroul și cu-alți regi, căci era calea lungă. Dar pînă la sfîrșit, tot a ajuns pe munte, pe Elbrus, în Caucaz.

Aici zăcea feciorul titanului Iapet, cel osîndit de Zeus la chin pe veșnicie, pentru că dăruise celor de pe pămînt focul răpit de zei. El sta în lanțuri cu mîinile la spate și un piron în piept. Și vulturul lui Zeus, flămînd necontenit, cu ghearele înfipte în trupul său slăbit, îi scormonea ficatul cu ciocu-nsîngerat, fiindcă nici o clipită titanul osîndit nu s-a plecat lui Zeus și n-a cerut iertare.

Dar Prometeu, titanul, de mii și mii de ani înlănțuit pe stîncă, privea tot ne-nfricat spre cer și spre pămînt.

—- Așadar tot aicea te afli, Prometeu ? a glăsuit Heracle, cînd a ajuns acolo și s-a urcat pe munte, luptîndu-se cu vîntul ce aducea cu sine grindini biciuitoare.

— Tu cine ești, voinice ? a murmurat titanul, văzîndu-l pe viteaz în vîrful muntelui.

— Heracle mă numesc. Sînt îiu de pămînteană. Tu suferi pentru oameni. Și-un om te va salva.

— Dar nu te temi de Zeus și de mînia lui ?

— Nu. Nu mă tem de nimeni. Tu singur ne-ai dat pildă. Ai ridicat din tină pe muritori, titane. Le-ai dăruit puterea de-a înfrunta pe zei.

Din cer, în acea clipă, s-a auzit un țipăt și-un vîjîit de spaimă. Venea, dinspre Olimp, chiar vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, cu ochi roșii, de foc, cu ciocul de oțel. Se rotea împrejurul acelei stînci înalte, țipînd cu-amenințare, gata să se repeadă către cei doi eroi, gata să-i pedepsească în numele lui Zeus.

— Ferește-te, Heracle ! a rostit Prometeu, în timp ce vîntul aspru urla peste Caucaz. E vulturul lui Zeus, cu ciocul de oțel, cel care îmi sfîșie ficatul zi de zi…

— E vulturul lui Zeus ? a hohotit Heracle. De azi nu va mai fi.” Și și-a pus o săgeată, muiată în veninul hidrei ucisă-n Lerna, îi arcul său temut. Și-n timp ce-naripatul trimis al cerulu se avînta spre ei, a țintit plin de grijă. Coarda a zbîrnîit. Săgeata și-a luat, zborul, și vulturul lui Zeus, cu aripile-ntinse, dînd țipătul de. moarte, s-a prăvălit străpuns, în marea furtunoasă.

Se spune că atuncea vîntul s-a întețit. Prometeu se zbătea în lanțurile sale, dar ele, cetluite de zeii olimpieni, erau cu mult. prea tari pentru puterea lui, atît de mult sleita în veacurile lungi de cînd sta osîndit.

însă fiul Alcmenei și-a proptit un picior în colțuroasa stîncă și, cînd a tras de lanțuri, le-a rupt numaidecît. A smuls apoi pironul gros și lung, de-aramă, din pieptul celui care suferea pentru oameni.

Furtuna și mai tare s-a întețit atunci. Cerul s-a despicat. Bubuituri grozave au sunat din Olimp. Valuri de grindină i-au izbit pe eroi cu pietre mari cît oul. Muntele cel înalt se clătina și el, încît părea că este o plută frămîntată de valuri, pe ocean.

— Olimpul clocotește de ură și mînie că m-ai eliberat, a mai spus Prometeu…

— Zadarnică mînie, a rostit liniștit sclavul lui Euristeu. Coboară-te, titane… Sprijină-te pe mine…

Și fiul lui Iapet, deși sleit de chinuri, s-a coborît încet, dar maiestuos, din munte, sfruntînd cu ochii cerul, în mijlocul acelei cumplite vitejii. Marele Prometeu uitase cum se umblă, și greu putea păși.

Spun unele legende că Zeus ar fi vrut să-și ucidă feciorul in clipele acelea de groaznică mînie, văzîndu-l pe Heracle că a eliberat, din lanțuri, de pe munte, pe dușmanu-i de moarte, pe dîr-zul Prometeu. L-a domolit Atena, ce i-a reamintit că, după prevestirea bătrînului Uranus, puteau să se ridice din nou feciorii Gheei, giganții fioroși, la luptă contra lui și-a olimpienilor. Și-a-tunci și-ar pierde tronul însuși marele Zeus, de n-ar putea să aibă pe fiul său, Heracle, alături, în război. Mai bine să-i dea pace.

— Prometeu a scăpat din lanțurile sale. Dar e prea ostenit. Nu mai poate lupta. Și fiindcă el a fost osîndit să rămînă înlănțuit de-o piatră, să facă făurarul, Hefaistos cel șchiop, un inel, o, verigă. La ea să pună-o piatră. Iară acel inel să-l poarte Prometeu. Eu însămi i-l voi da. Pe mine mă va crede că nu-i un vicleșug. Așa rămîne totul în lume neschimbat. Nici Heracle nu piere, și-ți poate ajuta la vreme de nevoie, iar Prometeu păstrează lanțul •— acea verigă legată de o piatră — precum ai jurat tu.

Și atunci se zice că s-a făcut inelul cu piatră nestemată, ce se. poartă și astăzi în amintirea celui ce-a fost înlănțuit.

După această faptă, Prometeu a plecat într-o insulă mică de la capătul lumii, unde sălășluia bătrînul zeu Uranus, cel doborît de Cronos, să-și odihnească trupul atît de chinuit.

Heracle aduce merele de aur

Ei s-au îmbrățișat, și Prometeu, titanul, l-a-nvățat pe Heracle, în ceasul despărțirii, ce drum urma s-apuce, ca să ajungă grabnic în țara hesperidă :

— Acolo, în grădina nimfelor hesperide, a rostit Prometeu, cresc merele de aur. E toată avuția pămîntului furată și-nchisă într-o grădină de zeii olimpieni. Tu du-te și le-o smulge. Ad-o întregii lumi.

— Voi fi tare ca tine… a glăsuit Heracle și a pornit la drum. N-a trecut mult, și sclavul regelui din Micena a ajuns la Atlas,

în țara hesperiană. Aici ședea Atlas cu picioarele-n mare, și pe umeri purta larga boltă cerească. Mai departe de el, se întindea grădina în care străluceau, prin frunzele de aur, merele fermecate, bogate în parfum.

Cînd a sosit Heracle, a rostit lui Atlas :

— Bătrîn slăvit, sînt fiul Alcmenei și-al lui Zeus, trimis de Euristeu să-mi dai cîteva mere…

— Eu am să-ți dau ce-mi ceri, a glăsuit titanul, da-n schimb să ții tu cerul cît timp le voi culege.

— Ți-l țin, a spus Heracle.

— Bolta-i nespus de grea !

— Nu-mi pasă, tot o țin, a glăsuit Heracle.

Și fiul lui Iapet i-a trecut lui Heracle bolta, ușor, pe umăr. Era atîta de grea, că mușchii lui Heracle s-au îngroșat ca munții. Su-doarea-i curgea-n rîuri. De șale se plecase aproape de pămînt.

Atlas, în vremea asta, s-a dus și a cules numai cîteva mere. S-a-ntors apoi și-a spus :

— Te-ai înșelat, Heracle… Te voi lăsa aici, în locul meu, pe veci. M-am săturat să port povara blestemată, pe care însuși Zeus mi-a pus-o pe spinare… Te las aici cu bine. Iar eu plec la Micena cu merele de aur.

Și, hohotind de rîs, Atlas a vrut să plece.

Heracle, pentru o clipă, n-a știut ce să facă, pe urmă i-a răspuns :

— Desigur, ai dreptate, ai îndurat destul… Dar eu nu sînt ca tine sămînță de titan… și umărul mă doare. Aș vrea să-mi pun pe umăr blana asta de leu, să-mi fie mai ușor… Deci ia-ți înapoi, Atlas, bolta, numai atît cit îmi aștern pe umăr blana moale, de leu. Atlas era șiret ; dar nu și înțelept. A pus merele-alături și-a luat pe umăr bolta.

— Hai, potrivește-ți blana, a spus el lui Heracle. Insă Heracle a rîs :

— Așa te socoteai, bătrînule Atlas, că poți să mă înșeli ? Dar una-i socoteala și alta e isprava… Rămîi deci tu, cu bine… îmi pare rău de tine, dar nu-ți pot ajuta…

Și luînd acele mere, de-unde erau lăsate de titanul Atlas, Heracle a pornit cu ele spre Micena.

Euristeu le-a primit negru de supărare.

Nici cea din urmă muncă nu i-a fost de folos și n-a putut s-aducă pieirea lui Heracle.

Nemaiavînd ce face, regele Euristeu a trebuit să spună, înaintea tuturor, că eroul Heracle a împlinit cu cinste douăsprezece munci. Poate să plece liber din orașul Micena.

Scăpase deci Heracle de cruntul Euristeu , dar în Olimp zeița cea nemiloasă, Hera, tot îl mai urmărea și nu vroia să-l ierte câ s-a ivit pe lume, din dragostea lui Zeus cu regina Alcmena.

Inșelăciunea lui Nesus

Și-a trebuit Heracle să intre-n alte lupte… Să-nfrunte și alți monștri, și fiare, și alți regi… Nici nu pot fi descrise, atîtea sînt de multe aceste întîmplări. L-a ajutat pe Zeus să-nvingă pe giganți. A pedepsit pe-un rege, Laomedon din Troia, care îl înșelase. S-a războit cu Ares și cu feciorii lui ; și i-a înfrînt în luptă. S-a bătut cu Apolo și-a-nfrînt pe Ahelou, un fluviu zeu puternic, fecior al lui Ocean. Acesta își pusese privirea însetată pe o copilă dalbă, mîndra Deianeira, pe care și-o dorea Heracle de soție. Biruind pe-Ahelou, Heracle s-a-nsurat cu frumoasa fecioară.

Plecînd apoi spre casă, Heracle și cu soața au întîlnit alt fluviu cu apele umflate. Aici sta un centaur cu numele de Nesus.

Centaurul acesta ajuta călătorii, în schimbul unei plăți, să treacă peste fluviu.

Ajungînd și Heracle cu tînăra-i soție prin locurile-acestea, Nesus s-a îmbiat să treacă pe mireasă pe malul celălalt. Heracle s-a-nvoit, ba i-a mai dat și plată. Atunci Deianeira s-a urcat pe spinarea centaurului Nesus. Urma ca mai apoi să-l treacă pe Heracle.

Atîta doar că Nesus și el se-ndrăgostise de frumoasa mireasă.

De cum a trecut rîul, a vrut s-o ia la fugă, să răpească mireasa, să piară prin păduri. însă Deianeira a început să țipe.

Heracle-auzind glasul iubitei lui soții, deși năvălea rîul cu unde învîrtejite, s-a năpustit înot. Sosind apoi pe țărmul care-i sta împotrivă, a pus săgeata-n arc — săgeată ce avea vîrful muiat în fierea dihăniei din Lerna. Iar centaurul Nesus s-a prăvălit în tină, cu sîngele curgîndu-i șuvoi otrăvitor.

Dar nici centaurul n-a vrut să-și dea sfîrșitul făr-a se răzbuna. Fiind sfătuit de Hera, Nesus, în ceasul morții, a strîns tot acel sînge într-un vas de pămînt, l-a dat Deianeirei, învățînd-o așa :

— Tu, preafrumoasă fată, ești cea din urmă ființă pe care o trec rîul și, fiindcă te-am iubit, doresc să-ți fac și-un dar. Uit ura pe Heracle. Trăiește fericită. Dar ia sîngele-acesta, care-mi curge din rană. Adună-l într-un vas și tăinuiește-l bine. Dacă nu păstrezi taina, sîngele-și pierde vraja. Și dacă vreodată Heracle și-o răci dragostea pentru tine, îmbibă-i puțin haina în sîngele-mi jertfit, și el se va întoarce. Nici o altă femeie nu va mai izbuti atunci să-i fie dragă… Păstrează însă taina, a mai murmurat Nesus, cu ultimul suspin, și-ncrede-te în mine.

Mîndra Deianeira s-a lăsat amăgită, cu gîndul să-și păstreze dragostea lui Heracle. Copilă fără minte, s-a încrezut în Nesus. Aproape fără voie, a luat vasul cu sînge și l-a vîrît sub haină.

Tocmai venea Heracle. El l-a împins pe Nesus în apă cu piciorul. Luînd-o pe soața sa de mînă, cu iubire, au pornit împreună spre casă, mai departe.

Hera urzește eroului noi suferințe

Părea acum că totul, în sfîrșit, va fi bine. Deianeira, soața frumoasă, iubitoare, i-a dăruit și-un prunc. Un băiat dolofan, care se numea Hilos. Tare-i mai îndrăgea Heracle și pe soață și pe flăcăul lui !

Numai zeița Hera, cu ura ei nestinsă, nu se mai potolea. Și-ntr-o zi, cînd Heracle ședea cu un bun prieten, Ifite, sus, pe zidul cetății din Tirint, vorbind de cîte toate, l-a zărit iar zeița ce îl ura de moarte. Și ce i-a dat prin gînd ? A fost Heracle sclav la regele Micenei, dar a scăpat cu bine. Hai să-l robească iarăși și să-i pricinuiască alte noi suferințe. Și a trimis o furie, un geniu al lui Hades, să-i rătăcească mintea. Heracle a simțit o fierbințeală-n piept, ochii i s-au făcut ca la un lup turbat, brațul: împins de Hera l-a lovit pe Ifite fără de pricină, și el a căzut jos, izbindu-se la frunte, rămînînd mort pe loc.

După legea cea veche, urma a ispăși pentru-o astfel de faptă, și pedeapsa era vinderea lui ca sclav oricui, în lumea largă.

Așa, fiul Alcmenei s-a pomenit iar sclav. L-a cumpărat Omfala, o regină trufașă, bogată, capricioasă, stăpîna Lidiei. L-a luat pentru trei ani.

În timpul cît Heracle a fost sclavul Omfalei a-ndurat umilințe. O, ce mai umilințe…

Regina îl silea pe voinicul bărbat să se-nveșmînteze-n văluri, ca fetele de casă. Să toarcă pe fus lină. Să țese la război pînzeturi pentru ea, cu mîna lui deprinsă numai în luptă grea. Iar ea-și punea în schimb blana cea fioroasă, ce se tîra pe jos, și lua în mînă scutul, și își punea armura, și se juca cu ghioaga ce nimicise-n luptă și monștri și balauri.

Astfel se străduia să-l facă de ocară pe voinicul Heracle.

Și el, cu moliciune, uitîndu-și bărbăția, privea la ea oftînd, căci și-acolo-n robie, Hera tot nu-i da pace. Trimisese pe Eros să-i săgeteze pieptul, să-i tulbure simțirea, făcînd să-i izvorască o dragoste nedemnă de un erou ca el, pentru acea regină din țara Lidiei, care îl umilea.

Dar au trecut și anii cei negri de sclavie. Deianeira, soața, îl aștepta plîngînd. Știa c-o să sosească acasă, lîngă ea. Nu mai avea răbdare. Ieșea mereu la porți și cerceta în zare.

Cînd, iată-i vine veste că-n drumul către casă, însoțit de tovarăși viteji, tot ca și el, s-ar fi luptat c-un rege, care-l batjocorise. Că regele acela ar fi căzut în luptă, și fiica lui, Iola, o preagingașă fată, se afla între robi. Mai mult, chiar se zvonește că eroul Heracle a-ndrăgit-o pe fata regelui doborît și-o va lua de soție.

— Cum ? Eu l-am așteptat atît de credincioasă, jelea Deianeira. și el m-a și uitat ? A îndrăgit pe alta ?…

Dar vestea o dăduse din nou zeița Hera, în ura ei nebună, căci, fără îndoială, nici nu era așa. Heracle se gîndise că va-nsura pe Hilos, fiul său mult iubit, cu gingașa Iola.

Atunci Deianeira, prinsă de deznădejde, și-a amintit de sfatul ce i-l dăduse Nesus, în ceasul cînd pierise. A luat pe loc o haină. A îmbibat-o-n sînge. In sîngele lui Nesus, otrăvit de săgeata ce fusese-nmuiată în verdele venin al hidrei de la Lerna. Și a trimis veșmîntul iubitului Heracle, socotind că prin farmec își va recîș-tiga dragostea lui pierdută.

Apoteoza lui Heracle

Acest trimis al soaței a sosit la Heracle tocmai cînd se serbau biruințele sale și cînd se pregătea să se întoarcă-acasă. Și în semn de cinstire pentru Deianeira, Heracle-a vrut să-mbrace haina abia primită. însă, punînd eroul veșmîntul pe spinare, a simțit o arsură, și stofa s-a lipit și i-a pătruns în carne. Parcă-l bătea în cuie. Parcă-l frigea cu jar.

A vru1?să-și smulgă haina, dar cum trăgea de stofă, i se rupea și’J pielea. Carnea se sfîșia și îl durea mai tare.

— O !… a-nceput să spună Heracle. E prea mult. Cad, în sfîr-i șit, din voia preadușmănoasei Hera. Tu, Zeus, care știi că nu am nici o vină, fiindcă ți-am fost fecior, primește-acum ofranda..,! Iată, sînt jertfa ei…

Și el a dat poruncă să fie dus pe-o targa de ramuri, sus, pe muntele Eta, lîngă orașul Trahis. Aici să se ridice un rug, ca pentru morți.

Cu ultimele forțe, în chinuri mai cumplite ca ale lui Tantal — căci tot mai mult otrava îi pătrundea în sînge — Heracle s-af urcat pe rugul pregătit.

— Unde-i Deianeira ? a întrebat eroul. Unde e soața mea M

— Soața ta și-a vîrît în inimă un paloș, aflînd că vei muri, aul răspuns cei din preajmă.

— Dar Hilos unde e ?

— El este lîngă tine și se va însura cu prințesa Iola, precum ai’ hotărît.

— Atunci totul e bine. Să se aprindă rugul… Aprindeți ! Po- runcesc !… Cum ? Nu-ndrăznește nimeni ?…

— Nu, nu putem, Heracle, au răspuns toți bărbații ce erai lîngă el. Cine să îndrăznească să dea foc unui rug, care va arde “trupul celui mai viteaz om, celui mai bun din lume ?… Tu, ce-ai distrus pe monștri și-ai luptat pentru oameni, să pieri de mîna noastră ? Heracle, nu putem…

— Aprindeți iute rugul… Mă chinuiesc prea mult… a mai rostit I Heracle.

înduioșat pesemne, Filoctet, un bun prieten, care îl însoțise în lupte deseori, a scăpărat amnarul și a vîrît scînteia sub rugul cel înalt.

Focul a prins să ardă, și trupul lui Heracle s-a-nvăluit încet înl flăcări orbitoare.

Plîngeau toți cei de față, gemînd cu întristare. Numai el nu gemea. Sta neclintit în giulgiul de flăcări ce îl învăluia.

In clipita aceea, legendele ne spun că s-a despicat bolta, și trăs-nete-au căzut, și fulgere mai albe ca neaua de pe munți.

Un car făcut din aur s-a coborît din cer, și-n el se aflau Hermes, Atena și Nike, zeița biruinței.

Nike conducea carul. Iar Hermes și Atena l-au ridicat îndată pe erou între ei. L-au purtat spre Olimp. Acolo, însuși Zeus la-ntîmpinat la porți și, după-atîta trudă și-a-tîtea suferinți, pe care le-ndurase în viața sa Heracle, s-a-nduplecat și Hera.

În cîntece voioase Zeus a poruncit ca eroul Heracle să rămînă-n Olimp ; și-n semn de-mpăcăciune, Hera i-a dăruit pe fiica ei de soață, pe grațioasa Hebe, zeița tinereții