RĂZVRĂTIREA DACILOR - Povestea neamului romanesc

III

RĂZVRĂTIREA DACILOR

După sfatul marelui preot, gândul lui Decebal fu să se supună romanilor cu toată buna credință. Dar văzu îndată că robia era prea dureroasă. Iar Traian veghea cu strășnicie ca dacii să fie cu adevărat următori poruncilor lui.

N-avea deloc încredere în supunerea lui Decebal, pe care-l cruțase pentru că sabia romană nu putea tăia un cap plecat. Când de pe țărmurile Nilului, i se aduse biruitorului Cezar capul tăiat al potrivnicului său Pompei, pe care-l urmărâse până-n acele locuri, imperatorul întoarse capul să nu i se vadă lacrimile și porunci ca ucigașii lui Pompei, care adăstau răsplată pentru acea faptă, să fie uciși pe loc.

Traian nu se miră aflând că Decebal punea la cale o răzvrătire și nu se ținea de cuvânt: primea în oștirea lui pe dezertorii legiunilor romane, care-i ajutau apoi, cu priceperea lor – căci toți romanii erau luptători și zidari – la ridicarea cetăților de la fruntarii.

Un nou război împotriva dacilor i se păru lui Traian de mare nevoie – și grabnic, până nu se iveau alte împrejurări care să dea lui Decebal un și mai mare răgaz de întărire dacă nu chiar de năvălire în ținuturile Romei.

Mai mult de trei ani Decebal nu putu ține legământul cu împăratul Traian și, ducându-se în peștera din munte a marelui preot, îi destăinui:

— Numește-mă, prea-sfinte, călcător de cuvânt, fă-mă om de nimic, dar n-am putut răbda mai mult supunerea asta! Rob n-am fost niciodată și mi se părea că voi putea fi. Iată că inima mea se răzvrătește și cere mai curând moarte decât supunere. Am venit să-ți destăinuiesc toate acestea, prea-sfinte, pentru tot ce s-o întâmpla de aci înainte. Poate că voi cădea înainte de a fi putut plăti romanilor pentru umilirea pe care am îndurat-o din partea lor. Vei veni pe tron în locul meu. Vei face atunci cum vei socoti mai bine, pentru țara și neamul dacilor. Dar să nu uiți destăinuirea mea de acum: mai bine moarte decât robie!

Marele preot căută să-l mângâie prin cuvinte blajine și-i cântă cu alăuta, întovărășindu-și din glas, cântarea străveche a întăririi inimilor întru Zamolxis.

Apoi Decebal se puse în fruntea pâlcurilor de călăreți și unelti cu triburile vecine împotriva marelui cotropitor de la Roma.

Toate aceste uneltiri ale regelui dac ajunseră la auzul lui Traian. Pregătirile de luptă ale împăratului roman aveau acum înfățișarea unei fapte temeinice: purcedea la lărgirea imperiului, o dată pentru totdeauna. Înmulți dea lungul Dunării numărul taberelor, castrelor romane – din care s-a mai păstrat una până în zilele noastre, la Bărboși.

Trimise trupe în ținutul de azi al Olteniei și astfel, stăpân pe amândouă malurile Dunării, Traian chemă din Damasc pe arhitectul Apollodor, vestit pentru priceperea lui, și îl puse să dureze un pod puternic, ca legiunile și funcționarii romani să poată trece cu ușurință în tot timpul, de pe un mal pe celălalt al fluviului Istm (Dunărea).

Apollodor alese locul cel mai strâmt, în dreptul cetății Drobeta (Turnu Severin), unde lățimea apei nu trece cu mult peste o mie de metri, iar adâncimea la mijloc abia atinge vreo treizeci de metri.

Cu ajutorul legiunilor, care pregătiră cărămida și cimentul, arhitectul ridică în doi ani podul pe douăzeci de picioare, bine înfipte în râu. (Când Dunărea scade, se văd și azi urmele acelui pod de care se leagă începuturile neamului românesc.)

Graba lui Traian de a cuceri Dacia o dată pentru totdeauna era atât de mare, că porni din Roma pe timpul iernii, când podul de la Drobeta încă se lucra. Dar în primăvara anului 105, podul fiind gata, se făcură jertfele obișnuite – și legionarii romani, cu flamurile și uneltele de luptă, trecură peste mărețul pod. În fruntea lor, călare, se afla Traian.

Pentru orice împrejurare neprielnică – deoarece împăratul cunoștea istețimea vrăjmașului său – alte legiuni intrară în Dacia, trecând Dunărea mai la vale, la vărsarea Oltului, unde se afla atunci castrul roman Oescus. Ele urcară de-a lungul râului și trecură munții Carpați pe la Castra Traiani (Turnul Roșu din zilele noastre).

Pe unde se iveau legiunile romane, unele triburi dace nu mai ascultară de porunca lui Decebal și se supuseră.

Dar cele mai multe, îndeosebi cele de peste munți, până-n fruntariile marilor râuri Tisa și Nistru, urmară pe regele lor, încredințate și ele că moartea e mai bună decât robia.

De cum trecură munții și se uniră, legiunile romane avură de înfruntat oștirea dârză a dacilor, care, atunci când nu izbuteau să-și răzbească dușmanii cu săgețile sau bolovanii, se repezeau cu ascuțișul coaselor și topoarelor.

„Adânci erau rănile pricinuite de coasele dacilor” – povestește un scriitor din acea vreme.

Ca și în lupta dintâi împotriva împăratului roman, Decebal văzu că numai cu puterea nu va înlătura primejdia. În nopțile de îngrijorare, în văgăunile munților unde ierna cu oștile istovite, regele dac născocea fel și chip de uneltiri.

Pe acel drum ce duce la Sarmizegetusa, în cortul lui împărătesc, Traian păși pe lespedea de marmură, dictând scribului grec poruncile sale ce trebuiau trimise senatului roman. Căci din mijlocul bătăliei, el nu încetă de a dirigui treburile Imperiului. Un stegar îi aducea în lanțuri trei dezertori romani, care își găsiseră mai înainte adăpost la regele dac și acum se apropiaseră de tabăra cea mare romană.

— De ce ați fugit de la mine? întrebă Traian.

— Rația de grâu ne-a fost micșorată, răspunse unul din cei prinși.

— De ce-ați venit înapoi?

— Ca să luptăm împotriva regelui dac! spuse alt prins.

Împăratul îi puse la cazne – bănuind că acei ticăloși îi ascundeau ceva. Ei mărturisiră îndată că veniseră anume ca să omoare pe împărat, trimiși de regele dac, care le dăruia câte o traistă cu aur, după ispravă urmând a le mai dărui câte două de fiecare cap.

Dezertorii fură aruncați în lanțuri, urmând ca la sfârșitul războiului, după marșul de triumf în Roma, să li se taie capul.

Întâia viclenie a lui Decebal, scornită în nopțile lui fără somn, nu izbândise.

— Care va fi a doua? se întrebă Traian.

Și îndată se dete pe față și a doua: Longinus, unul din căpitanii romani și legat prin veche prietenie de Traian, fu reținut în tabăra regelui dac și pus la cazne.

— Scrie împăratului tău, îi porunci regele dac, cu sabia în mână, aceste cuvinte: Sunt prinsul lui Decebal și acesta te va prinde în curând și pe tine. Zamolxis i-a trimis gânduri de luptă mai tari ca toate legiunile romane. Eu, Longinus, prietenul tău, te sfătuiesc să dai ascultare lui Decebal, care nu vrea nimic altceva decât să te întorci cu legiunile peste Dunăre înapoi și să dărâmi podul de la Drobeta. După aceea va fi pace de-a pururi între romani și daci.

În aceeași zi un călăreț dac duse în tabăra romană scrisoarea lui Longinus. Solul nu se mai întoarse – și Decebal, întunecat, mânios, intră în cortul unde era păzit Longinus. Îl găsi întins pe spate, pe frunze uscate, mort, cu chipul dezgolit, senin, de parcă dormea.

— A murit ca un dac! își zise Decebal, fierbând de mânie.

Și porunci ca trupul lui Longinus să fie dus la Sarmizegetusa.

Citind scrisoarea generalului său, Traian fu cuprins de asemenea durere, că dete poruncă ca legiunile să înainteze numaidecât.

Romanii, înfruntând nămeții de zăpadă, atacară taberele dace. Rând pe rând ele fură cucerite și astfel încă o dată Traian ajunse în fața Sarmizegetusei.

— Acum ce sfat îmi dai, prea-sfinte? întrebă Decebal pe marele preot, care, cu alăuta sub braț, fu adus în palatul regelui.

— Acum, Stăpâne, nu mai am niciun sfat. Zamolxis

nu s-a îndurat să-mi scurteze zilele ca să nu mai văd această pieire!

Lupta în jurul zidurilor cetății fu amarnică și lungă. Femeile și copiii aduceau luptătorilor daci de pe ziduri

bolovanii adunați din vreme, pentru apărarea Sarmizegetusei. Bolovanii rostogoliți de pe înălțimile meterezelor erau acum atât de mari, că zdrobeau și scuturile și pe cei de sub ele.

— Nu ne rămâne nimic altceva de făcut, zise împăratul către conducătorii legiunilor, decât să înfometăm cetatea prin împresurare.

— Dacii au și săpături sub pământ, zise un general. Se vor trage afară din cetate, pe dedesubt – și o să ne pomenim cu ei în spate.

Atunci împăratul porunci să se taie pădurea din muntele apropiat și să se ridice o cetate în fața Sarmizegetusei, la adăpostul căreia să lovească zidurile cu berbecii. Când zidul cetății se sparse și cei dintâi legionari năvăliră în Sarmizegetusa cu făcliile aprinse să-i dea foc, cetatea din trei părți ardea de mult.

Înecați în fum soldații romani abia zăreau pe unde calcă, loviți din spate de sulițe neașteptate, rostogoliți în praful drumului de bolovani sau opăriți de apă fiartă, care le cădea de sus, din locuințele aprinse.

În cămările lor aurite, căpeteniile dace, pe scaune mari, băură otravă, ca să nu cadă în mâinile romanilor. Ei erau încredințați că dincolo de această viață, Zamolxis îi așteaptă cu brațele deschise, el care poate îmbrățișa întreaga lume.

Și adormirea cu băutura cea dulce era mai blajină decât sabia călăului în pivnițele romane, după ce ei, boierii daci, ar fi fost târâți în lanțuri pe ulițele Romei triumfale, în urma carelor de victorie ale lui Traian, în râsetele și batjocura plebei zgomotoase.

Și astfel căzură căpeteniile dace în mijlocul marii odăi de sfat, unde legionarii romani îi găsiră morți, cu surâsul pe buze.

Numai Decebal, el singur nu se otrăvi. În inima lui îndârjită și mândră, mai rămăsese o scânteie de nădejde.

Cu un pâlc de luptători credincioși se strecură din cetatea aprinsă și căută adăpost în munții de la răsărit. Credea că legiunile romane, după cucerirea cetății nu-l vor mai urmări, iar împăratul, stăpân pe țară, nu-și va mai pierde vremea căutând pe fugar.

Și în câțiva ani, cu aurul ascuns din vremuri bune, cu dacii de dincolo de munți peste cele două ape, până la malul Nistrului, să se ridice iar, el, regele Decebal, să alunge pe dușmanii din Sarmizegetusa și să strice podul de la Drobeta.

După aceea nu va mai cuteza niciun împărat roman să treacă Dunărea în împărăția învingătorului rege dac!...

Nădejdea inimii lui Decebal nu se împlini. Mândria lui, până la urmă, fu înfrântă, căci dușmanul era împăratul Traian, care vedea tot atât de departe și era tot atât de neînduplecat.

În munții din răsărit, pâlcul de daci fu repede risipit

de romanii care se puseră pe urmele lor. Câteva căpetenii, care mai crezură în steaua regelui lor, își lăsară leșurile în corturi, în vârful înzăpezit al munților.

Într-o vizuină din peretele unei prăpăstii, unde regele Decebal se ascunsese cu desagii plini de aur, pentru întemeierea oștirii celei noi, îl ajunse vestea că rămăsese singur.

Se putea otrăvi cu băutura pe care o avea din mâna marelui preot – otravă care adormea pe nesimțite și din care nu se mai trezea nimeni – se putea arunca în prăpastie, unde n-ar fi scoborât nimeni până la stârvul lui.

Dar Decebal nu era mulțumit cu asemenea moarte. Își aminti de regele dac de la malul Mării, care se înjunghiase, înainte de a cădea în mâinile romanilor. Tot așa făcu și el. Smulse jungherul de la coapsă și-l înfipse în inimă. Apoi se prăbuși în peșteră în sângele lui cald.

A fost sortit ca prin moartea celui din urmă rege dac, stăpânirea Romei să se întindă până la Marea cea mare, iar o bună parte dintre romani să vie în țara cea mănoasă și plină de aur, să se așeze aci, ca să trăiască apoi laolaltă învingători cu învinși, luând obiceiurile romane și vorbind limba lor, limba latinească.

Din mândrul Decebal și din „divinul Traian” s-a zămislit o seminție la fel de mândră, la fel de isteață și de vitează, pe care nimeni n-a putut-o urni din locurile ei de baștină.

Au venit călări, din răsărit, hoarde peste hoarde de migratori. Ele poposeau o vreme pe aceste meleaguri, dar plecau precum veniseră, ca valul apei – de-au rămas pe întinsul țării, tot ei, locuitorii de temei, urmașii luptătorilor lui Decebal și ai legiunilor lui Traian, cu portul dac și graiul roman.