Împăratul Traian Căciularul cu desaga plină de aur - Povestea neamului romanesc
Aa
ÎMPĂRATUL TRAIAN
I
CĂCIULARUL CU DESAGA PLINĂ DE AUR
Senatorii intrară în atrium unul câte unul, încet, cu pași de vată, ca și când s-ar fi temut să nu tulbure din somnul veșniciei pe împăratul Nerva, bunul Cezar și Părinte, cum i se spunea.
În palat nu se auzea niciun zgomot. Liniștea care înconjura pe acel moșneag era acum și mai împietrită.
Un prieten al noului Cezar, doftorul grec Criton, ieși în întâmpinarea trimișilor Senatului.
— Nu-l tulburați pe bunul nostru stăpân, le zise, punând un deget la gură. Știți cât de mult iubea Traian pe
Nerva, tatăl său adoptiv. N-a trecut încă nicio noapte peste durerea lui. Abia s-a adunat în urnă cenușa lui Nerva, pe care Traian o ține la pieptul său și ochii de pe urnă nu și-i poate ridica...
Senatorii, care veniseră în grabă mare să se închine noului Cezar, se priviră cam încurcați. Știau că Traian avea o fire mai călită decât a bătrânului Nerva și că deacum înainte multe se vor schimba în treburile imperiului, începând cu alcătuirea Senatului. Ar fi vrut să câștige bunăvoința Cezarului, dovedindu-i cei dintâi prietenie și supunere, măcar că – după lege – Cezarul era supus hotărârilor Senatului.
— De și-ar iubi toți copiii pe părinții lor de sânge, cum a iubit Traian pe bătrânul Nerva, de care-l lega numai recunoștința, altele ar fi moravurile Romei – zise cu hotărâre Longinus, comandant de legiune, pe care noul Cezar îl adusese cu sine din Spania, unde-și făcuseră amândoi serviciul militar.
— Asta așa e, încuviințară ceilalți senatori, spre a nu se arăta mai mici admiratori ai Cezarului.
Două sclave etiopiene, cu trupurile înnegrite de bătaia soarelui, trecură spre încăperea cea mare, purtând un pat simplu, în vreme ce o sclavă din Egipt, greacă, înveșmântată în peplum alb, ducea un vas cu miresme.
— De trei nopți Cezarul nostru n-a închis ochii, veghind pe Nerva, al cărui duh se află acum printre zei, șopti medicul Criton. După ce se va îmbăia și-l vor unge sclavele cu miresmele în care am turnat câteva picături din băutura mea adormitoare, cred că stăpânul nostru va fi cuprins de un somn binefăcător. Așadar, veniți mâine, tot la ora asta, și până atunci n-ar fi rău ca Senatul să facă elogiul lui Nerva.
Și adăugă repede, cu un gest prietenesc:
— Voi șopti stăpânului la ureche, amicii mei, că ați fost aci printre cei dintâi, să-i mărturisiți supunerea voastră. Nicio grijă dinspre partea asta.
Trei zile după această întâmplare, Traian ținu, în picioare, în sala Senatului, elogiul defunctului împărat. Trupul lui era încordat de emoție și părea mai nalt ca toți ceilalți senatori romani, care ascultau, de asemenea, în picioare. Cuvântările de acest fel nu erau decât o înșiruire de cuvinte măgulitoare pentru răposat, după vechea zicală latinească „Despre morți să spui numai de bine, sau să taci” (Demortuis nil, nisi bene).
Noul Cezar, cu glas tremurător, dar puternic, rupse plicticosul elogiu funebru, grăind fără sfială:
— Părinți ai patriei! Cu inima sfâșiată de durere a trebuit, după hotărârea zeilor, de la care ne vine și binele și răul, să mă despart de bunul meu părinte Nerva. Când m-a luat, pentru singurătatea lui, socoteam că-i voi fi recunoscător numai. Dar marea lui iubire m-a preschimbat în asemenea fel, că acum, când sunt la rândul meu singur, nu știu cum voi mai umple vreodată acest gol. Un singur gând îmi face viața vrednică de a fi trăită: mărirea patriei, ocrotirea ei de dușmanii fără milă, care o înconjoară de pretutindeni. Din nefericire nam putut vorbi niciodată părintelui meu adoptiv despre această îndatorire, deși m-a văzut mereu în mijlocul ostașilor. Nu, cezarul Nerva n-a fost un oștean și dacă ar mai fi domnit mult, sunt încredințat, părinți ai patriei, că în loc de a lovi pe dușmani în ținuturile lor, ar fi năvălit ei peste noi...
Senatorii care ascultau cu smerenie, cu capul plecat, se întoarseră pe nesimțite spre vorbitor, cu ochii mari, deschiși, cu răsuflarea aproape tăiată – căci nu se așteptau ca în panegiricul pentru Nerva, urmașul, Cezarul Traian, să vestească începerea unui nou război.
— Mult aș fi dorit să trec din Spania în Africa, unde semințiile din acele părți n-au văzut de mult un marș al cohortelor noastre și nu se mai socot îndatorate față de Roma. Dar nu de-acolo ne amenință primejdia.
— Primejdia e la Dunăre, strigă deodată, ca împins de o putere mai mare decât voința lui, generalul Longinus, care numai pentru această ședință sărbătorească avusese îngăduirea de a pune piciorul în Senat.
— La Dunăre, într-adevăr! întări Traian cuvântul comandantului de cohorte. Prietenul meu, Longinus, știe de mult, și n-aveți de ce să vă îndoiți de cuvântul lui. Vă mai amintiți oare, părinți ai patriei, de acel rege dac din Sarmizegetusa, care poartă pe cap căciulă de oaie și pe umăr o desagă plină de aurul Munților săi Apuseni? Vă amintiți de bună seamă, deși nu v-ați mai gândit la el. Căci luându-vă după litera legii ați văzut că el s-a închinat Romei și l-ați socotit de atunci prietenul nostru, apărătorul fruntariei noastre de la Dunăre împotriva celorlalți barbari, a călăreților sciți și sarmați... Dar lucrurile s-au petrecut cu totul altfel, după cum a aflat însuși părintele meu, Nerva, care, din pricina firii lui prea blajine și a vârstei, nu cuteză să spele rușinea Romei!
Strigăte de uimire și murmure nelămurite umplură deodată încăperea Senatului.
Și într-o tăcere ca de mormânt, Traian istorisi cum se petrecuseră lucrurile.
...Pe când Domițian petrecea în Moesia de Jos, în sudul Dunării, cu generalii care comandau cohortele pornite din Italia să sfărâme împotrivirea marcomanilor și să supuie pe daci, Tettius Iulianus bătu într-adevăr la Tapae oastea lui Decebal, iar Vezina, comandantul oastei, abia scăpă cu viață, prefăcându-se mort pe câmpul de luptă și fugind după căderea serii. Și deodată generalul Iulianus dete înapoi. Din care pricină?
S-a spus că Decebal adunase în munții din fața Sarmizegetusei o oaste nouă atât de numeroasă, încât generalul roman se văzu silit a se retrage, ca să nu fie nimicit cu totul, precum pățise mai înainte Cornelius Fuscus, care fusese prea cutezător.
Dar s-a aflat mai în urmă, din mărturisirile unor daci fugiți din țara lor, că Decebal nu încropise după înfrângerea de la Tapae niciun fel de oaste, ci văzându-se primejduit de înaintarea lui Tettius Iulianus, tăiase copacii unei păduri pe măsura unui stat de om, îi îmbrăcase în veșminte ostășești, îi pusese în rânduri de bătaie, pe crestele și în văile Daciei de se spăimântă și acel viteaz general.
Nimeni nu înțelese de ce totuși regele Daciei trimise soli în Moesia, la tabăra Cezarului, pentru a cere pace. Fiind la petrecere, Domițian și sfetnicii lui crezură că pricina trebuia să fie teama dacului de puterea fără margini a Imperiului roman. Și nu primi pe soli.
Dar veni vestea că marcomanii bătură și ei trei legiuni romane.
Atunci Domițian – precum se știe – trecu Dunărea, intră în Câmpia Panoniei și lăsă pe daci să înțeleagă de data aceasta, că supunerea lor ar fi primită.
Decebal trimise câteva căpetenii dace, în fruntea cărora se afla însuși fratele regelui dac, anume Diegis, și care aduseră Cezarului o parte din prizonierii romani.
Domițian după o nouă petrecere cu vinuri multe și alese, la care luară parte și vrăjmașii Romei, încorona pe Diegis, care înfățișa pe Decebal și se scrise tratatul de supunere pe o piele de berbec, după obiceiul locului.
Dar aceasta era cu adevărat supunere?...
Dimpotrivă, a fost o nouă viclenie din partea regelui dac, – urmă Traian cu glas cutremurător de mânie. O viclenie mai mare ca oștirea lui din butuci de lemn, care înșelase pe Tettius Iulianus! Căci ce primea, părinți ai patriei, poporul roman din partea dacilor? O piele de berbec! Iar poporul roman ce dăruia dacilor în schimb? În fiece an douăsprezece pungi de bani, ajutor – chipurile – pentru apărarea fruntariilor, dar de fapt un bir. Osebit de asta le mai trimiteam dacilor arme, mașini de război, care oricând puteau fi întoarse împotriva noastră, apoi meșteri de cetăți, ziditori de întăriri în munți și altele pe care va trebui să le înfruntăm tot noi, cu trupurile noastre.
Senatorii care încuviințaseră la acea vreme pacea lui Domițian cu dacii, ba îi votaseră și un triumf cu mare alai în Roma, lăsară capetele în jos.
— E adevărat, părinți ai patriei, urmă Traian cu zâmbet batjocoritor, că pe Domițian nu l-ați numit Dacicus, după obiceiul nostru, dar nici el n-avu obraz să vă ceară acest titlu nemeritat. Și aflați acum că trofeele, pe care alaiul le-a purtat pe străzile Romei n-au fost cucerite de la daci, ci luate din tezaurul împărăției, fapt care se dovedea mult mai lesnicios.
— Asta n-o știam! strigă generalul Longinus, și în tăcerea grea a senatului izbucni într-un hohot de râs.
— Zeii voit-au să urmez bunului meu părinte Nerva, cuvântâ iar Traian, dar socot de a mea datorie să șterg rușinea trecutului și în cugetul meu nu voi avea liniște până nu voi preface Dacia în provincie romană.
Cel mai bătrin dintre senatori răspunse smerit lui Traian, dar cu o dârzenie în glas care amintea puterea fără margini de odinioară a Senatului. Îi făgădui tot ajutorul patriei și îi ură – ceea ce sună a batjocură bine învăluită – să împlinească el ceea ce nu izbutise nici Cornelius Fuscus, nici Tettius Iulianus, nici Domițian și nici Nerva.
Senatul votă pe loc strângerea și echiparea unei oștiri îndestulătoare pentru a înfrânge pe Decebal și a-i dărâma cetățile de la Dunăre și din munți.
Traian trimise pe generalul Longinus în Spania, apoi în Galia, unde se aflau – după știrea sa – cohortele cele mai oțelite, iar el însuși, la Roma și în Italia, porni cu răbdare și sârguință pregătirile pentru greul război care sta să înceapă.