Legendele Olimpului
Aa
PERSEU
IN CINTECELE VECHI se povestește că ar fi viețuit odinioară, în preavestitul oraș Argos , un rege care se numea Acrisiu. Și regele avea o fiică de-o frumusețe uimitoare. Copila se chema Danae. Poeții o slăveau în versuri și regii îi trimiteau daruri. Numărul pețitorilor era atît de mare, încît palatul lui Acrisiu nu dovedea să-i mai cuprindă. Și regii, care mai de care erau mai falnici, mai puternici. De ar fi fost unul ales, se supărau, desigur, ceilalți. S-ar fi iscat poate războaie. De-aceea regele Acrisiu stătea mereu în cumpănă și-i amîna pe fiecare cu vorbele-i meșteșugite, să treacă timpul, să se mai gîndească.
Mai avea regele și-o supărare. Se făceau grîne prea puține, deși pămîntul era bun. Ploua prea rar, și rîul ce străbătea întreg ținutul seca mereu în timpul verii. Poporul nu avea bucate.
Era nevoie de-un flăcău să țină frînele puternic. Supușii deseori cîrteau, pentru că-n casa lui Acrisiu erau bucate din belșug, iar pruncii lor piereau de foame. Și regele era bătrîn. N-avea pe nimeni ajutor. Copila lui era prea slabă, și-apoi urma să se mărite, să plece din ținutul Argos. Ii trebuia deci regelui braț de bărbat pe lîngă casă. Vroia să aibă un fecior.
S-a dus atunci regele-Acrisiu la un oracol . A dăruit acolo aur, a făcut jertfe și libații, și a cerut zeilor sfat :
— Cum aș putea, preamăriți zei, să dobîndesc încă un prunc, dar nu o fată — fată am ! — ci un băiat, un fecior vrednic, care să-mi fie de-ajutor și la greutăți și la necaz ?
Oracolul i-a dat răspunsul : — Tu nu vei căpăta, Acrisiu, nici un flăcău ; ești prea bătrîn ; dar fiica ta, mîndra Danae, va fi-n puțină vreme mamă… Odrasla ei va fi băiat.
O ! Cum s-a bucurat Acrisiu. A socotit că fiica sa va face nuntă în curînd, își va găsi un mire bun și o să aibă un copil.
— Va fi băiat ? îmi pare bine… Atunci… atunci, nu mai am grijă. Nepotul meu o să m-ajute și îmi va ține loc de fiu…
însă oracolul acela a mai grăit :
— Va fi ce ți-ai dorit, fecior. Atîta că acest urmaș te va răpune într-o zi… Tu vei pieri de mîna lui… Deci, nu te bucura zadarnic.
— Mă va ucide el pe mine, bunicul lui ? a strigat regele Acri-siu. Și cum ?… Și cînd ?… Grăiți, voi, zei nepieritori, cum să împiedic crima asta ?…
— Nu poți s-o-mpiedici, au spus zeii. Tu vei muri, într-un amurg, de mîna fiului Danaei !…
Zeus se-ndrăgostește de Danae
S-a-nspăimîntat regele-Acrisiu și s-a întors în țara sa, cu ciu-dă-n suflet pe copila ce îi era-nainte. dragă. Și ca să-mpiedice ursita, a dat poruncă să se facă o închisoare sub pămînt. Aici a dus-o pe Danae. A-nchis-o bine sub zăvoare și-a-ncredințat-o unei sclave. (O sclavă ce-i fusese doică.)
— Aici va sta ascunsă fata, pînă la moartea mea tîrzie, a rostit regele Acrisiu. Să nu o poată vedea nimeni, cît voi trăi. Că-i prea frumoasă și prea blîndă, și s-ar putea s-o îndrăgească vreun prinț, sau poate chiar vreun zeu… și să mi-o ceară de soție. Sau, mai rău, să-mi răpească fata, fără măcar să-ihii ceară voie. Fără de soț, ea n-o să poată să aibă nici copii. Și, neavînd fecior Danae, nu sînt primejdii pentru mine…
Atît că-nspăimîntatul rege uitase că-n Olimp sta Zeus cel cu puteri nemărginite. Zeus putea să vadă fata și-n închisorile de piatră.
Și aducîndu-i Hermes vestea să fata regelui din Argos a fost închisă sub zăvoare, Zeus a și cătat spre ea. I-a cercetat înfățișarea. Iară Danae era albă, cu pielea caldă, de mătase, cu ochii verzi ca valul mării și părul roșu ca văpaia. într-un cuvînt era frumoasă… Și Zeus s-a aprins pe dată.
— Danae, fata lui Acrisiu, va fi soția mea chiar astăzi !… a grăit Zeus către Hermes.
— Dar cum vei izbuti, o, Zeus ? a-ntrebat Hermes cu mirare. Danae este zăvorită în temnița de sub pămînt, bătută-n plăci grele, de bronz, și, nu știu, zău, cum vei pătrunde…
— N-ai teamă, fiule !… a zîmbit Zeus. Nunta ce vreau s-o să-vîrșese va fi altfel decît socoti. Tu du-te-acum… întoarce-ți fața și cată de păstrează taina !
Și Zeus s-a schimbat, vicleanul, nu-n taur, flacără sau cuc 5, ci într-o ploaie aurie, care-a căzut peste orașul lui Acrisiu. Iar ploaia asta aurie a străbătut, după voința marelui Zeus, printre pietre și printre plăcile de bronz ; și a ajuns în încăperea unde sta sub zăvor Danae. A-nvăluit-o pe copilă ca-ntr-o fierbinte-mbrățișare 6.
Acrisiu descoperă crima
Danae a devenit astfel soția lui Zeus, olimpianul.
Lunile-au început să treacă, și chiar la timpul cuvenit copila regelui Acrisiu a dobîndit un fiu bălai, frumos ca soarele din slavă și fără seamăn de voinic, căruia ea i-a zis Perseu.
Nu știa, biata, cum s-ascundă această crimă a lui Zeus. Pruncul, ca toți copiii lumii, rîdea, plîngea și se juca. Dar, într-o zi, tatăl Danaei trecu pe lîngă locul unde era închisă fata lui. Și dinlăuntru s-auzea glas de copil și rîs zburdalnic.
Repede, tatăl smuci ușa, care fusese zăvorită. Trase pe doică la o parte… (deși sărmana încercase s-arunce-un văl peste copil) — și ce văzu ? Danae, fata ce fusese închisă să n-o vadă nimeni, ținea la sînul ei un prunc.
— Doica să fie spînzurată ! a zis Acrisiu spre ostașii care stăteau la uși de pază. Iar tu, netrebnică Danae, mă vei urma pe loc în templu. Și ai să-mi juri cine e tatăl acestui prunc nelegiuit…
Dusă de plete pînă-n templul lui Zeus, care se ridica în mijlocul cetății, Danae a trebuit să spună că regele din cer i-e soțul și tatăl pruncului Perseu.
— Minți, ticăloasă fără seamăn, a grăit regele Acrisiu. Și tare-aș vrea să te ucid cu mîna mea, aici, în templul marelui Zeus, olimpianul, pe care tu-l năpăstuiești. De ți-ar fi soț, cum spui, nebuno, el ți-ar veni într-ajutor. Dar uite-l… Uite-l !… Stă pe soclu și te privește neclintit…
— Răspunde, Zeus, îți sînt soață ?… Nu ai pătruns la mine tu, sub chipul unei ploi de aur, în acea zi de neuitat, și-apoi te-ai preschimbat în zeu, spunîndu-mi singur cine ești ?… Răspunde, Zeus !… zicea fata, și pletele și le smulgea și se bătea în piept cu pumnii.
Insă mărețul olimpian privea tot neclintit la fată. Privea cu ochii lui de piatră. Nu îndrăznea să scoat o vorbă, pentru că se temea de Hera. Ea și aflase de-ntîmplare, stătea în cer, pe-un nor albastru, și asculta ce se vorbea.
…Și văzînd regele Acrisiu că Zeus stă tot nemișcat, a chemat iute niște meșteri. A poruncit să i se facă o ladă mare, aurită, ua fel de cufăr zăvorit.
în acest cufăr a-nchis fata și pe micuțul ei Perseu. Le-a dat merinde : niște fructe și-o amforă plină cu apă. Și-a zvîrlit cufărul în valuri fără s-asculte cum striga biata Danae hohotind :— O, tată, rege, fie-ți milă… Nevinovată sînt, îți jur !… De nu vrei să te-nduri de mine, fii bun măcar cu acest prunc venit pe lume fără voie… Nepotul tău e, tată drag…
Dar valurile au luat lada și au purtat-o, îndelung, deasupra verzilor genuni unde sălășluia Poseidon.
Zeus privea din cer cu grijă, dar nu putea să îi ajute, pentru că Hera-i sta alături și-l priveghea bănuitoare.
Pescarul Dictis afla pe mare lada
Și-a tot plutit în voie lada, pe valurile înspumate, trîntită-n gropnițe de ape, lovită uneori de stînci, pînă cînd dusă de furtuni a nimerit între Ciclade 8. Iar înlăuntrul ei ședeau, flămânzi și însetați, Danae și pruncușorul ei, Perseu. Erau și uzi pînă la piele, și tremurau, pătrunși de frig. Nu mai aveau nici o nădejde și așteptau să se cufunde sicriul plutitor, în care își trăiau ultimele clipe.
S-a întîmplat însă că-n ziua cînd a ajuns între Ciclade lada zvîr-lită de Acrisiu, să iasă un pescar pe mare. Acel pescar se numea Dictis. Pescarul și-a întins năvodul. Dar, cînd să tragă de frînghii, simte c-atîrnă ceva greu. In năvod se găsea o ladă. Trage la țărm această ladă și o desface c-un topor. Și dinlăuntru i s-arată o biată mamă și-un copil.
Cînd o zărește pe Danae, pescarul Dictis stă-nlemnit. El nu văzuse încă-n viață ochi mai senini, mai blînzi, mai verzi. Nici trup mai mlădios, mai zvelt. Nici păr să aiba așa culoare de flacără cu vîlvătăi. Și nici nu auzise încă un glas atît de mîngîios.
Fără să stea deloc pe gînduri, fără s-o-ntrebe cine e, pescarul îi așterne fetei un pat de ierburi verzi și moi și îi aduce pește proaspăt, fiert în căldare de aramă, și fructe dulci : curmale, rodii și-ntr-un pocal îi toarnă vin.
Pruncului său i-aduce lapte, de la o capră ce păștea pe lîngă casa lui, pe coastă. Pe coasta insulei Serifos, unde trăia pescarul Dictis.
Inzdrăvenită, după hrană și băutură mai ales, Danae-i povestește totul. Și el, adînc înduioșat, o roagă, plin de bunătate, să fie oaspetele său.
— Eu sînt pescar, i-a grăit Dictis. Sînt om sărac, însă cinstit. In casa mea poți fi stăpînă. Te rog să fii soția mea. Și dup-atîtea suferințe mă voi sili să-ți făuresc o viață cît mai fericită…
Ea a primit. Pescarul Dictis era un om plăcut și bun.
Iar anii s-au pornit să curgă prea repede pentru ei doi, ce vie-țuiau în fericire. Perseu creștea și el, grăbit, și se făcuse-un flăcăiandru isteț, voinic și priceput la pescuit și vînătoare.
Numai că-n insula aceea, unde-și avea pescarul casa, domnea pe-atuncea Polidecte, un rege lacom și hain. Deși era frate cu Dictis, regele acesta îl ura și-l izgonise din palate. Și se temea ne spus de el, să nu-i rîvnească cumva tronul. Cu-atît mai mult cu cît poporul era sătul de Polidecte, care îl asuprea grozav.
Iar răul rege Polidecte, trecînd prin insulă cu carul, văzu-ntr-o seară pe Danae.
Regele insulei Serifos urzește-un plan
„O astfel de soție are Dictis, pescar sărac și amărît, ce-și ține zilele cu trudă ?… Nu merită așa ceva” !… și-a zis în barbă Poiidecte. „Asta-i femeie pentr-un rege, nu pentr-un nevoiaș ca el…”
Aflînd apoi că bunul Dictis era din zori la pescuit, regele a intrat în casă.
— Frumoasa mea, i-a rostit el, ungîndu-și glasul cu dulceață, este păcat să te pălești într-o căsuță amărîtă, îngrijind de un biet pescar… Eu sînt un rege plin de fală. Și am palate — cred că știi ! — și bogății nemăsurate. Te fac regină, dacă vrei, stăpînă peste-aceste locuri… Și orice voie ți-o-mplinesc, dacă primești să-mi fii nevastă…
— Nu vreau !… Nu țin să fiu regină !… a spus Danae regelui. Soțul meu e blajin și harnic. îl îndrăgește pe Perseu. Nu pot să-i fiu necredincioasă… Te rog, ne lasă și te du…
S-a mîniat rău Polidecte. Și-a vrut s-o prindă pe Danae și să o tragă cu de-a sila pînă la carul său regal. Noroc c-atunci venea călare, pe malul mării, și Perseu 9. Auzind țipetele mamei, s-a repezit într-ajutor. Și-mbrîncindu-l pe Polidecte, a eliberat-o pe Danae din mîinile ce-o pîngăreau.
Regele insulei Serifos ar fi putut să poruncească slugilor sale de credință să-i ia îndată viața tînărului ce-i sta-mpotrivă. însă n-a vrut s-o îndîrjească mai rău pe frumoasa Danae.
A mai lăsat să treac-anume cîteva săptămîni sau luni. Și a trimis după Perseu, zicînd că are
să-i vorbească.
— Flăcăule, i-a grăit el. Am auzit că povestești celor se vor să te asculte că tatăl tău ar fi chiar Zeus. I-așa ? Ori nu-i așa ? Răspunde !
— Așa e, rege ! Tatăl meu este însuși mărețul Zeus !
— De este astfel, precum spui, ar trebui să fii viteaz… Zeus este stăpînul lumii. Și-n lume bîntuie trei ființe îngrozitoare și hapsîne. Sînt cele trei surori gorgone, care-au ucis sute de oameni.
Două surori, cele mai mari, sînt, precum știi, nemuritoare. însă a treia, cea mai mică și cea mai rea, zisă Meduza, are o fire muritoare… Nu vrei să pleci tu, s-o răpui ?…
— Da, Polidecte, voi pleca… Știu că de fapt îmi dorești moartea. Și totuși voi porni la luptă, pentru că vreau să scap pe oameni de mișeliile Meduzei… și cînd mă-ntorc vom mai vedea…
Regele a rînjit în barbă de bucurie și speranță că fiul frumoasei Danae o să se piardă-n lupta asta. Și-a mai rostit, în încheiere :
— Danae va rămîne-aicea, ostatică, pînă vii tu… De nu-ți păstrezi făgăduiala, de nu-mi aduci capul Meduzei, Danae va plăti cu viața…
Perseu s-a înclinat spre rege, în semn că totul se va face așa precum i-a poruncit, și a plecat întîi spre templu. Aici și-a ars pe altar jertfa și l-a rugat pe tatăl său :
— Tu m-ai adus pe lume, tată… Puterea ta-i nemărginită… Iți cer acum să mă ajuți în lupta grea ce vreau s-o-ncep…
Indată a vuit din slavă un zgomot lung peste pămînturi și peste ape, pînă-n Tartar. Și lîngă tînărul Perseu s-a ivit însuși zeul Hermes, purtînd o sabie întoarsă, cu lama bine ascuțită.
Sfatul zeului Hermes
— Frate Perseu. a grăit zeul, căci frate mi-ești tu, după tată… Zeus m-a trimis din Olimp să-ți dau în mînă arma asta. Să-ți mai destăinui și o taină…
Flăcăul a luat arma-n mînă și-a ascultat ce-i spunea Hermes.
— Gorgonele-nspăimîntătoare au brațe lungi, roșii, de-aramă ; gheare tăioase, de oțel ; aripi de aur, și pe cap le-atîrnă plete de aramă. în care-s încîlciți mulți șerpi. Dinții lor. ca de porc mistreț, de o albeață uimitoare, sfîșie pe-orice muritor ce se abate pe la ele. Sub frunte au ochi mari, rotunzi. Dacă privesc pe cineva cu ochii lor sclipind de furie, omul acela împietrește. Dar tu să nu te temi, Perseu. Și ca să poți să te apropii, fără primejdie, de ele, Atena iată ce-ți trimite…
Și Hermes i-a întins un scut strălucitor, făcut din aur.
— Cînd ai s-ajungi lîngă gorgone și vei dori să pornești lupta, a mai spus Hermes lui Perseu, să nu te uiți în ochii lor… Să câți în scut, ca-ntr-o oglindă. Și doar prin scut să le privești. Astfel vei fi ferit de moarte !… Pe trupuri sînt acoperite cu solzi albaștri, de oțel. Așa-s de tari solzii aceia, că nici o sabie sau lance nu le-ar putea pătrunde carnea. Doar sabia ce ți-o imprumut, lucrată de zeul Hefaistos, și care l-a răpus pe Argus, are puterea de-a tăia și splzi, și oase, cu-nlesnire… Avînd această armă-n mînă, pleacă pe cale, fără grijă, mereu spre asfințit, spre țara unde sălășluiesc zeul Tanatos 10 și Nix, zeița-ntunecată, ce ține-n brațele ei noaptea. Caută în drum pe trei bătrîne, trei vrăjitoare ale mării, ce poartă numele de graie u. Ele știu drumul cel mai scurt pînă la locul unde stau necruțătoarele gorgone… Fii priceput și fii viteaz. Atena, sora ta cerească, și eu te vom călăuzi12…
Perseu i-a mulțumit lui Hermes. A luat și scutul lat, de aur, trimis de sora sa, Atena, și, fără teamă] a plecat pe calea lungă, către țărmul unde aflase că trăiau cele trei graie ale mării.
Și-a mers… A mers prin țări destule, și peste ape-nvolburate, și peste munți cu creste sure, și prin zăpezi, și prin arșițe… Dar, într-o seară, a ajuns în locul unde se aflau cele trei graie ale mării surori cu cele trei gorgone.
Toate bătrinele acestea aveau însă un singur ochi, pe care-l fo loseau cu schimbul, cîte trei zile fiecare, în vremea cît stăteau de strajă pe acel drum către goșgone.
Perseu s-a pitulat într-un tufiș. Alături și-a săpat o groapă. Știa că babele aveau și-un dinte fermecat, de forma unei suliți lungi, I’cu care-i omorau pe oameni, cînd îi zăreau pe malul mării — și trebuia să stea ferit.
Perseu răpune Meduza
A stat de veghe cam trei zile. însă în cea de-a treia noapte, Perseu s-a furișat prin beznă, pînă aproape lîngă ele. Și a pîndit cînd o bătrînă își scotea ochiul din orbită, ca să-l întindă celeilalte. Atunci s-a repezit ca uliul și le-a smuls ochiul, într-o clipă, din
ghearele-nfricoșătoare.
Ochiul ardea ca un tăciune. Perseu l-a azvîrlit în groapă, punînd deasupra lui pămînt, și s-a ascuns iar în tufiș.
— Cine-i tîlharul ?… Unde-i ochiul ?… strigau, cu gemete de spaimă, cele trei graie, umblînd oarbe pe țărmurile-ntinsei mări. Perseu le-a spus atunci că este fiul lui Zeus și-al Danaei, și
le-a cerut să jure toate, pe Stix, pe rîul din Infern, că îl vor ajuta s-ajungă la cele trei surori gorgone… Numai așa le dă iar ochiul. Altminteri vor rămîne oarbe.
Văzînd că nu mai au ce face, cele trei graie au jurat să îl ajute pe flăcău. Ba chiar l-au învățat să meargă, în primul rînd, la niște nimfe, care păstrau într-un palat casca zeului Hades — Pluto.
Casca aceasta, făurită de trei ciclopi, avea un har. Acel ce sii-o punea pe cap se făcea-ndată nevăzut. Tot nimfele păstrau lalele două sandale-naripate și-un sac de piele fermecat. în acel sacputea să-ncapă, după nevoie, doar o nucă (atuncea sacul se strîngea) și tot la fel, putea cuprinde, lărgindu-se, o casă-ntreagă.
Perseu aude toate astea. Dă graielor înapoi ochiul și se pornește către nimfe. Ajunge la palatul lor. Și poate învățat de Hermes grăiește-atîta de frumos, că nimfele îi împrumută sandalele înaripate, sacul de piele fermecat, casca lui Hades, nevăzutul, și îl îndrumă mai departe cum să găsească pe gorgone.
Acuma da, putea să lupte, cu cele trei surori hapsîne ! Perseu își pune la picioare sandalele înaripate și se înalță în văzduh. Pornește-n zbor, ca o furtună, către ținutul unde stau preafioroasele gorgone…
Chiar soarele se minunează, văzînd sub bolta cea senină pe fiul ager al lui Zeus.
„Unde se duce ?” se întreba marele Helios, în sine, și-l cercetează cu privirea, căci tare-i mai plăcea să știe și să vegheze-n lume totul.
li vede pe flăcău cum zboară spre-o insulă din piatră albă, ce se afla-n mijlocul mării. Gorgonele tocmai dormeau. Șerpii din pletele de-aramă se mișcau amorțiți de somn. Pe-o stîncă dreaptă ca un pat, pe așternuturi de mătase, gorgonele stăteau întinse. Iar solzii-albaștri de oțel, ghearele roșii, de aramă, și-aripile lor lungi, de aur, luceau cu scînteieri pe stîncă, gata aproape să-l orbească. Perseu s-avîntă ca năluca lîngă gorgonele ce dorm. Cu-nțelepciune se apropie, privindu-le nu drept în față, ci oglindindu-le în scut. Cu sabia lui ascuțită, retează, dintr-o izbitură, capul Meduzei cel hidos. Prinde de pletele de-aramă capul și îl aruncă-n sac. Iar cu piciorul îi împinge trupul în apă, rostogol.
Meduza, ce fusese una din soațele zeului mării, se zice c-a născut atuncea, din gîtul retezat, un cal. Un cal cu aripi la picioare, numit Pegas de-olimpieni. Calul s-a înălțat ca gîndul și a pierit în înălțimi14. Insă zburînd, a nechezat. Și-a nechezat atît de tare, c-a răsunat pînă la cer. Gorgonele nemuritoare, de zgomot, s-au trezit din somn, și glasurile lor de-aramă au țipat înfricoșător, văzînd-o pe Meduză-n valuri.
Cu ele nu putea să lupte fiul Danaei și-al lui Zeus. Și, ascultînd-o pe Atena, voinicul și-a-ndesat pe frunte casca albastră a lui Hades, devenind astfel nevăzut. A luat în mînă sacul unde vîrîse capul plin de șerpi, și cu sandalele-i vrăjite s-a ridicat iute spre cer.
Gorgonele, pline de furie, auzeau vuietul prin aer, dar nu puteau zări nimic. Și, înălțîndu-se și ele, bătînd cu-aripile de aur văzduhul străveziu și rece, au cercetat mai peste tot.
Insă Perseu, în vremea asta, zbura nestingherit spre zări mai azunii și mai senine…
La titanul Atlas
Trecuse peste mări și țări, și munți, și rîuri cristaline… Plutea deasupra Africii…
Se povestește că, în cale, din sacul său ar fi curs sînge, cîteva picături, în mare. Din ele s-a făcut mărgeanul despre care cei vechi ziceau c-aduce-ntotdeauna lacrimi.
Alți picuri roșii, curși din sacul unde era capul Meduzei, au nimerit peste pămlntul cel ars de soare-al Libiei. Picurii s-au schimbat în șerpi. Iar șerpii-aceia veninoși s-au înmulțit peste măsură, au ucis mii de animale, și Libia s-a pustiit15.
…Și, tot zburînd, fiul lui Zeus a ajuns, spre lăsatul-serii, deasupra unei țări de vis. în revărsarea purpurie a razelor din asfințit se vedea-n vale o grădină plină de roade și de flori, și-n ea sclipea un măr uriaș, cu fructele numai de aur.
Aici, în Mauritania, stăpînea regele Atlas, fiul titanului Iapet și frate bun cu Prometeu.
Acum Perseu plutea deasupra acestei țări mari și bogate. Și-n-flămînzit de drum și lupte, s-a hotărît să se coboare și să mănînce niște fructe, să soarbă și puțină apă și să-și urmeze apoi zborul…
Numai că regelui Atlas îi prezisese un oracol că, într-o seară, va să vie fiul vrăjmașului său, Zeus, ca să-i ia merele de aur. Și cu-noscînd acest oracol, Atlas s-a mîniat nespus.
Și, coborîndu-se flăcăul în acea țară desfătată, cu gînd să ceară de mîncare. s-a pomenit în piept cu pietre și pălmuit fără cruțare cu vorbe grele, de ocară.
— Ce vrei ?… Ce cauți ?… striga titanul. Vrei poate merele de aur ? Pleacă de-aici, că te ucid… Netrebnic fiu al celui care mi-a pus povara asta-n spate…
Și l-a lovit cu-atîta ură, încît Perseu, pînă la urmă, n-a putut să se stăpînească.
— Ești un titan bătrîn și prost, a glăsuit fiul lui Zeus. Tatăl meu te-a năpăstuit ; dar eu nu-i seamăn în nimica. M-am luptat numai pentru oameni, și am răpus-o pe Meduză. Vream să mă lupt și cu alți monștri. Tu m-ai lovit însă cu ură, deși eram nevinovat. Nu-ți doream merele de aur. Iți ceream doar o-mbucătură, și cel mult un căuș de apă. Și fiindcă nu vreau să lovesc pe fiul marelui Iapet, am să-ți plătesc insulta altfel…
Și-a scos, din sacul fermecat, capul oribil al Meduzei. L-a pus în fața lui Atlas. Iar el, cum a cătat spre cap, a împietrit Inu-maidecît. Oasele lui s-au făcut stînci. Umerii s-au schimbai In creste. Barba și perii de pe cap s-au preschimbat, ca prin minfune, în arbori deși, păduri întregi, întunecoase și-ncîlcite. S-a tăcut muntele Atlas, purtînd încă pe umeri cerul, cu stelele-i nenumărate.
Spatele lui s-a-ncovoiat sub apăsarea dureroasă a bolții grele, înstelate. Cu deznădejde
s-a-ncordat, să-și mai păstreze-nfățișarea de titan. S-a sprijinit pe talpa stingă și pe genunchiul drept. Zadarnic !… Soarta i-a fost pecetluită. Trupul i-a fost pietrificat.
Deasupra Etiopiei
…Și, întristat de întîmplare, Perseu s-a hotărît să plece din țara regelui Atlas. A luat din pomi cîteva fructe, s-a adăpat la un izvor și s-a-nălțat din nou în slavă, cu-naripatele-i sandale.
A tot zburat întreaga noapte peste pămîntul Africii. în zori, cum povesteau aezii în cîntecele de demult, s-a pomenit că se găsește sub cerul Etiopiei18.
„S-a făcut ziuă, și-a spus el. De zbor mai cu temei acum, și nu mă rătăcesc pe cale, pînă la noapte sînt acasă…”
Dar nu și-a isprăvit tot gîndul și a zărit pe malul mării ceva cam neobișnuit. O fată tînără, gingașă, era urcată pe o stîncă. Trupul ei, jumătate gol, se zbuciuma, legat în lanțuri, și lacrimi i se prelingeau, în lungi șiroaie arzătoare, pe chipul alb, fermecător. O groază fără de pereche se oglindea în ochii săi, ce-aveau culoarea viorelei.
Iară pe mal gemeau părinții, regele țării și regina. Și sus, pe zidurile sure ale orașului regal, stătea mulțimea-ncremenită, și mulți plangeau înduioșați.
Ce se-ntîmplase ?
Soția regelui Cefeu, Casiopeea, se luase într-o zi la ceartă cu niște nimfe nereide.
Dintr-una într-alta, cum e cearta, Casiopeea se lăudase că fața ei e mai frumoasă și ochii-i mai străpungători decît ai nimfelor din mare.
Nimfele mării, supărate, s-au plîns zeiței Amfitrita, soția zeului Poseidon, care era tot o copilă a zeului marin Nereu.
Zeița și-a vestit bărbatul. Și el a poruncit să plece către regatul lui Cefeu, cel mai teribil dintre monștri, pe care îi ținea în grajduri de marmură, în fundul mării. Să pustiască-ntreaga țară,
și-n acest fel să le răzbune pe-acele nimfe nereide.
Monstrul s-a ridicat din valuri și-a pustiit tot țărmul mării. A rnîncat oameni, vite, păsări. Nici un pescar nu mai putea să iasă-n largul apelor, și nici un vas nu mai sosea în porturile lui Cefeu.
Văzînd nenorocirea asta, regele a plecat îndată la un oracol al lui Zeus și l-a-ntrebat ce-i de făcut.
— Zeul Poseidon îți trimite osînda asta meritată, a răspuns Zeus, prin oracol. Ci, dacă vrei să-l îmblînzești, nu poate fi decît o cale. Să dai pe dulcea-ți Andromeda, copila ta cea multă iubită, acestui monstru, s-o mănînce, în ziua cînd ajungi acasă…
— S-o dau pe fată ?… Pe-Andromeda ?… Asta îmi e peste putință ! a spus Cefeu, cu glasul stins.
— Ba ai s-o dai, a cerut Zeus. Altminteri monstrul o să-nghită toți oamenii de prin orașe, și blestemele au să cadă asupra ta, rege Cefeu…
Perseu cunoaște pe fiica lui Cefeu
Incovoiat de-asemenea durere, regele s-a întors acasă. A chemat sfetnicii de taină și le-a mărturisit deschis poruncile date de Zeus. Iar ei, speriați, l-au sfătuit să o jertfească pe copilă.
— Nu, rege… Nu mai sta pe gînduri, au grăit sfetnicii cu grabă. Oare tu vrei să-ți pierzi puterea ? O altă fată poți s-o capeți. Ești încă tînăr… și regina ți-e încă-ndeajuns de dragă… Dar alți supuși de unde-ți iei, de ți-i mănîncă pe toți monstrul ?… Și, fără de supuși, puterea-ți se stinge ca o flacără. Deci nu mai sta și socoti. Sacrific-o pe Andromeda…
Și regele, ascultînd sfatul, a dat poruncă unor sclavi să o aducă pe copilă.
Sclavii s-au repezit îndată în încăperea luminoasă, unde fecioară, Andromeda, ședea cu prietenele sale, brodind o haină pentru rege. Au smuls-o ca pe-o mielușică, care e dusă la altar, să înroșească piedestalul cu sîngele-i nevinovat. Au smuls-o și-au purtat-o-n brațe pînă la malurile mării.
In acest timp, aflînd poporul de soarta ce se pregătea copilei regelui Cefeu, se grămădise sus, pe ziduri.
— Să n-o lăsăm !… glăsuiau mulți. De ce au osîndit-o zeii pe ea, nu pe Casiopeea ?… Casiopeea-i vinovată. Să moară ea, nu Andromeda…
Sfetnicii însă și oștirea îi îmbrînceau pe acei oameni. îi goneau înapoi, pe ziduri.
— Poruncile, pe care Zeus se-ndură să ni le trimită, nu le putem noi cumpăni, răspundeau ei. Noi avem numai datoria să le-mplinim cît mai curînd. Casiopeea ar fi vrut să se jertfească bucuroasă în locul fetei sale dragi, dar Zeus nu s-ar fi-nvoit…
Sclavii-au legat-o pe fecioară pe-o stîncă ce ieșea din apă. I-au pus, pe brațele mai albe ca marmura albă, lanțuri mîncate de rugină, lanțuri ce zornăiau cumplit.
Și-au așteptat să vină monstrul. Să se ivească dintre valuri și s-o înhațe pe copilă.
Cum au legat-o pe-Andromeda, s-au văzut nimfe nereide sco-țîndu-și pletele de aur din valurile înspumate și chicotind de mulțumire.
— In sfîrșit, iată, ziceau ele, Zeus, din ceruri, ne răzbună cu mult mai bine ca Poseidon…
însă tocmai atunci, prin aer, s-a arătat, zburînd, Perseu. El a zărit-o pe fecioară. Lăsîndu-se domol pe stîncă a întrebat-o cu glas lin
— O, tu, care deloc nu meriți să porți aceste lanțuri grele, fii bună, spune-mi cine ești, pentru ce te-au înlănțuit ?
Intîi, frumoasa Andromeda nu îndrăznea nici să privească de-a dreptu-n față un bărbat, și se sfia să-i și vorbească. A, dac-ar fi avut atuncea mîinile libere, desigur și-ar fi ascuns fruntea sfioasă în palmele-i micuțe, reci. Ochii i s-au umplut de lacrimi, un șuvoi proaspăt și amar. Atît i-era îngăduit. Dar, nevroind să pară astfel că-i vinovată cu ceva, a deschis gura și-a grăit. I-a povestit flăcăului tot ce dorise el să afle.
N-a apucat s-asculte totul, că valurile înspumate au început să fiarbă-n clocot și să vuiască din adînc, și dintre ele a țîșnit un monstru fără de pereche, acoperind cu trupul său o mare-n-tindere de ape. El a pornit, săltînd, spre stîncă…
Monstrul lui Poseidon este răpus
Frumoasa Andromeda plînge. Tatăl nenorocit și mama, sub biciuirea disperării, jelesc și gem îndurerați. Mai ales mama e zdrobită !… Dar ei nu pot să o ajute. Plîngînd, aleargă lîngă fată și-i dau ultima-mbrățișare.
Perseu atuncea le rostește : — Eu sînt Perseu, fiul lui Zeus… Tot eu mai sînt și-nvingăto-rul Meduzei cea cu șerpi în plete… Și, după cum ați văzut singuri, călătoresc doar prin văzduh, avînd sandale-naripate. Sînt gata să mă lupt cu monstrul, călcînd voința zeilor, pentru că hotărîrea lor este nedreaptă și hapsînă. Vă rog numai un singur lucru : dac-o salvez pe Andromeda, să mi-o dați mie de soție.
Părinții îi făgăduiesc mîna copilei lor iubite. Și îl imploră să se lupte. Ba îi promit că-i vor mai da și tot avutul lor ca zestre…
Atuncea, tînărul erou se-nalță repede-n văzduh. Umbra lui lunecă pe apă. Monstrul se-agită-nnebunit. își uită drumul către stîncă. Vrea să-l ucidă pe flăcău…
Perseu, ca vulturul lui Zeus, se năpustește din văzduh și vîră, pînă în prăsele, sabia sa cea arcuită, în trupul monstrului uriaș.
Rănit, monstrul se saltă-n aer, ca să ajungă la Perseu, și iar s-afundă-n apa mării și se rotește ca un lup cînd este încolțit de cîini.
Dar cu aripile-i ușoare, Perseu plutește-n jurul lui și-i ocolește mușcătura. în schimb îi tot dă lovituri, de cîte ori îi vine bine, în cap, în spate și în coaste.
Monstrul împroașc-acuma apa, și-un sînge negru și vîscos curge din botul său oribil. Sîngele-acesta se îmbibă în încălțările de piele pe care le poartă Perseu. Aripile de la sandale se moaie, nu mai au putere să îl înalțe pe erou. Dar el, luptînd, sare pe-o stîncă al cărei vîrf iese din apă… Cu mîna stingă se apucă de vîrful stîncii colțuroase, iară cu dreapta își înfige sabia lui cea ascuțită, de trei sau patru ori, în monstru.
…Și viața monstrului se curmă. El piere-n apele adînci, urmat de nimfele speriate, care priviseră-n tăcere uluitoarea bătălie.
Iar strigătele de izbîndă umplu de astă dată țărmul. Oamenii toți se bucură. Ecoul lor s-aude-n ceruri, pînă-n palatele lui Zeus. Stăpînul zeilor privește cu încruntare pe pămînt. Ba pune mîna chiar pe-un fulger ca să-l azvîrle în eroul care-i nesocotea porunca. Dar o zărește pe-Andromeda, cu lanțurile sfărîmate, strînsă în brațe de Perseu. Și-și amintește o prevestire făcută de zeul Uranus. Perseu urma să se însoare, după această prevestire, cu-o fată ce-o scăpa de moarte. Era, desigur, Andromeda. Iară din spița lui Perseu și-a Andromedei, soața lui, urma să se ivească-n lume cel mai mare dintre eroi, purtînd numele de Heracle. Și-acest Heracle trebuia să-l apere pe însuși Zeus, într-o vestită bătălie, dată cu groaznicii giganți.
De-aceea Zeus și-a lăsat din mîini ucigătorul fulger, iertând de moarte pe erou, în timp ce regele Cefeu și soața lui, Casiopeea, pregăteau nunta fiicei lor cu îndrăznețu-i salvator
Lupta cu Fineu
Eros, zeul iubirii, și Himeneu, zeul căsătoriei, își aprinseseră și-și întețeau torțele lor strălucitoare, ca dragostea ce îi lega pe tineri să fie trainică, fierbinte. Flăcări — arzînd esențe aromate — luceau pe margini, în trepiede. Casa era împodobită cu flori, în culori vii, îmbălsămate, și sunete de lire și de flaute se auzeau pînă departe. Ușile la palat erau deschise, și oaspeții se grămădeau la mese, care gemeau de bunătăți. Ospățul nunții începuse…
Peste vreun ceas sau două cînd mesenii, înveseliți de vin, rîdeau mai tare și vocile se-amestecau voioase, toți l-au rugat pe tînăr să le spună marile întîmplări ce le trăise, și-n primul rînd să povestească, pe îndelete, cum nimicise pe Meduză.
Nu apucase el să termine ce-avea de spus, și ușile palatului s-au zguduit… In pragul lor s-a arătat crudul Fineu, frate cu regele cetății și unchi miresei, Andromedei. Fineu ceruse mai-nainte pe fată de soție, și-acum venise să și-o ia. In urma lui foiau oștenii mulți, mulți ca frunza și ca iarba.
— Iată-mă-s ! strigă el cu ură. Eu sînt aici să pedepsesc trădarea. Trădarea care mi-a răpit mireasa de multă vreme hărăzită mie… Și nici sandalele lui Hermes, nici Zeus, tatăl tău, mișele, nu vor putea să-ți scape viața !…
Și își ridică sulița spre mire. Face și-un semn către oșteni, să sară cu armele lor la eroul ce-i este mire Andromedei.
— Stai, nu lovi, spune Cefeu, oprindu-l. Mireasa nu ți-a luaț-o el. Pierdut-a fost ea pentru tine, de cînd era înlănțuită, ca jertfă monstrului din ape. Tu n-ai sărit, n-ai vrut s-o aperi, nici ca logodnic, nici ca rudă. Și-acum, cînd altul a scăpat-o și-a dobîndit-o, prin izbîndă, cu ce drept vii tu s-o mai ceri ?
Fineu nu scoate nici o vorbă. Ochii-i sînt cufundați în sînge. Aruncă lancea spre Perseu. însă flăcăul se ferește, și lancea se oprește-n jilț. Perseu apucă iute lancea din lemnul găurit de ea și o întoarce spre Fineu. Fineu, la rîndu-i, se apleacă, și fierul aprig se înfige într-un oștean, al cărui trup cade însîngerat pe-o masă. Lupta se-ncinge îndârjită. Perseu înșfacă cupe grele de bronz și aur, de pe mese, pline cu vin, și le azvîrle către oștenii care-l înconjoară. Apucă și trepiede fumegînde, și țestele trosnesc zdrobite.
Dar tot mai mulți vrăjmași de-afară vin împotriva lui Perseu. Chiar cîntărețul, ce sunase din lira lui atît de dulce, la nunta fetei lui Cefeu, este lovit de-un fier în tîmplă, și cade jos rănit gemînd, și degetele i se-agață de coardele melodioase, ce dau un vaier trist, pierdut.
— Mergi în Infern ! zice-un oștean. Tu, care ai cîntat la nunta vicleanului Perseu, sfîrșește-ți acolo, sub pămînt, cîntarea !…
Și rîd oștenii lui Fineu.
Fiul lui Zeus vede totul. Stă sprijinit de o coloană. Luptă din greu, căci este singur. Oștenii sînt prea mulți. Au arme. Și în șirag se-ndreapt-acum, cu ochii încruntați, spre el. Fineu e-n frunte, blestemînd, cu gura strîmbă de turbare.
Perseu se simte istovit. Și-atunci, c-o singură mișcare, își prinde sacul ce-l avea pe-o laviță, mai la o parte.
Scoate din sac capul Meduzei și îl îndreaptă spre oșteni.
— N-am vrut să mă slujesc de el, dar mă siliți… strigă Perseu. în schimb, voi, care-mi sînteți prieteni, dați-vă-ndată la o parte… Ascundeți ochii… Vă feriți !…
— Ha, ha, rînjește un oștean. Caută-ți pe alții să se teamă de-un cap ce nu are suflare.
Numai că rîsul îi îngheață. Toți cîți privesc capul Meduzei rămîn pe lespezi, împietriți. Fineu îi cheamă iar la luptă. Le-atinge trupurile reci, ce nu mai fac nici o mișcare ; căci fiecare a rămas statuă dreaptă, neclintită : unul cu sabia în sus, altul cu lancea prinsă-n mînă.
De frică-acum lașul Fineu cade-n genunchi și îl imploră pe vajnicul erou Perseu :
— Tu ai învins, Perseu, ascunde capul acesta fioros. Nu mat am ură, nici dorința de a domni-n acest ținut. (De-aceea doar am pornit lupta !) Am să-ți dau totul, ce dorești, pe Andromeda și averea…
Lasă-mi atîta, te rog, viața…
Zadarnic își ferește ochii, fiindcă, fără voia lui, tot își azvîrle-o uitătură spre capul ce-l ținea Perseu. Și se preface într-o stană strîmbă, chircită, odioasă, avînd încă în ochii tulburi invidia ce îl rodea.
Intoarcerea în Argos
După această biruință, Perseu a plecat spre Serifos, avînd alături pe iubita lui Andromeda, ca soție. »
Insă cum au ajuns acolo, locuitorii insulei l-au și vestit că mama sa se ascunsese de mult timp în templul închinat lui Zeus. De-acolo nu-ndrăznea să iasă. Stăpînul insulei Serifos, hainul rege
Polidecte, voise iarăși s-o răpească, și ea fusese nevoită să-și caute adăpost în templu, să stea acolo ocrotită.
Auzind veștile acestea, Perseu s-a dus drept la palat.
— Ei, ți-am adus capul Meduzei, a spus Perseu lui Polidecte. Și-i vremea să ne socotim…
— Minți… Minți… Nu cred o iotă din tot ce spui… a țipat regele cu ură. Și am să te ucid pe tine, ca și pe mama ta, Danae…
— Dacă eu mint, acesta ce e ?… a glăsuit fiul lui Zeus și-a ridicat capul Meduzei.
Pe loc, preacrudul Polidecte a împietrit, s-a făcut stană, pe tronul lui înalt de aur, bătut în pietre nestemate. Și, după cum cîntau aezii, veacuri întregi stana de piatră a stat acolo nemișcată, pînă s-a năruit palatul, iară pămîntul l-a-nghițit. In locul lui, a ajuns rege, în insula Serifos, Dictis.
După aceea, cum se spune, Perseu i-a-napoiat lui Hermes sabia lui cea răsucită ; nimfelor, sacul fermecat și-naripatele sandale ; lui Hades, coiful său vrăjit, și-Atenei, scutul ei de aur. Și tot Atenei, ca dobîndă, i-a dăruit capul Meduzei, pe care și l-a pus zeița pe platoșa ce-i ferea pieptul.
…Și s-au urcat, după aceea, pe o corabie, cu toții : Perseu, Danae și-Andromeda, și au pornit voioși spre Argos. Credeau că-i duc o bucurie regelui cel bătrîn : Acrisiu. Dar el, temîndu-se, pesemne, de oracolul care-l vestise că moartea lui o să se tragă din mîna fiului Danaei, și-a lăsat tronul și-a fugit într-un oraș numit Larisa. Acolo sta-n haine schimbate, ascuns și neștiut de nimeni. Tocmai erau puse la cale aci,in Larisa, niște jocuri, unde erau poftiți toți regii și toți vitejii din Elada. Perseu, noul rege din Argos, a fost, de-asemeni, invitat.
Și a-nceput întîi concursul. Perseu era înscris și el. Au început s-arunce suliți. Au urmat alergări și curse cu caii înhămați la care. Perseu a cîștigat mereu. Venea apoi întrecerea cea mai de seamă în Larisa, întrecerea la zvîrlit discul. Au aruncat unii și alții. A venit rîndul lui Perseu. El a luat discul,
l-a-nvîrtit și, cînd l-a aruncat în slavă, s-a dus ca vîntul pînă-n nori. Și, din văzduhuri, ca un trăsnet, a căzut jos, izbind în creștet pe un bătrîn ce sta-n mulțime și căta mut la concurenți. Cînd s-a uitat la el mai bine, bătrînul mort era Acrisiu. L-a cunoscut însuși Perseu.
Degeaba-și aruncase Acrisiu fiica și pe nepot în valuri !… Degeaba, pe ascuns, fugise din țara lui, ținutul Argos !…
…Și, amărît că-și ucisese fără de voia lui bunicul, Perseu n-a vrut să se întoarcă pe tronul regelui Acrisiu.
S-a înțeles cu un alt rege, regele din Tirint, să-și schimbe tronul între ei.
Astfel a luat în stăpînire Perseu regatul din Tirint. Aici s-a așezat cu soața, și-au viețuit în armonie. Cel dintîi fiu al Andro-medei, după legendă, a fost Perses, strămoșul neamului de perși.
Iară cînd a murit Perseu, Zeus a hotărît să-l urce pe bolta cerului albastru și l-a făcut o constelație. Și, tot spre cinstea lui Perseu, s-au preschimbat în constelații și Andromeda lui cea dragă, ca și părinții ei : Cefeu și soața lui, Casiopeea.