Orfeu si Euridice – legendele olimpului

Orfeu si Euridice

ÎN TRACIA muntoasă a viețuit, se spune, primul dintre aezi, cel dintîi cîntăreț de imnuri din Elada.

Cîntărețul acesta a fost numit Orfeu. El s-a născut în casa unui rege, Eagru, ce-i cîrmuia pe traci. Iar mama lui a fost gingașa Caliopa, muza ce inspira poezia epică și arta de-a vorbi frumos și mișcător. Muza a fost o vreme soția lui Eagru.

Atîta că Orfeu, deși născut în casa regelui trac Eagru, avea și el drept tată, ca și Asclepio, pe marele Apolo, zeul ocrotitor al cântecului dulce.

Născîndu-se copilul, mama i-a pus pe limbă trei stropi curați de rouă și a rostit o vrajă. I-a hărăzit să poată s-alcătuiască stihuri, iar vorbele să-i curgă din gura lui ca mierea. Tatăl, zeul Apolo, i-a dăruit o liră și i-a urat să cînte dintr-însa mai frumos ca vîntul cînd foșnește prin frunzele pădurii, mai cald și mai duios decît privighetoarea în nopțile cu lună. Să nu fie-ntrecut de nici un om pe lume, cînd și-o-nstruna el lira. Să cînte melodii la fel de-armo-nioase, cum sînt acelea care îl desfată pe Zeus la ospețe-n Olimp.

Crescînd Orfeu mai mare a început să umble prin țara lui Eagru, cu lira subțioară. Toți cîți îl întîlneau se minunau de vorba plăcută ce-o avea, ca și de-nțelepciunea pe care-o dovedea cu orișice prilejuri feciorul lui Apolo.

Astfel se povestește c-atunci cînd se certau, din pricini felurite, supușii lui Eagru îl chemau pe Orfeu sâ le facă dreptate. Iar el, cu vorbe bune și sfaturi înțelepte, împăca pe vrăjmași și-i făcea săși dea mîna.

Un cîntăreț fără seamăn

Iar lira lui măiastră îi fermeca pe toți2. Cîntecul său era atîtde frumos, că oamenii-ascultîndu-l își uitau întristarea. Inima bântuită de prea multe necazuri își găsea alinare și se înveselea.

Dar ce spun eu de oameni cînd fiarele pădurii veneau în jurul său ! Chiar rîsul, cea mai crudă dintre sălbăticiuni, își culca botul umed de sînge pe piciorul aedului Orfeu și îi sorbea adesea graiul melodios. Și tot felul de păsări se adunau pe ramuri. Ba chiar, de vreți să știți, elinii povesteau că lira lui vrăjită făcea să se desprindă din rădăcini copacii. Ei lunecau pe văi și veneau să-i umbrească fruntea îngîndurată și plină de visări. Munții se clătinau. Pietrele se mișcau și se rostogoleau pînă lîngă Orfeu, să-i ție loc de jilțuri 3. Natura, fermecată, căuta să se apropie de aed cît mai mult și să-i asculte viersul, poemele sublime, neîntrecute încă de nimeni pînă-atunci.

Și, devenind Orfeu flăcău în toată legea, a însoțit eroii plecați către Colhida să dobîndească lîna berbecului de aur.

De n-ar fi fost cu ei feciorul lui Apolo cu toată îndrăzneala de care-au dat dovadă vitejii-argonauți — n-ar fi putut nici unul să-și mai revadă casa, părinții și copiii. Prin sunete de liră a domolit mînia unor stînci fioroase, numite Simplegade, care striveau adesea corăbiile eline. Tot el a adormit în viers moleșitor balaurul cel groaznic, care păzea-n Colhida acea lînă de aur și-a nimicit, prin cîntec, vraja amăgitoare a unor fete-păsări, ce se chemau sirene și încercau s-afunde pe marinari în valuri.

A mai făcut Orfeu și-alte isprăvi de seamă. Dar n-a luptat cu lancea sau sabia sau arcul. Arma lui i-a fost lira, și, totuși, a învins. (Isprăvile-s prea multe. Nu le mai amintim.)

Ar fi să spunem totuși că fiul lui Apolo și-al muzei Caliopa s-a-ndrăgostit de-o nimfă. Se chema Euridice ; și-n ochii ei cei verzi îi plăcea lui Orfeu să-și scalde fericirea, privindu-i cu nesaț zile și nopți de-a rîndul…

Adesea Euridice îl ruga pe Orfeu să-și reverse din liră divina-i armonie, ca ea, cu alte nimfe, să poată dănțui în tactul muzicii .

Orfeu o asculta și atingea îndată coarda melodioasă c-un bețigaș de-argint, făcînd să izbucnească din liră un nou val de sunete vrăjite. Vroia s-o-nveselească pe preafrumoasa nimfă. S-o știe mulțumită. Nu bănuia, sărmanul, soarta-nspăimîntătoare ce-i era hărăzită, peste puțină vreme ; căci draga-i Euridice n-avea să aibă parte, prea mult, de bucuria ce-o răspîndea Orfeu, prin cîntecele sale.

Pierderea frumoasei Euridice

S-a întîmplat ca fata să fie îndrăgită și de un alt flăcău, un crescător de-albine, pe nume Aristeu. Și, aflînd Aristeu că-n casa lui Eagru se pregătește nunta, s-a hotărît s-o fure pe nimfa Euridice.

Ca să-și îndeplinească gîndul acesta rău, care nu îi da pace, Aristeu s-a ascuns într-un desiș de arbori. A așteptat o vreme, precum pîndește tigrul juninca din poiană și-i gata doar să sară.

Veghind plin de răbdare, iată se ivi clipa cînd nimfa Euridice rămase singurică. Atunci se repezi și vru s-o ia în brațe.

Nimfa, înfricoșată, văzîndu-l pe Aristeu din umbră cum s-a-vîntă, a și luat-o la fugă. Aristeu, îndîrjit, a pornit după ea, și, cum era mai iute și c-un picior mai ager, a fost gata s-o prindă.

Atît că, din greșeală, frumoasa Euridice, sărind peste un trunchi de stejar răsturnat, nimeri într-o groapă. Aici era un șarpe cu pielea-mpestrițată și colții veninoși. Nimfa-l calcă pe șarpe. Acesta se întoarse. Se-ncolăci îndată pe glezna Euridicei și își înfipse colții, strecurîndu-i veninul sub pielea subțirică.

Orfeu, ce auzise țipătul Euridicei, porni și el în fugă, cu inima bătîndu-i ca un ciocan în piept, Ajunse doar s-o vadă pe nimfă cum se stinge.

O jale fără margini simți în el aedul, în timp ce Aristeu — acela ce fusese pricina morții ei — se mistuia-n adîncuri verzi-negre de pădure.

— Zeus, mărețe Zeus — strigă spre cer Orfeu, bătîndu-se cu pumnii în fruntea ca de fildeș — pogoară-te cu milă, acum, asupra mea. Dă viață Euridicei…

Dar cerul, albăstrui, rămase mut ca stînca.

Nici cîntecul de liră nu mai clinti pe nimfa ce părăsise lumea.”.: Orfeu, trîntit în iarbă, o-mbrățișa cu sete și o chema zadarnic să vie împreună cu el, acolo unde totul sta pregătit de nuntă. Plînsul lui cel fierbinte îi zguduia pe oameni și mulți — dornici s-aline pe cel ce-i mîngîiase cu viersul său vrăjit îi glăsuiau astfel:

— Nu plînge. E zadarnic. Iubita ți-e la Hades. Asta i-a fost ursita și nu ai ce să faci. Cată să te supui voinței olimpiene…

— Nu. Nu mă voi supune… ! a glăsuit Orfeu. Voi pleca spre Infern, de-ar fi să rătăcesc pe drumuri toată viața ; și am să-mi caut mireasa. Mă voi ruga de Hades. Oricît ar fi de crunt, oricît de nemilos, trebuie să-mi întoarcă pe Euridice-a mea…

Luîndu-și pe umăr lira și un toiag în mîini, Orfeu s-a îndreptat către un mic sanctuar pe care-l avea Hermes. Acolo s-a rugat de feciorul lui Zeus, pristavul din Olimp, ca să-l călăuzească pe drumul spre Infern, și i-a jertfit un țap cu blana ca tăciunii, din turmele regale, cum cerea obiceiul. L-a proslăvit în imnuri. Apoi, fără zăbavă, a pornit iar la drum, către Peloponez.

Și, în Peloponez, la capul Tenaron 5, era o peșteră. Nici un om nu-ndrăznea să treacă pe acolo de la lăsatul serii. Credințele străstrăVechi spuneau că-n peșteră erau furii, erinii și fel de fel de iazme, ce-i sugrumau pe oameni cînd încercau să intre. Căci peștera aceea era de bună seamă una din porțile spre tărîmul lui Hades.

Pătrunde în Infern

Și, poposind Orfeu la capul Tenaron, n-a vrut să țină seamă de vorbe și povețe.

— Spuneți !… Asta-i intrarea spre negrele genuni, unde domnește Hades ? întreba pe localnici.

— Da, da !… răspundeau ei. însă nu cuteza, străine, să te-apropii prea mult de-aceste locuri. Ești tînăr. E păcat… Furiile stau de strajă… Ele n-așteaptă mult și te strîng de grumaz… Cîți n-au pierit acolo !… Stai… Stai… Unde te duci ? Tu n-auzi vorba noastră ?

— Aud. Dar nu mi-e teamă !… rostea spre ei Orfeu. O caut pe Euridice. Și dorul pentru ea îmi dă puteri să lupt, să-l înfrunt și pe Hades. Am armă lira mea… Cu ea o să întâmpin geniile infernale, voi risipi destinul… Lăsați-mă să trec…

Și, înstrunindu-și lira. cîntînd necontenit, Orfeu a pășit drept spre peștera aceea care-și căsca gîtlejul umed și-ntunecat, către aria mării.

Nu s-a temut de furii, de geniile crude, pășind prin fața lor, senin și fără frică.

Și iacătă-l trecut, din peștera adîncă, într-un tărâm de umbre ciudat și misterios. Coboară pe poteci unde-i ațin piciorul tufele în-cîlcite de scai și mărăcini. îl zgîrie și-l rănesc…

Dar el nu ține seamă, și merge mai departe, pînă zărește rîul cel vînăt, Aheronul. Aici erau pe țărmuri sute și mii de umbre, ce așteptau să treacă și se rugau de Haron, luntrașul cel bătrîn, să-i ducă peste ape, cu barca-i putrezită. Haron cerea obolul. Cine nu i-l plătea mai rămînea pe țărmuri, rătăcind, amărît, cam o sută de ani.

însă aedul cîntă lui Haron cel ursuz, din lira sa de aur, un cîn-tec minunat. Luntrașul se îndură. îl trece pe Orfeu pe malul celălalt.

Acolo alte piedici. Cerberul stă de pază la porțile de-aramă. Latră și urlă tare. Iar șerpii-ncolăciți pe capetele sale șuieră fioros, silindu-se să-l muște cu colții-nveninați pe fiul lui Apolo.

El își înstrună lira. Coardele ei răsună, și dinele se lasă pe pîn-tec, la pămînt. Firea lui dușmănoasă se schimbă dintr-o dată. Ochii săi cată blînd. în acest chip, aedul poate să treacă-n voie către palatul unde sălășluiește Hades.

Și fratele lui Zeus îi strigă de departe :

— Cine ești tu ? Ce vrei ? Cum cutezi, pămîntene, să intri nepoftit în ținutul tăcerii ?…

Orfeu cată spre Hades fără de-nfricoșare, și-i spune doar atît :

— Dă-mi voie, preamărite stăpîn peste-ntuneric și umbre fără viață, să-ți glâsuiesc în viers…

Și n-așteptă răspunsul ce vrea să i-l dea Hades. Ci prinde-n brațe lira cu coardele de aur, pe care i-o dăduse la naștere Apolo. Și gura lui, în care îi picurase muza stropii curați de rouă, începe să rostească stihuri mai dezmierdate ca șoapta de iubire sau somnul care prinde în brațele lui pruncul, cînd este legănat la sinul cald al mamei.

Zeul Hades se îmblînzește

Ii povestește-n stihuri dragostea cea curată, care-l înlănțuise pentru întreaga viață de nimfa Euridice. Speranțele-nflcrite ce le păstrau în inimi. Cum regele Eagru le pregătise nunta. Iar zeu] Himeneu, cel ce-mplinește legea sfînt-a căsătoriei, cu aripi nevăzute, venise de la Creta, unde-și avea palatul ; și-și aprinsese facla. Dar facla nu arsese cu flăcăruie albă,cum cerea datina, ci răspîndise numai un fum înecăcios. Asta, ca prevestire a tristei întîmplări ce urma să-i lovească. Ii cîntă Orfeu apoi de clipa neuitată cînd șî-a văzut iubita căzută la pămînt, fără de răsuflare ; de gemetele sale; de jalea ce-a cuprins întreg poporul trac.

Toți cîți ascultă cîntul divinului aed, acolo, în Infern, nu pot să-și stăpînească suspinele din piept. Geniile infernale tac toate copleșite de preamărea durere din glasul lui Orfeu. Tantal și-a uitat foamea și setea deopotrivă ; Sisif nu mai ridică pietroiul greu pe coastă, și Ixion, acela ce se-nvîrtește veșnic pe-o roată de aramă înlănțuit cu șerpi, rămîne nemișcat.

Întreita Hecate își șterge pe obraji o lacrimă fierbinte. Și Cora-Persefona își lasă fruntea albă pe umăruj lui Hades, străpunsă de tăișul amarnicei mîhniri din viersul lui Orfeu.

— Gîndește-te, tu, Hades mai giăsuiește el, pe blînd acord de liră dacă un zeu viclean ți-ar răpi într-o zi soția mult iubită, n-ai suferi ca mine ?… Nu ai pleca s-o cauți ?… Răspunde-mi, nu căta încolo cu privirea…

în timp ce zeul tace, soața-i, Persefona, întinde către Hades o mînă rugătoare și-i cere să s-aplece cu milă spre aed. Dragostea ce-l unește pe el de Euridice este cu mult prea mare. Chinul ce îl îndură Orfeu, pierzînd mireasa în ziua nunții sale este sfâșietor…

Și zeul, care-altminteri nu are nici o milă, acuma se înclină mișcat către Orfeu.

— Voi face, zice el, pentru iubita ta, ceea ce nu se cade nici unui muritor. Se va întoarce-n lume, urmîndu-te pe tine. Dar trebuie să-mi promiți…

— Mă leg mai dinainte să-ndeplinesc orice, îi răspunde Orfeu, cu glasul gîtuit de marea bucurie că-și va recăpăta pe scumpa-i Euridice.

Și Hades îi mai spune :

— Cînd vei urca, Orfeu, spre celălalt tărîm, să nu-ntorci cumva Capul, să nu-ncerci s-o privești…

— Deși mă arde dorul și clipele îmi par veacuri nemăsurate, nu voi căta spre ea, dacă așa ți-e vrerea, mai spune iar Orfeu.

— Dacă te vei întoarce și vei privi spre nimfă, cu-o clipă înainte de-a călca pe pămînt, o pierzi pe totdeauna, a adăugit la urmă zeița Persefona. Nu mai e nici un mijloc s-o poți recăpăta…

— Așa… Așa voi face !… a glăsuit Orfeu.

Deci, mulțumind lui Hades și Corei-Persefona, călăuzit pe Her-mes a plecat spre pămînt. Știa că îl urmează și nimfa Euridice. Dar nu-ndrăznea să-ntoarcă înspre iubită capul, de teamă să n-o piardă, cum îi spusese Hades.

Mergea cîntînd din liră și rostind mîndre stihuri ; și-n minte-o cerceta pe Euridice-a lui : „E tot atît de albă ? Mai este drăgăstoasă ? Nu s-a schimbat cumva ?”…

Și inima-i o dată cu lira lui cînta cîntec de biruință și dor înfrigurat, în timp ce se urca înspre pămîntul nostru. Mai erau cîțiva pași… Ce spun ? Numai un pas. Și Orfeu trecea pragul din peșteră afară.

Dar în acel moment a fost străpuns de teamă. Dacă mireasa lui s-a rătăcit cumva în bezna infernală și nu e-n urma lui ?

Atunci a întors capul îngrijorat s-o vadă. O vede, fericit, cum merge lîngă Hermes. Vrea să-i spună eva. Dar dalba lui mireasă, fără de nici o vorbă, însă cu brațele deschise către el, parcă l-ar fi strigat, alunecă-n Infern. De data asta însă e pentru totdeauna 6.

Numai cîntecul îi rămîne

Zadarnic a-ncercat din nou Orfeu să treacă de rîul Aheron. Nu l-a mai luat luntrașul, cel care duce morții în ținutul lui Hades: Zadarnic s-a zbătut, a plîns, l-a implorat și i cîntat din liră.

Hades orînduise să nu fie lăsat pentru a doua oară în sumbrul său palat.

Nefericit, Orfeu s-ar fi ascuns, se spune, în munții Traciei. Nu dorea să mai vadă în ochi nici o femeie ; căci își reamintea de scumpa-i Euridice și inima-i rănită se sfîșia mai mult.

De auzea-n pădure rîsete de copile, dacă pe malul apei era cumva vreo nimfă, Orfeu își trăgea haina pe față și fugea. Ei bine, tocmai fuga le ațîța pe-acestea să-ncerce și s-atragă în mreje de aed.

Astfel s-au scurs cu greu vreo trei sau patru ani. Singurâ-i mângâiere era doar cîntecul, în care proslăvea iubirea fără margini, dincolo de mormînt.

Dar se aflau pe-atuncea, în Trăda, bacante, frumoase preotese, care-l slujeau pe Bachus, zeul cel dezmățat. Acestea nu-l iertau pe fiul lui Apolo, fiindcă-i păstra credință pierdutei Euridice.

Și cum se povestește, ele se tot iveau în fața lui, cu sila, cîntînd sau dănțuind sau azvîrlindu-i flori legate-n buchețele. îl ispiteau cu vorbe pline de îndrăzneală și-l pofteau la serbări închinate lui Bachus, adică la orgii.

Însă el le gonea întruna, cu dezgust. Le blestema, spunînd că ele înjosesc numele de femeie și se urca în munte, mai sus, să nu le vadă purtarea desfrînată, pe care-o dovedeau.

Atîta că nici ele nu s-au lăsat înfrînte. L-au urmărit în munte și l-au încercuit.

— De nu primești, Orfeu, să trădezi amintirea iubitei Euridice, să știi că vei muri !… i-au țipat laolaltă.

— O, moartea, unde este ? le-a dat răspuns aedul. Prin ea mai pot ajunge s-o văd pe Euridice…

Și auzind acestea, în ura lor turbată, amețite de vin, bacantele acelea și-au împlântat în el zecile de pumnale, cu care sfîrtecau țapii sacrificați stăpânului lor Bachus.

Trupul însângerat l-au aruncat în Hebru .

La timp au sărit însă și cele nouă muze, avînd pe Caliopa, mama lui, între ele. I-au ridicat din apă corpul său fără viață și l-au înmormântat într-un templu, Liberta, pe muntele Olimp.

Doar capul rămăsese rostogolit pe valuri, șoptind necontenit, cu buzele albite, numele prea iubit al nimfei Euridice. Iar capul său și lira au ajuns pînă-n Lesbos, o insulă în care a înflorit poezia.

Muzele și Apolo au luat această liră, care mișcase munții, fiarele și pe Hades și au pus-o pe boltă.

Lucește între stele. E constelația Lirei.

Iar poemele 9 lui au rămas între oameni, veșnice ca iubirea jurată Euridicei !…

Note

1. Vechii elini înțelegeau prin Tracta ținuturile mărginite la miazănoapte de Propontida și de Marea Egee, la răsărit de Pontul Euxin sau Marea Neagră, la asfințit de fluviul Strimon, astăzi Karasu ; iară la miazănoapte de Istru sau Dunărea cea largă.
2. Intr-un desen pe un vas este înfățișat Orfeu, în țara lui Eagru. Tracii stau în preajma lui cu coifuri peste plete și cu suliți în mîini, gata parcă de luptă. Poetul cîntăreț este așezat în mijloc, cu ochii către slavă. în mîini ține lira. Nu știm ce rostește, dar fețele războinicilor, înăsprite de lupte și greutăți, parcă se luminează și uită de urgia pe care o pregătesc, de moarte și război. Se vede marea putere a cîntecului, a artei, asupra lor.
3. Așa ni-l reprezintă pe fiul lui Apolo și al muzei Caliopa un mozaic dezgropat în orașul Pompei și aflat astăzi la Palermo. în jurul lui se văd strînse zeci de sălbăticiuni: maimuțe, leoparzi, lei cerbi, păsări, ba chiar și șerpi și broaște, care-i ascultă viersul.
4. O astfel de imagine a pictat artistul francez Nicolas Poussin în opera intitulată „Orfeu și Euridice”, aflat azi la muzeul municipal din Chantilly. într-o splendidă îmbinare de culori sînt zugrăviți oamenii și natura. Se văd cîteva nimfe la poalele pădurii. Altele se scaldă în undele străvezii ale rîului Hebru. In zări se înalță munții, adăpostind cetatea cu zidurile sure, în care văzuse lumina zilei feciorul lui Apolo. întreg tabloul respiră măreția, puterea suverană a artei : a cîntecului și poeziei. Orfeu, cu bețigașul de argint în mină, se pregătește să cînte, însoțindu-și vocea cu Ura, cel mai frumos dintre cîntecele pentru preaiubita lui Euridice.
5. Astăzi capul Matapan.
6. Scena este admirabil redată într-un basorelief din secolul al V-lea î.e.n., care se găsește acum la Neapole. Ea a fost cîntată și de marii poeți antici: Eschil, Pindar, Horațiu, Ovidiu și, mai ales, Vergiliu, în „Georgi-cele” sale. In epoca modernă nenumărați artiști au abordat această temă în muzică, teatru, poezie și artele plastice. Bunăoară, în muzică, germanul Gluck a creat, pe motivul acesta legendar, una dintre cele mai frumoase lucrări, intitulată „Orfeu și Euridice”. Semnificația pierderii Euridicei de către Orfeu pare a fi aceea că faptele mari, hotârîtoare în viață, nu se pot desăvîrși fără răbdare și sacrificiu pînă la capăt.
7. Rîul Marița de astăzi.
8. Aici vor crea mal iîrziu poeții Alceu și Safo.
9. Lui Orfeu i se atribuie o serie întreagă de poeme, care au fost de fapt create mult mai tîrziu, deși unele fragmente par a fi urme veritabile de poezie orfică. Tot despre el se spune că avea și darul profeției, fiind fiul lui Apolo — și că ar fi organizat așa-nvmitele mistere orfice. Capul său, prins între stîncile insulei Lesbos, se zice dealtminteri că a avut darul să facă profeții multă vreme după moartea poetului.

întemeierea tebei

Cadmos ; Zetos și Amfion ; Edip