Expeditia argonautilor – Legendele Olimpului

EXPEDIȚIA ARGONAUȚILOR

DE CÎTE ORI ELINII CĂLĂTOREAU PE MARI și debarcau pe țărmuri străine,-ndepărtate, ei își reaminteau legenda despre Iason și corabia Argo.

Și după ce jertfeau fructe și flori și sînge lui Zeus olimpianul sau fiului său Hermes, zeul călătoriei și al negoțului, cel care-i învăța cum să aibă dobînda cu orișice prilej sorbeau cupe cu vin și începeau să cînte legenda despre Iason și corabia Argo.

Cel mai adesea, ei își începeau povestea arătînd că odată ar fi trăit în Iolco, un oraș tesalian 1, doi fii ai lui Poseidon : Eson și Pelias.

Rege fusese Eson, fratele cel mai mare. Dar Pelias, cel mic, prin viclenii și arme, își însușise tronul și luase avuția regelui legiuit : palatele de piatră și turmele de vite. In schimb îi dăruise o colibă de frunze pe clina unui munte, făcîndu-l slujitor.

Numai că fostul rege avea și un copil. Acesta, crescînd mare, putea pretinde sceptrul luat tatălui său Eson. Deci, ca să-și poată ține tronul, fără de nici o grijă, Pelias s-a gîndit să-și omoare nepotul.

Atîta că și Eson avea, pesemne, prieteni. Aceștia l-au vestit despre ce plănuia noul stăpînitor, regele Pelias.

Iar preamîhnitul Eson, ca să-și scape copilul, a trebuit să pună la cale-un șiretlic.

A vestit tot regatul că fiul i-a murit. A ridicat și-un rug, cum se obișnuia pentru cei răposați. Insă pe rug a ars un iepure sălbatic. A făcut după datini jertfe zeului Hermes, întreitei Hecate, zeiței Persefona și soțului său, Hades. A plîns și s-a jelit în temple, la răspîntii și lîngă focul sacru.

Totul lăsa să creadă pe proaspătul stăpîn al orașului Iolco că odrasla lui Eson s-a stins dintre cei vii.

însă în mare taină, Eson și-a dus copilul în munții Pelion, la centaurul Hiron 2, și l-a rugat să-i crească feciorul oropsit. Căci centaurul Hiron creștea pe-Asclepio, feciorul lui Apolo, și pe Castor și Polux, odraslele lui Zeus. Și tot la el vor crește și viteazul Ahile, Ulise și mulți alții.

Fiul lui Eson se întoarce în lolco

..Și stînd sub privegherea bătrînului centaur, pruncul adus din lolco s-a făcut în curînd un flăcău ne-nfricat. Dar el nu avea nume, fiind crescut pe furiș. De-aceea bunul Hiron, neștiind cum să-l strige, i-a zis : fiul lui Eson — adică, pe scurt, Iason.

Cînd a-mplinit băiatul cam douăzeci de ani, s-a hotărît să plece în orașul natal ca să-și revadă tatăl și, poate, să-l răzbune.

A mers pînă la rîul ce-nconjura orașul. Tocmai vroia să treacă apa pe la un vad, cînd i-a ieșit în cale o biată cerșetoare.

— Băiete !… Hei, băiete, nu vrei să mă treci rîul ? a glăsuit spre Iason. Eu sînt fără putere și dacă mă-ncumet să mă cufund în apă, mi-e teamă că-mi pierd viața…

Iason, cum îl crescuse înțeleptul centaur, era un tînăr vrednic și foarte săritor.

— Cum de nu, bunicuțo… Te duc numaidecît…

Și a luat-o în brațe, pășind cu multă grijă, căci apa venea mare, îi ajungea la gît și curgea-nvolburată.

Așa a trecut rîul, ducînd-o pe bătrînă pe țărmul celălalt 3.

Insă, cum au ajuns, băbuța s-a schimbat pe loc într-o zeiță. Dar nu-n orice zeiță. A apărut chiar Hera, soața marelui Zeus, acel ce cîrmuia întregul Univers, din muntele Olimp.

— Am vrut să te încerc, a glăsuit, cu fală, puternica zeiță. Și, fiindcă te-ai grăbit să-mi împlinești dorința, eu te voi ocroti pe drumurile tale… și tu vei birui…

Astfel a spus zeița și a bătut din palme. Un nor a-nvăluit-o și a pierit în slăvi.

Iason a stat o vreme privind, plin de uimire, pe urmele zeiței. Apoi, cutezător, cîntînd voios pe cale, a pornit mai departe și a ajuns în lolco. A intrat în oraș și s-a-ndreptat spre piața unds se pregătea o mare sărbătoare, în templul lui Poseidon.

Regele pune la cale pieirea lui Iason

Oamenii din oraș, cînd l-au văzut pe Iason, au crezut că-i un zeu. Au socotit că-i Ares sau poate chiar Apolo, și l-au înconjurat, într-adevăr, flăcăul era nespus de chipeș. Trăind mereu pe munte părul nu și-l tăiase și pletele bogate îi atîrnau pe umeri în valuri aurii. Pe trup avea o haină de pînză, subțirică. Haina i se lipea de mușchii încordați și lăsa să se vadă cît este de voinic. Iar deasupra purta o blană de panteră, care îl apăra de ploaie sau de frig. în fiecare mînă ținea cîte o lance cu vîrful de aramă precum purtau păstorii din munții Pelion. Atîta că-n picioare nu mai avea băiatul decît o sanda. Cealaltă o pierduse în apa spumegîndă, pe cînd ducea bătrâna spre malul celălalt.

Tocmai în acea clipă s-a auzit un ropot. Regele Pelias, călare, cu suita, se-ndrepta către templu, ca să aducă jertfă zeului mărilor.

Dar iacătă-l zărește în piață și pe Iason. Mai mult, vede că el nu este încălțat decît cu o sanda, și se îngălbenește nedreptul Pelias.

Oracolul din Delfi abia îi proorocise cîteva zile-n urmă că trebuie să se teamă de un flăcău din munte, ce e-n același timp străin și cetățean al orașului lolco și umblă încălțat numai cu o sanda. Căci tânărul acesta-l va răzbuna pe Eson…

Regele s-a-nfuriat.

— Cine ești și ce vrei ? i-a strigat, cu asprime.

— Eu sînt nepotul tău. Precum vezi, n-am murit, așa cum credeai tu, și am venit să-ți cer sceptrul ce l-ai răpit părintelui meu, Eson…

O, cum s-a-nfricoșat hulpavul Pelias ! Cum tremura pe șa, deși purta în mînă sabia lui de rege ! Mai ales că mulțimea privea cu-ncredere către noul venit, tînăr și curajos.

— Bine. Așa să fie ! a rostit Pelias cu prefăcătorie. Este după dreptate ca lolco să ajungă iarăși în mîna voastră : a ta și a lui Eson. Dealtfel, sînt bătrîn, nu mai rîvnesc mărirea și-ți voi da bucuros puterea și orașul. Insă… — printr-un oracol — zeii mi-au hotărît să caut lîna de aur, pe care-o stăpînește azi regele Eete. Avînd lîna de aur, lolco va înflori, va ajunge orașul cel mai bogat din lume.

—- Deci, vrei s-aduc eu lîna, pre cît pot să pricep ! a glăsuit băiatul.

— Desigur, asta vreau — a rostit Pelias, făcînd semn spre mulțime : Spuneți și voi, se cade să plece un moșneag, cînd are-un nepot tînăr ?…

— Nu, asta nu se cade, au spus mai mulți bătrîni, ce nici nu bănuiau că Pelias anume își trimitea nepotul, sperînd c-o să se piardă în marea încercare.

— Vezi, Iason ?… Spun cu toții ! a zis Pelias. Pornești către Eete și-aduci lîna de aur… Și, cînd te-ntofci, îți jur pe marele Poseidon, din care tu și eu ne tragem deopotrivă, că părăsesc orașul…

— Dacă te juri pe zeul din care noi ne tragem, c-ai să părăsești tronul, eu mă-nvoiesc să plec s-aduc lîna de aur, a spus la sfîrșit Eason.

El s-a-ndreptat pe urmă spre casa părintească. L-a-mbrățișat pe Eson, pe care nu-l văzuse de cînd era copil și, potolindu-și dorul de tatăl său, flăcăul a pornit iar la drum. A străbătut Elada, dînd peste tot de știre că va porni pe mare, spre țara lui Eete, o țară fabuloasă și plină de mistere, plină de bogății, într-o călătorie cum nu s-a mai văzut. De-acolo vor aduce lîna scumpă de aur, pe care o ținea Eete pe nedrept.

Nimeni nu mai plutise atîta de departe, pînă-n timpul acela : căci țara lui Eete, aflată-n răsărit, la Pontul Euxin, era capătul lumii. De-acolo-și începea Helios, zi de zi, urcușul lui pe cer, ca apoi să coboare în capul celălalt unde zăgăzuise

Heracle de curînd oceanul cel uriaș, punînd două coloane în drumul apelor.

…Și auzind eroii că se pune la cale călătoria asta către capătul lumii, s-au strîns numaidecît. Cine dintre eroi nu dorea să străbată drumul acesta nou și să cunoască lumea ? ! Fiecare-ar fi vrut să fie el acela care s-aducă iarăși în patria iubită lîna scumpă de aur. S-au strîns deci mulți eroi. Cîți au fost nu știm bine. Se spune că cincizeci. Printre ei se găsea și eroul Heracle, cel urgisit de Hera în gelozia ei; apoi Castor și Polux, odraslele lui Zeus, cu cei doi veri ai lor : Idas cel preavoinic și Linceu, un flăcău înzestrat cu puterea de a zări prin lucruri, prin ape și pămînt, departe, orișice ; au mai venit : Tezeu, însoțit de un prieten, regele Piritou ; Meleagru ; Orfeu ; Peleu ; Admet ; Neleu ; doi fii ai lui Boreu, vîntul de miazănoapte Calais și Zetes care purtau pe umeri aripi, ca tatăl lor ; și în sfîrșit mulți alții, pe care nu putem să-i înșirăm acum. A vrut să-i însoțească și-o fată, Atalanta ; dar ei n-au vrut s-o ia, spunînd că nu e bine să meargă o fecioară între atîți flăcăi, ca nu cumva pe cale vreunul s-o-ndrăgească și să se iste ceartă între navigatori.

Berbecele cu lîna de aur

Țelul călătoriei era lîna de aur, lînă ce trebuia întoarsă în Elada. Lîna scumpă de aur era de pe-un berbece, un fiu al lui Poseidon. Aezii povesteau legenda lui astfel :

Se știa că pe vremuri regele Atamas, stăpîn în Orhomena, un oraș beoțian, fusese însurat cu frumoasa Nefele, zeița norilor, și ea îi dăruise doi copilași drăguți, o fată și-un băiat, numiți Hele și Frixos °.

Prin nu știu ce-ntîmplare, regele beoțian și-a luat altă nevastă. Iar mama vitregă, avînd copiii ei, vroia să-i depărteze pe Hele și pe Frixos de palatul regal. Ba chiar se hotărîse să le răpună viața.

Ca să-și scape copiii, zeița norilor a trimis de îndată acest berbece sacru, fecior al lui Poseidon, ce se afla-ntr-un templu din Iolco, să-i răpească din palatul regal al fostului său soț. Acest berbece sacru era nespus de mare. Avea lîna de aur. Vorbea ca oamenii și, mai presus de toate deși nu avea aripi putea străbate cerul, ca păsările-n zbor 6.

De acest animal ceresc, al lui Poseidon, s-au agățat copiii în ultima clipită ; căci mama vitregă tocmai vroia să vină și să le vîre-n piepturi cîte-un pumnal tăios.

…Și au zburat copiii… Sub ei se întindeau pămînturi nesfîrșite, ape șerpuitoare și codrii nepătrunși. Cînd — au ajuns deodată deasupra unei mări.

— Nu vă uitați spre ape !… i-a sfătuit berbecul.

Frixos a ascultat ; dar Hele, mai curioasă, tot s-a uitat în jos, și, văzînd apa mării, i-a venit amețeală. Nu s-a mai putut ține, și a căzut în valuri. Marea, în care fata s-a înecat, se cheamă de-atun-cea Helespontul, adică Marea Helei 7.

Numai băiatul, Frixos, a plutit mai departe. Și a ajuns în Ea, orașul colhidian.

Aici a adus jertfă puternicului Zeus berbecele de aur. N-a păstrat decît lîna, pe care-a dăruit-o regelui din Colhida. Iar el, drept mulțumire, i-â jurat că-l va face urmașul său pe tron, însurîndu-l cu una din cele două fete pe care le avea.

Pregătirea marii călătorii

Lîna mult prețioasă a rămas în Colhida, agățată, cu grijă, într-un copac stufos dintr-o livadă sfîntă, închinată lui Ares.

Da-n cîntecele lor aezii arătau că trebuiau să plece cîndva niște eroi, care să îndrăznească să plutească pe mări, prin furtuni și primejdii, să se lupte cu monștrii și să aducă iarăși lîna berbecului plecat odinioară, în zbor, din Orhomena, cu Hele și cu Frixos.

Iată de ce eroii s-au adunat în pripă, dornici să cucerească scumpa lînă de aur, din țara lui Eete, de peste mări și țări, și l-au urmat pe Iason. S-au strîns cu toții-n Iolco. Intîi s-au sfătuit ; și-au hotărît să facă o corabie mare din lemn bun, de stejar.

Corabia aceasta trebuia să înfrunte primejdii fără număr, pe mări necunoscute ; trebuia să plutească săptămîni, luni întregi, poate, fără oprire.

Era o încercare îndeajuns de grea !…

Insă lucrînd eroii plini de însuflețire, în nu prea multă vreme au făcut o corabie cu totul deosebită. Avea cincizeci de vasle, Dar era totodată atîta de ușoară, încît navigatorii o ridicau pe umeri, fără vreo oboseală. Fiind atît de ușoară, zbura ca pescărușul peste aria mării. De-aceea i-au spus Argo 8.

Se spune că Atena 9 i-a sfătuit tot timpul și le-a dat o crenguță din stejarul cel sfînt al mărețului Zeus, stejarul din Dodona, care grăia spre oameni și făcea prorociri. Crenguța de stejar, adusă de Atena, avea de-asemeni darul de a putea grăi argonauților navigatorilor pe corabia Argo și-a-i putea sfătui în împrejurări grele 10. Ei au pus-o la proră. încrustată în lemn.

Plecarea spre țara lui Eete de la capătul lumii

Cînd au terminat lucrul și corabia Argo s-a legănat pe ape, cei cincizeci de eroi s-au adunat la țărm, s-aleagă pe acela ce urma să-i conducă în expediție.

Aezii povesteau că în acel moment eroii-au întors ochii spre viteazul Heracle. Insă fiul lui Zeus le-a spus că el e sclavul regelui Euristeu, prin uneltirea Herei, care-i dorește moartea Deci, ca să nu atragă supărarea zeiței, mai bine să-l aleagă în fruntea lor pe Iason. Iason era iubit de soția lui Zeus.

…Și toți s-au învoit ca Iason să conducă pe eroi peste mări, spre țara lui Eete de la capătul lumii.

Au făcut sacrificii zeilor olimpieni. Apoi au început ospățul de plecare. Au băut și-au mîncat vreme de nouă ceasuri. Dar, cum s-au ivit zorii, au azvîrlit încolo cupele de pe mese. Au luat cu dînșii apă și hrană din belșug și s-au urcat pe punte, stînd cîte doi pe-o bancă, cu cîte-o vîslă-n mînă.

Heracle era-n mijloc, el fiind cel mai greu, și ținea cumpăna corăbiei de lemn. în față sta Linceu, care cu ochiul ager privea spre depărtări. Și alăturea Iason se sprijinea de proră, ținînd un vas de aur în mîinile-amîndouă, și-l implora pe Zeus, cu brațul său de fulger, și vînturile repezi, și drumurile mării, s-apropie biruința, și zilele senine, și ceasul fericit cînd iar se vor întoarce acasă, în Elada.

Din nori, cum spun poeții, a răsunat atunci un glas aspru de tunet și-un fulger a brăzdat cerul abia-nroșit de Eos — aurora.

Zeus le răspunsese că le primește ruga.

Au ridicat îndată ancora grea din ape, agațînd-o de ciocul corăbiei de lemn. Iar divinul Orfeu și-a luat lira în brațe. A început să cînte. Și vînturile mării, vrăjite de-acest cîntec, suflau voioase-n pînze 11.

Corabia plutea, și lîngă ea săltau popoarele de pești și alte vietăți din apele marine. Veneau toate s-asculte cîntul duios din liră și glasul lui Orfeu.

Corabia ieșise în largurile mării cu pînzele întinse. Helios-se-nălțase cu carul lui de aur pe cerul fără pată, și-ntinsul de smarald al apelor Egeei parcă ardea cu flăcări.

Cîntecul lui Orfeu răsuna peste valuri. Se auzea-n Olimp. îl desfăta pe Zeus și-l făcea să privească plin de îngăduință spre corabia Argo.

Eroii-argonauți porniseră cu bine pe drumul presărat cu sute de primejdii.

Eroii sînt îndemnați să ducă o viață tihnită în Lemnos

Așa, plutind neîncetat, au ajuns repede în Lemnos, insula mare și muntoasă, unde fusese azvîrlit Hefaistos, din înălțimi, de tatăl său, marele Zeus.

Atît că-n Lemnos se-ntîmplase cu cîțiva ani mai înainte o tra-gedie-ngrozitoare. Bărbații lemnieni, plecînd la un război, în asfințit, și, biruindu-i pe vrăjmași, răpiseră femei și fete, nenumărate, pe corăbii. Și întorcîndu-se acasă se însuraseră cu ele, părăsind vechile soții. Acestea, ca să se răzbune, își omorlseră bărbații 12. In acest fel, insula Lemnos nu mai avea decît femei.

Curînd, acestea și-au dat seama că singure nu pot trăi. Din nord se repezeau adesea, spre insulă, cete de traci. Jefuiau totul și plecau, lăsînd în flăcări insula.

Ogoare și livezi erau tot mai puține și mai sterpe. Iar turme și cirezi de vite aproape nu se mai vedeau.

Tocmai pe cînd era în țară o-atît de mare supărare, iacătă vin argonauții făcînd întîiul lor popas.

Deodată, toată întristarea femeilor s-a risipit și i-au primit cu flori pe oaspeți. Din tot ce-aveau le-au întins mese pline de amfore, în care scînteia vinul purpuriu, pline de talere-ncărcate cu fripturi, turte dulci și fructe. Le-au cîntat cântece și i-au rugat să se-nvoiască a fi stăpîni în țara lor și să-și aleagă, dintre ele, soțiile care le plac.

însăși regina de la Lemnos t3, cea mai frumoasă dintre toate, îi oferea lui Iason tronul, dacă primea să-i fie soț.

In timp ce-aproape toți eroii se așezaseră la mese, cîntînd cu fetele din Lemnos și sorbind cupele cu vin, s-a auzit un glas puternic:

— Ați uitat oare datoria ? Ați și uitat lîna de aur pentru un zîmbet femeiesc și niște amfore cu vin ? Vai vouă… Eu am să plec singur din țara asta blestemată…

Cel ce zvîrlise cu tărie astfel de vorbe spre eroi era chiar marele Heracle. El singur nu se învoise să se coboare de pe punte și să ia parte la ospăț. Dar auzind ce se petrece, că sînt ademeniți eroii cu vorbe, cîntece și vin, se și grăbise în cetate și îi certase pe voinici.

Auzind ce spunea Heracle, eroii s-au dezmeticit. Au răsturnat acele mese, unde se îmbuibau cu toții, îngreunîndu-și trup și minte; și-au smuls cununile de flori. Au dat în lături pe acele femei și fete, ce-i țineau, și au pornit spre țărmul mării.

N-au mai vrut nici să-ntoarcă ochii, cînd ele îi rugau cu lacrimi să se oprească iar în Lemnos, la-napoiere spre Elada.

Și au plecat argonauții, lăsînd ispitele deoparte.

Uriașii cu cîte șase brațe

Au plutit ei din nou pe mare, pînă s-a coborît amurgul și cerul s-a umplut de stele. Atunci s-au apropiat de locul unde alunecase-n valuri copila Hele : Helespontul. Au privit apele acestea, ce murmurau parcă un cîntec gingașei fete înecate, și nici nu au băgat de seamă cînd au ajuns în Propontida 14.

In fața lor se întindea peninsula Cizic, stîncoasă, abia legată de pământul străvechi al Asiei, printr-o fîșie de nisip.

Aici au trebuit să lupte cu niște ființe fioroase : uriași cu cîte șase brațe. Două le-aveau prinse de umeri, două de coaste și-alte două de șoldurile monstruoase. Acești uriași au început s-arunce stînci mari de granit, către vitejii-argonauți, gîndind să le închidă calea. Și poate că le-ar fi zdrobit corabia de lemn, ușoară. însă Heracle a-ntins arcul, și-a tras spre ei săgeți muiate în sîngele otrăvitor al hidrei omorîte-n Lerna.

Răniți și otrăviți, uriașii cădeau ca niște stînci în valuri, cu bufnituri răsunătoare.

Cîți rămăseseră cu viață au trebuit să se mai lupte cu Iason și ceilalți eroi. Pînă la urmă, dintre ei nici unul n-a scăpat cu zile, sub săbiile lucitoare și sulițele de aramă.

Și iar a lunecat pe ape, în voia vîntului zburdalnic, corabia argo-naută. E drept că s-a stârnit furtuna și era gata s-o scufunde. însă vîslașii au purtat-o cu vrednicie pest valuri, pînă-ntr-o țară, Misia 15.

In Misia, argonauții au fost primiți cu mare cinste și de localnici, și de rege. Dar tot aici s-a întîmplat ca Hilas, un argonaut, să fie îndrăgit de-o nimfă. Era o nimfă drăgălașă ce stăpînea un mic izvor la poalele unei păduri de pini înalți și parfumați… Și nimfa, îndrăgind pe tînăr, s-a prefăcut în căprioară, și a sărit în calea lui. El sprinten, neprevăzător, a urmărit-o prin pădure, pînă la apa unui lac, în care se vărsa izvorul, și, însetat, a vrut să soarbă din unda limpede de munte. Dar căprioara s-a schimbat din nou în nimfa cea frumoasă și, apucîndu-l de grumaz, l-a tras cu ea în fundul apei. Hilas, speriat, a dat un strigăt. Strigătul său l-a auzit Heracle și-alt argonaut, cutezătorul Polifem 16. Fiindcă Heracle ținea mult la tînărul răpit de nimfă, n-a stat pe gînduri și-a pornit să-l caute prin pădurea deasă.

Pierderea lui Heracle în Misia

L-au căutat ei întreaga noapte, fără să-i poată da de urmă, căci nimfa-l ascunsese bine pe dragul ei, acolo-n lacul cu unda verde, cristalină, și-l fermecase s-o iubească.

Unii poeți, cîntînd povestea, spuneau că Hera ar fi pus la cale-această întîmplare. Ea nu dorea ca și Heracle s-ajungă-n țara lui Eete. Prea îl ura, înverșunată.

Urcîndu-se din nou pe Argo, eroii au băgat de seamă că dintre ei lipseau Heracle și încă doi argonauți17. Și i-au căutat, strigînd cu toții, cu voce tare, de pe țărm, sunînd în scoici, aprinzînd focuri, însă zadarnic, vreme lungă, i-au așteptat să se întoarcă. Nici unul nu dădea vreun semn că ar fi auzit chemarea.

Și neavînd alta ce face, argonauții-au adus jertfe lui Zeus și soției sale. Și Iason a strigat spre Ceruri :

— Spuneți ce trebuie să facem, pentru că, iată, marea-i lină, vîntul bate și el prielnic, și noi mâi stăm încă la țărm…

Cerul a rămas mut, dar marea s-a despicat pînă-n adîncuri. Un cap învăluit de alge s-a-nfățișat privirii lor. Era un zeu, pe nume Glauc, care sălășluia acolo.

— Duceți-vă și n-aveți grijă, a rostit Glauc cu voce tare. Așa a hotărît Olimpul. Cei trei voinici rămîn aici, în Misia împădurită..» Iară Heracle-și va urma calea ceri este hărăzită.

Infrîngerea bebricilor

..Și Iason, ascultînd îndemnul, a făcut semnul de plecare. Dar mulți dintre argonauți nu aveau inima ușoară. Nici unul nu era mai vrednic și mai viteaz între ei toți decît Heracle cel puternic și veșnic urgisit de Hera. în el aveau toată nădejdea. Și el, acuma, se pierdea…

Prinzînd deci vîslele în mîini, lăsînd în vînt pînzele toate, au dus pe Argo mai departe, și mai departe, către țara bebricilor cea misterioasă i8.

în locurile astea pline de verzi grădini înmiresmate, i-a-ntîmpi-nat un popor aspru. Regele lor, numit Amic, un fiu al zeului Poseidon, era un om hidos și rău. Nu îi plăcea să aibă oaspeți. Un singur lucru prețuia : lupta cu pumnii, îndîrjită 19.

Aezii-l zugrăveau pe rege că era-nalt ca un copac. Urechile-i erau zdrelite în luptele ce le purtase. Pieptul său monstruos, umflat, părea un mare glob boltit. Sub umerii lui bulbucați, creșteau pe brațele-i robuste mușchii ca niște bolovani. Iar ochii-i se roteau sub frunte, sălbatici, amenințători, ca unei fiare-nfometate.

Amic, văzîndu-i pe elini c-au debarcat în țara lui, i-a provocat pe loc la luptă.

— Așa e datina pe-aicea, a ris regele cu-ngîmfare. Cel ce sosește-n țara asta trebuie să dea lupta cu mine. Cine se prinde?… Cine-ncepe ?…

— Am să-ncerc eu, a grăit Polux.

— Hai, vino să te fac fărîme și să te dau hrană la pești ! a hohotit din nou Amic.

Și lupta a-nceput pe dată. Deși Amic era uriaș, Polux, sărind cu-ndemînare, l-a și izbit pe cruntul rege cu pumnul aprig în bărbie. Monstrul a scuipat sînge negru. Dar l-a lovit și el pe Polux cu tot atîta strășnicie. S-au încordat și s-au bătut pe iarba verde a cîmpiei. Pînă la urmă însă Polux l-a biruit pe răul rege. L-a nimerit cu pumnu-n tîmplă și l-a lăsat fără suflare la poalele unui copac. Bebricii au sărit atuncea ca să-l răzbune pe Amic și s-a-nce-put un război greu. Argonauții trebuiau să ție piept unei mulțimi de luptători nespus de mare ; și sulițele scînteiau, iar săbiile zvîr-Ueau prin aer lungi curcubeie lucitoare.

Iason, Tezeu și Meleagru își tăiau drumul prin mulțime, de parcă secerau un lan. Iară din cele două laturi, Castor și Polux nimiceau oștenii regelui Amic cu sulițele de aramă.

N-a trecut mult și-argonauții au fost deplin biruitori, luînd pradă multă, arme, straie, merinde bune și-n burdufuri vin din belșug.

Salvarea lui Fineu de hidoasele harpii

In dimineața următoare au întins pînzele să plece din țara neospitalieră și au pus toți mîna pe vîsle. Dar cum s-au depărtat oleacă de țărmurile lui Amic, s-a și dezlănțuit furtuna.

Și ce furtună, zei cerești !

Corabia se zguduia, se frîngea din încheieturi și era gata să se sfarme într-un vîrtej negru de ape, ce o tîra spre niște stînci dintr-o strîmtoare foarte-ngustă 20.

Numai cu greu, cu luptă dîrză, vîslind din răsputeri, voinicii au reușit să-ndrepte cîrma ce se stricase-n vijelie, s-atingă malul celălalt 21. Iar dincolo de acel țărm se ridica un oraș mare. Și în oraș domnea un rege ce avea darul profeției și care se numea Fineu. Dar fiindcă el dezvăluise unele taine ale lui Zeus cei din Olimp s-au mîniat și-au hotărât să-l pedepsească. Zeul Apolo-i luase ochii și Hades-Pluto din Infern îi trimise niște harpii, niște zeițe monstruoase, cu chip de fete, trup de păsări, gheare de leu și cozi de șarpe, care-i răpeau toată mîncarea. încît Fineu pierea de foame.

Dintre eroi s-au ridicat atunci Calais și Zetes, feciorii zeului Boreu, vîntul ce bate dinspre nord, căci ei erau înaripați și viforoși ca tatăl lor. Cu sulițele prinse-n mîini, cei doi flăcăi le-au urmărit pe-aceste harpii pînă departe peste mări, și le-au învins și le-au silit să jure pe mărețul Zeus că-i vor da tihnă lui Fineu.

Drept mulțumire, regele le-a arătat eroilor greutățile pe care ei urmau să le întîmpine, pînă s-ajungă la Eete. în primul rînd, le-a amintit că la intrarea Mării Negre se află niște stînci uriașe, care se cheamă Simplegade 22. Ele se mișcă, se ciocnesc și nici un vas nu poate trece, decît în anumite clipe. Ca să cunoască vremea asta cînd pot să treacă printre stînci, să ia cu ei un porumbel. Ajunși acolo să-i dea drumul. Și dacă porumbelul trece, nu e primejdie printre stînci. Pot să vîslească fără teamă. Iară de piere porumbelul, Argo să stea și ea pe loc.

Tot Fineu i-a învățat ca, debarcînd în răsărit, s-aducă jertfe Afroditei. Numai prin ea puteau învinge, puteau să dobîndească lîna cu firele-i scumpe de aur. Cu darul lui de-a prevesti, Fineu știa de ce și cum ; dar nu vroia mai mult să spună.

— O să vedeți, le-a rostit el.

Argonauții zăresc crestele Caucazului

Eroii n-au mai stăruit și, mulțumindu-i lui Fineu, au pornit iar spre largul mării, plutind prin Pontul Euxin23. Plutind așa, au auzit un zgomot înspăimîntător. Erau acele stînci cumplite ce se ciocneau necontenit, c-un bubuit asurzitor. Apele se roteau în preajmă și clocoteau ca-ntr-un cazan, și nimeni încă nu trecuse cu vreo corabie pe-acolo.

Iason s-a încordat la cîrmă. Orfeu a început să cînte din lira lui un cîntec dulce, și mîngîios, și-adormitor.

Iar din corabie, eroii au slobozit un porumbel. Acesta a-nceput să zboare și-a trecut iute printre stînci. Numai o pană de la coadă i-a fost prinsă de Simplegade.

Văzînd acest semn bun, voinicii au pus și ei mîna pe vîsle. Orfeu cînta amețitor. Stîncile se mișcau alene sub acest cînt duios de liră. Și totuși, valurile repezi și înspumate dintre stînci smuceau pe Argo cu putere și o trăgeau parcă-napoi. Nu mai era decît o clipă, și stîncile s-ar fi lovit. Atunci eroii au vîslit mai cu putere mai cu sîrg, și vasul Argo a trecut. Numai un căpătîi de lemn a fost zdrobit. Atîta tot.

Fineu din Tracia spusese că de va trece vreo corabie printre stîncile Simplegade, blestemul lor se risipea. Într-adevăr, din acea vreme, teribilele Simplegade au rămas locului, pe veci.

Acum vîsleau argonauții fără de frică peste mare. Vîsleau, și ochii lor, în zare, căutau mereu capătul lumii, țara bogată-a lui Eete, unde era lîna de aur.

E drept că, pînă să ajungă la ținta lor cea mult visată, au mai trecut argonauții prin multe alte încercări. In niște lupte ce-au urmat, doi dintre ei au fost uciși. Și-au poposit de la o vreme într-o insulă mititică, o insulă a zeului războiului. Aicea se adăposteau negrele păsări ale lui Ares, care fuseseră gonite de marele erou Heracle din mlaștinile stimfaiiene. La rîndul lor argonauții au înfruntat aceste păsări și s-au luptat din greu cu ele.

De la o vreme, au zărit munții Caucaz, cu creste sure. Acolo, sus, pe vîrful Elbrus, zăcea de veacuri Prometeu, titanul cel legat în lanțuri. Heracle încă nu-l scăpase. Către apus s-a auzit și-un vîjîit tare de aripi. Era chiar vulturul lui Zeus. Trecea prin slăvi, către Caucaz. Și, trecînd el, credeau că vine furtuna înfricoșătoare; căci aripile lui uriașe păreau că-s ale lui Boreu.

Eroii au privit în urma acestei păsări, plini de spaimă. Știau. că vulturul lui Zeus o să sfîșie iar ficatul însîngerat al celui care îndura totul pentru oameni.

Dar nu puteau să se oprească… și au vîslit tot mai departe, pînă ce au ajuns la gura rîului larg și-albastru, Fasis, din țara regelui Eete 24. Și, lăsînd valurile mării, s-au îndreptat în sus, pe Fasis.

In palatul soarelui

In stînga lor se vedea Ea, cetatea regelui Eete, și-n depărtările verzui zăreau vestitul munte Elbrus, purtînd pe fruntea lui cunună strălucitoare de omăt. în dreapta-n schimb erau grădina și templul mare al lui Ares, unde păstra regele țării lîna berbecului vrăjit.

Dar, fiindcă se făcuse noapte, au tras corabia la țărm. Au lăsat ancora cea grea să se înfigă-n mîlul gras și au sărit pe o poiană. Acolo și-au făcut culcușul. Drumul cel greu se isprăvise. Erau în țara lui Eete. Puteau să doarmă liniștiți… S-au odihnit pînă la ziuă. Dar cum și-a revărsat lumina trandafirie pe pămînt zeița Eos — aurora — s-au deșteptat și-argonauții. Au adus jertfe Afroditei, și-au spălat trupurile-n apă ; au pus pe ei veșminte noi, și Iason s-a-ndreptat cu fală către orașul lui Eete. în mînă-avea doar un toiag, în semn de bună prietenie. însă pe urma lui veneau, cu pas ferit, să nu se vadă, argonauții încărcați sub hainele de sărbătoare cu săbii bine ascuțite.

Palatul regelui Eete era din marmoră curată, și turnurile lui de-argint se ridicau pînă la cer. Iar din înalt se oglindeau în apa limpede a mării.

Sculpturi, coloane, porți măiestre, obiecte rare, prețioase, împodobeau acest palat, pe care îl zidise însuși Hefaistos, celebrul faur al zeilor de pe Olimp.

Meșterul făurar zidise, de fapt, acest palat măreț zeului Helios, ca să-i arate prietenie, căci Helios sau mîndrul soare îl ajutase pe Hefaistos în bătălia cu giganții, luîndu-l în carul lui de aur.

Iar Helios, avînd palate destule-n răsăritul lumii, îl dăruise pe acesta celui mai drag dintre feciori, adică regelui Eete 25.

Și spre palat priveau acuma plini de nesaț argonauții, cînd a sunat o bufnitură și porțile i s-au deschis. în pragul lor s-a-nfățișat feciorul soarelui, Eete, și-a strigat tare spre eroi :

— Străinilor veniți din lume, cine sînteți și ce căutați ?

— Sosim din țara tesaliană, a răspuns Iason cu-ndrăzneală. Regele Pelias îți cere lîna cu firele de aur, pe care ți-a adus-o Frixos, odinioară, din Elada. Vrem să ne-o dai de bună voie. Este a noastră, Și ți-o cerem. Tu ai păstrat-o pe nedrept. Altminteri noi ne vom lupta, și-o să ți-o luăm fără-ndoială, deși am auzit că este păzită strașnic de-un balaur…

O clipă regele Eete n-a putut să deschidă gura. Mînia îl înăbușea. Avea doar un toiag în mînă. C-un toiag nu putea lupta. A vrut să-și cheme toți oștenii și să înceapă un război cu preavoinicii din Elada. Dar și-a dat seama că războiul nu putea să-l cîștige el. Argonauții erau zdraveni și încercați în lupte grele. Aveau, desigur, sub veșminte, scuturi și săbii ascuțite. Pînă să-și cheme el oștenii ar fi căzut, în țărnă, mort.

Eros o țintește în inimă pe Medeea

Atunci a cugetat că-i bine să-i tragă-n cursă și să-i piardă.

A deschis porțile mai largi și i-a lăsat pe toți să intre într-o ogradă minunată. Aici erau două clădiri. într-una locuia chiar el, soața-i și fiul său, Absirt. Intr-alta își aveau sălașul două co-pile-ncîntătoare.

Tot în ograda pietruită cu nestemate și aramă erau patru fîn-tîni de aur. Curgeau din ele, în cascadă : vin, untdelemn, lapte și apă. Iar apa curgea vara rece, și-n timpul iernii-nfierbîntată. Grădini cu flori îmbălsămate și cu platani și chiparoși dădeau jur împrejur răcoare. Aici a poruncit Eete să se gătească un ospăț, spu-nînd către argonauți :

— M-am mîniat… îmi cer iertare. Zeus ne poruncește altfel, să primim oaspeții cu cinste. Deci, vom petrece nouă zile. Pe urmă vom vorbi de treburi…

Veseli, eroii-argonauți s-au așezat, pe loc, la mese ; și-au început să soarbă vin ; și să mănînce și să cînte… Erau flămînzi și însetați; și nu se-nfricoșau de nimeni. Din cînd în cînd își atingeau cu palma săbiile sub haine. Rîdeau cu hohote spre rege și îi spuneau :

— Ascultă, rege, cînd ne vei da lîna de aur ? După ce s-o sfîrși ospățul, adică după nouă zile ? Mai bine ad-o de pe-acum !

Și iar rîdeau, de răsunau curțile largi, încăpătoare, și răsuna întreg palatul.

în acest timp, zeița Hera, ce avea ciudă pe Eete, fiindcă nu o slăvea de-ajuns, s-a dus s-o caute pe-Afrodita.

A aflat-o pe Afrodita într-o grădină din Olimp. își pieptăna buclele blonde, care-i cădeau mai moi ca spuma pe gîtul alb, rotund și neted, pe umerii fermecători. Ea a rugat-o pe zeiță să-l cheme repede pe Eros, micuțul zeu înaripat, și să-l trimită în ograda în care regele Eete, soția sa și două fete ședeau la masă cu eroii.

Eros să tragă o săgeată în inima fetei mai mici, ce purta numele Medeea. Și să-i ațîțe-o patimă nemărginită pentru Iason.

Iar Afrodita, mulțumită că o chemau într-ajutor zeița și argonauții, l-a căutat în Olimp pe Eros și i-a făgăduit un dar, o jucărie de-a lui Zeus, de cînd era copil, în Creta. Și Eros și-a sărutat mama. A-ntins aripile de aur și a plutit grabnic spre Ea.

A ajuns în ograda largă, în care petreceau eroii, și a țintit-o pe Medeea, în inimă, cu o săgeată cu o săgeată înmuiată în fiere verde și venin.

De cum a tras micuțul Eros săgeata lui înveninată, fata a cătat către Iason, prinsă nu-n lanțul dragostei — ci într-o patimă bolnavă. Ea s-a jurat c-o să-l ajute să dobîndească, din dumbravă,, lîna cu firele de aur.

Eete vrea să-l trimită pe Iason Ia moarte

Cum s-a sfîrșit acel ospăț, regele i-a grăit lui Iason : — Tu mi-ai cerut lîna de aur. I-o avuție fără preț. Altul s-ar bate pentru ea. Pentru că am primit-o-n dar. Nu am răpit-o din Elada. Da ți-o dau fără nici o luptă, căci ești odraslă olimpiană… Așa mi-ai spus cînd petreceam și sorbeam cupele cu vin că ești din neamul lui Poseidon. Și lui Poseidon eu mă plec…

— Atuncea, dară, adă-mi lîna, a rostit Iason bucuros, și noi ne vom urca pe Argo și vom pleca către Elada, fără să te mai supărăm.

— Ți-o dau, cum nu, a spus Eete ; dar trebuie să-mi dovedești că ești odraslă olimpiană, făcînd o anumită slujbă…

— Ce slujbă ? l-a întrebat Iason.

Amîndoi se priveau în ochi și își zîmbeau, dar nu cinstit. Pentru că-n inimile lor clocotea ura-nverșunată, și fiecare socotea, sub zîmbetul său prefăcut, cum să-l lovească pe celălalt.

în Iason, Hera ațîțase pofta de-a stăpîni comoara doar pentru el, nu pentru oameni, nu pentru cei ce-l așteptau să se întoarcă în Elada. Stîmise pofta de-a se face stăpîn puternic și bogat cum era regele Eete. Și Iason îi căzuse pradă acestei pofte-njositoare. Ochii-i, mai înainte limpezi, erau acuma-ntunecați de planurile ce urzea.

La rîndu-i, regele Eete fusese sfătuit, din slavă, de tatăl său, mărețul soare, cum să îi ia viața lui Iason. Și regele a arătat feciorului venit din Iolco că are-n curtea lui doi tauri, ce au picioarele de-aramă și varsă-ntruna foc pe nări. Mai are-un plug nemaivăzut făcut din fier și din aramă, mare cît bolta unei case 26. Iason să-nhame acești tauri la plugul greu, cu lanțuri bune, și să se ducă pe un cîmp, ce-i dincolo de riul Fasis. Să are cîmpul, plin de grijă, pentru că este al lui Ares. Să semene apoi pe cîmp niște colți negri de balaur 27, pe care îi păstra-ntr-un sac. Terminînd el cu semănatul, din acei colți o să răsară o ceată mare de războinici. Iason să dea lupta cu ei și să-i doboare pîn-la unul.

Iason s-a cam înfiorat, aflînd de-această încercare. însă n-a vrut să se arate ; și-a răspuns foarte liniștit că totul se va face-ntocmai. Să-i dea numai răgaz o noapte.

— Ne vom retrage toți pe Argo și-acolo ne vom sfătui, i-a răspuns regelui Eete.

— Bine. Să fie precum vrei, a-ncuviințat și regele.

Insă-i venea să rîdă-n hohot, pentru că îi băga-n capcană. Știa că Iason n-o să scape. Oștenii, răsăriți din colții aceia negri de balaur, aveau putere să-i răpună pe toți eroii-argonauți. Mai ales că lipsea Heracle…

Hera îi trimite un vis Medeei

Și fapta s-ar fi petrecut așa cum plănuia Eete. Argonauții-ar fi rămas pe acel țărm pentru vecie, îngropați sub țărînă rece. Dar Afrodita nu-i da tihnă copilei regelui, Medeea. O-nflăcăra mereu mai tare în dragostea pentru flăcăul venit pe mare din Elada.

In timpul nopții următoare fata s-a zbuciumat întruna… Dorința ei cea mai fierbinte era de-a fi cîndva regină… Zeița i-a trimis un vis. Se făcea-n vis că o lua Iason în brațe și-o urca pe Argo, și amîndoi plecau spre Iolco. Acolo se urcau pe tron. El era rege, ea regină.

Ce mult i-a plăcut visul fetii !… Și ea, trezindu-se din somn, a strigat iute două sclave. Sclavele au adus un car. A înhămat la el catîri și au pornit spre țărmul apei, unde se legăna, ușoară, corabia argonaută.

Sclavele l-au chemat pe Iason, ce sta îngrijorat pe punte. Tînărul s-a grăbit spre țărm, mînat de poftele-i aprinse de avuție și putere, care îl mistuiau acum, și-a glăsuit fetei așa :

— Cît de frumoasă ești, Medeea ! De la ospăț, cînd te-am văzut, n-am putut să te uit o clipă…

Copila s-a împurpurat : — Și eu, străine, te-am visat… căci ești voinic, ești îndrăzneț..” Meriți să ai noroc în toate…

La aste vorbe, bucuros, Iason a prins copila-n brațe. Ea s-a lăsat și i-a șoptit că ar primi să-i fie soață.

— O, ai să fii soția mea… Te voi urca pe tron în Iolco… i-a glasuit Iason repede.

— Dacă te juri să-ți fiu regină, a glăsuit atunci Medeea, voi face vrăji și ai să birui…

Ar fi aici să mai adaug că fata regelui Eete știa nenumărate vrăji. Le învățase de micuță, de la o doică vrăjitoare.

— îți jur orice, i-a răspuns Iason, ce nu avea altă dorință decît să capete mai iute neprețuita avuție…

Și, auzind făgăduiala, Medeea nu s-a mai gîndit la tatăl său, nici la orașul care pierdea lîna de aur. Avea și ea un singur gînd : să se mărite și să fie regină-n țara tesaliană.

Semănarea colților de balaur pe glie

Medeea i-a adus lui Iason o alifie fermecată. Ungîndu-se cu alifia pe trup, pe arme și pe scut, tînărul devenea mai tare decît Heracle, decît zeii. E drept că asta doar o zi. Chiar focul cel mai arzător, cea mai tăioasă dintre arme nu mai putea să-i facă rău, și el își învingea dușmanii.

Trebuie să spun că alifia era făcută dintr-o plantă care creștea-n munții Caucaz, din sîngele lui Prometeu.

Iason s-a uns cu alifia ; și-așa cum l-a-nvățat Medeea, a și pornit spre locul unde se aflau, într-o văgăună, taurii regelui Eete.

Taurii s-au zvîrlit spre el. De ar fi fost zid de cetate, ar fi căzut sub izbitură. Dar Iason a rămas pe loc. I-a prins de coarne cu putere și, ajutat de-argonauți, i-a înhămat bine la plug. Au arat cîmpul larg și neted. Pe el au semănat toți colții aceia negri de balaur.

Din colții semănați pe glie au răsărit niște uriași, cu săbii, sulițe și scuturi. Uriașii au pășit spre Iason și spre ceilalți argonauți, care stăteau mai la o parte. însă flăcăul, învățat de fata regelui, Medeea, a luat o stîncă mare în brațe și a zvîrlit-o-ntre uriași. Uriașii, văzînd stînca asta, au socotit că e de aur. S-au repezit nebuni la ea, ca niște lupi pe o mioară, și s-au certat. S-au luat la luptă, căci fiecare vrea s-o aibă. în lupta care s-a iscat, lovindu-se turbați cu ură, s-au omorît. Au pierit toți.

Văzînd că Iason biruiește, regele, ce era de față, s-a întors repede-n palat.

— Ce-i de făcut ? Vom da noi lîna acestor tineri din Elada ? a-ntrebat regele Eete pe sfetnicii săi de credință. Sau vom găsi o altă cale, ca totuși s-o păstrăm la noi ?

— Nu ! n-o vom da, au spus cu toții. Ci mîine-n zori vom strînge oastea și-i vom lovi pe-argonauți la ceasul cînd ei încă dorm…

Și cum în vremea asta noaptea se coborîse peste lume, tăcută, plină de mistere, regele a cerut și el o amînare de o zi.

— Mîine vă dau lîna de aur, spusese regele lui Iason, care venise la palat să-și ceară drepturile sale.

în sinea lui însă gîndea, cum era îndemnat de sfetnici, să-i prindă pe argonauți și să-i ucidă fără milă. Iar vasul lor să-l facă țăndări .și să-l cufunde-n rîul Fasis.

Răpirea lînei de aur

Atîta doară că Medeea aflase tot ce plănuiau tatăl său și cu dregătorii. Ea a făcut pe loc o vrajă. Tatăl și sfetnicii și oastea au căzut jos și-au adormit. Porțile s-au izbit în lături și ea a trecut fără grijă, avînd de mînă pe Absirt, fratele ei cel mititel.

S-au îndreptat spre vasul Argo.

Acolo l-au găsit pe Iason, care stătea la țărmul apei. El bănuia că va veni copila regelui Eete să-i dea un sfat, poate vreo veste…

Și, revăzîndu-se cei doi s-au strîns și s-au îmbrățișat ; și și-au jurat din nou credință. Acuma ei erau uniți. Dar nu uniți prin dragoste sau prin dorința de a fi folositori celorlalți oameni, de-a săvîrși fapte mărețe, de cinste și de glorie. Nu, ei erau înlănțuiți de pofta lor de-a fi bogați și de-a fi rege și regină.

Așa se-ntîmplă totdeauna cu cei care au firi prea slabe, lesne supuse lăcomiei. Alunecă ușor în rău…

Iară trădările Medeei față de țară și părinți pecetluiau, precum se vede, toate aceste jurăminte, ce amîndoi și le făceau noaptea, pe țărmurile apei.

Medeea l-a călăuzit pe Iason, tînărul străin, înspre dumbrava înverzită, unde era templul lui Ares. Aici, lîngă copacul sfînt, stătea de strajă un balaur. Balaur care-și căsca gura, plină de foc și de miasme către voinicul tesalian. însă Orfeu, ce-l însoțise pe Iason pînă la dumbravă, după poruncile Medeei, a început să cînte dulce, și monstrul, lung de nouă stînjeni, s-a lăsat moale la pămînt.

Iar flăcările otrăvite s-au stins în botul lui hidos. Abia mai pîl-pîiau puțin.

Medeea a zvîrlit atunci asupra lui un suc vrăjit. Sucul l-a adormit pe monstru. Și Iason, cu argonauții, s-au repezit către copac, în el lucea lîna de aur, într-o lumină orbitoare. Ei au smuls lîna din copac. Iason a pus-o pe spinare. Și au pornit, cu pas grăbit, către corabia lor, Argo.

Fuga Medeei cu Iason

Fără să șovăie o clipă, Medeea s-a urcat și ea pe puntea vasului de lemn. L-a luat alături pe Absirt. Iar Iason, care conducea această expediție, a ridicat ochii spre cer și-a mulțumit zeițelor Hera și mîndrei Afrodită, pentru tot ajutorul lor. A implorat apoi pe Zeus și pe Poseidon furtunosul zeul din care se trăgea să-i ocrotească pe tot drumul de-ntoarcere către Elada.

Unul dintre argonauți a ridicat ancora grea. Ceilalți au luat vîslele-n mîini, și vasul a pornit în jos, pe rîul Fasis, către mare.

Cum au ajuns din nou pe mare, argonauții au dat glas nemărginitei bucurii care-i înflăcăra pe toți și s-au pornit veseli să cînte. Lîna de aur strălucea și lumina pînă departe, incit nu se vedeau pe cer nici stelele scînteietoare, și nici făclia de argint a lui Selene, dalba lună. Nu se vedeau decit eroii, avînd în mijloc pe Medeea și pe Absirt ce tremura poate de frig, poate de teamă.

Toți erau veseli, fericiți, pentru că nu știau nici unul ce planuri nutrea acum Iason. Numai Medeea sta pe gînduri. Prin farmece «a cunoștea că-n Ea regele, curtenii se și treziseră din somn. Descoperiseră răpirea lînei de aur din copac și fuga fetei, a Medeei, cu fratele-i, micul Absirt.

Numai că regele Eete avea și el corăbii bune. Avea oșteni și avea prieteni, care erau adînc mîhniți că se furase din dumbravă lîna cu firele de aur.

Iar regele a poruncit să plece-ndată trei corăbii, pe urma vasului elin, și, ca să poată să-i ajungă, a hotărît ca la o vîslă să tragă-n loc de un om, doi. Vîntul bătea spre asfințit. Deci să se-ntindă pînze multe. Pînze mai mari decît acele ce se aflau pe vasul Argo.

— Și vă mai spun să nu vă-ntoarceți fără Medeea și Absirt, căci veți fi Qsîndiți la moarte ! a rostit regele Eete către oștenii ce plecau, în toiul nopții, să-i ajungă pe Iason și argonauți.

Căsăpirea micului Absirt

Iată de ce era Medeea atîta de îngrijorată. Ea știa tot ce se-intîmpla.

Intr-adevăr, a treia noapte de la plecarea lor pe mare, s-au văzut și urmăritorii.

De iapt, Iason, și-argonauții n-o luaseră pe-același drum ca la sosire, prin strîmtori28, ci, tăind marea curmeziș, plecaseră către alt țărm. Spre țărmul unde se vărsa rîul cel larg, Istrul, în mare adică-n Pontul Euxin.

Căutaseră să schimbe drumul, socotind că urmăritorii or să se-ndrepte spre strîmtori. Dar lîna ce-o aveau cu dînșii i-a dat de gol, căci scînteia ca soarele în toiul zilei. Urmăritorii au văzut dincotro vine strălucirea și, cum aveau pînze mai bune, vîslași mai mulți și odihniți, s-au încordat și erau gata… aproape gata să-i ajungă.

Și, ca să scape de primejdii, ea și acela ce-i jurase că o va face soața lui, regină în orașul Iolco, Medeea a făcut o crimă cumplită, înspăimîntătoare. Ea s-a ascuns în fundul bărcii, să n-o vadă argonauții, și-a sfîrtecat în bucățele pe micul său frate Absirt. Iar membrele însîngerate le-a risipit în largul mării, pe-ncetul, una cîte una. Cînd au aflat argonauții această crimă odioasă, s-au mî-niat nespus de tare. Erau gata s-o zvîrle-n valuri.

— Noi sîntem luptători, eroi, înfruntăm monștri, fiare, regi. Nu ucigași de rînd, de-aceia care se luptă cu copiii.

Chiar Iason s-a uimit în sine, văzînd ce fire-are Medeea. Și totuși, el a apărat-o, gîndindu-se că-i va mai fi de ajutor și-n patrie. La rugămințile lui Iason, argonauții au iertat-o și au vîslit în sus, pe Istru.Văzînd, pe valuri, colhidienii, membrele micului Absirt, s-au oprit ca să le adune. Le-au strîns bucată cu bucată și le-au adus toate pe țărm. Acolo au orînduit slujbe și jertfe pentru fiul cel sfîrtecat al lui Eete. L-au ars pe rug și au făcut serbări — cum cerea datina. Așa s-a scurs o zi întreagă.

în acest timp argonauții urcaseră pe cît se pare pe Istru-n sus, destul de mult 29. Urmăritorii și-au dat seama că nu i-ar mai putea ajunge.

Dar fiindcă nu mai îndrăzneau să se întoarcă la Eete fără Medeea și Absirt, ostașii au rămas acolo, întemeind o așezare bogată și înfloritoare, ce-a primit numele de Torni 30.După această întîmplare, argonauții au trecut, plutind pe Istru mai departe, dincolo de Iliria 31.

Intoarcerea la Iolco

Abia ajunși în altă mare, și s-a pornit cea mai grozavă dintre furtunile pe care le suferiseră în drum. Valuri se ridicau cît munții și pînzele se sfîșiau sub răsuflarea înghețată a unui vînt de miazănoapte. Vîslele se frîngeau și ele în stînci ce răsăreau din apă. Corabia argonaută era ca o coajă de nucă, zvîrlită-ncoace și încolo, sub munți de apă vineții.

Eroii abia se mai luptau și își pierduseră nădejdea că vor putea scăpa cu zile, cînd iată, a sunat un glas. Un glas puternic de la proră. Vorbea, pe cît spunea legenda, ramura sacră, din stejarul marelui Zeus, din Dodona. Ramură ce era adusă, pusă la proră, de Atena. Și ramura i-a îndemnat să plece-n marea Tireniană, în insula cea misterioasă unde-și avea sălașul Circe, o vrăjitoare renumită. Iar Circe să-i purifice de moartea micului Absirt.

Argonauții, în furtună, au întors cîrma către locul unde trăia faimoasa Circe. Cum s-au întors, a stat furtuna pe care-o trimisese Zeus ; și Argo a plutit pe mări, pe rîuri și din nou pe mări… și a ajuns pînă la Circe. Acolo s-au purificat de sîngele vărsat la Tomi.

…Și au întîmpinat, din nou, furtuni, primejdii fără număr. Sirenele i-au ispitit, prin cîntece ademenitoare, să se arunce-n apa mării. Dar i-a salvat pe toți Orfeu, care cînta mult mai frumos. Doar melodia lui duioasă le-a amintit de patrie și i-a ținut pe vasul Argo. Trecînd prin apa ce scălda două stînci : Scila și Caribda, două stînci amenințătoare, erau de asemeni să se-nece, la fel ca mai tîr-ziu Ulise. Dar s-au luptat cu valurile și au scăpat iarăși cu bine.

Au mai trecut și pe la Creta. Acolo s-au luptat cu Talos, un uriaș înspăimîntător, din neamul monștrilor de-aramă și, după multe lupte și rătăciri, au atins țărmul portului magnezian Pagase, din care Argo se pornise cu peste patru luni în urmă. în curînd au sosit la Iolco.

Corabia au închinat-o zeului mărilor, Poseidon, din care Iason se trăgea. Și Pelias a primit lîna, comoara regelui Eete. în schimb, eroul i-a cerut tronul părintelui său, Eson.

Ce-i drept, în sine chibzuia că avînd tronul și puterea, tot lui o să-i revie lîna ce și-o dorea atît de mult.

Regele l-a ținut cu vorba cît timp au stat argonauții. Dar, cum s-au risipit aceștia, Pelias n-a mai vrut să-și țină cuvîntul dat cu luni în urmă. A strîns oastea și l-a gonit pe Iason din orașul Iolco.

Pelias este fiert într-un cazan chiar de către fetele sale

Iason s-a mîniat amarnic. Visul său scump se spulbera. Și nu știa ce-ar putea face să pună mina pe putere. Atunci Medoea, vrăjitoarea, a născocit un șiretlic. S-a prefăcut că s-a certat cu soțul ei, fiul lui Eson, și a cerut un adăpost la fetele lui Pelias. Căci regele avea trei fiice. Stînd ele într-o zi de vorbă, Medeea a-nceput să spună că ea cunoaște vrăii prin care îi poate-ntineri pe oameni. Ca să le dovedească asta a umplut un cazan cu apă, și, punînd lemne dedesubt, a aprins foc cu pălălaie, și apa a-nceput să fiarbă. A luat pe urmă un berbec cel mai bătrîn din toată turma și l-a tăiat în bucățele. Bucățile le-a pus la fiert. A mai turnat un suc în apă, a mai rostit și niște vrăji. Și ce să credeți ? Dintr-o dată, bucățile s-au închegat. Din apă a ieșit un miel cu blană albă, behăind.

Copilele lui Pelias, văzînd această preschimbare, au rugat-o pe vrăjitoare să le întinerească tatăl.

Medeea s-a lăsat rugată. Fetele i-au făgăduit și un șirag de pietre scumpe, dacă le-ascultă rugămintea. Și vrăjitoarea, mulțumită că planul i se-ndeplinea, le-a sfătuit pe-aceste fete să-l taie pe bătrînul rege în opt bucăți, cu capul nouă. și să le-arunce în cazanul în care apa clocotea.

Iar fetele, căzînd în cursă, și-au doborît părintele, ca pe un taur la ospețe, și carnea lui au aruncat-o într-un cazan mare să fiarbă.

Dar cum a dat în clocot apa, Medeea le-a strigat în față că ea l-a răzbunat pe Iason, și Pelias rămîne mort.

Apoi făcînd nu știu ce vrajă, s-a arătat un car de flăcări, tras de doi șerpi înaripați. Medeea s-a urcat în car și a pierit într-o clipită.

Segele Pelias căzuse ; dar nu-ntr-o luptă vitejească precum se cade-ntre bărbați. Era răpus prin vicleșuguri și uneltiri vrăjitorești. Nimeni nu l-a lăudat pe Iason pentru-o asemenea victorie. Și el tot n-a putut să urce pe tronul mult rîvnit din Iolco. Puterea a trecut în mîna unui fecior al celui mort, un alt argonaut : Adraste.

Iason a fost silit să fugă la Creon, rege din Corint.

Glauca și Creon sînt cuprinși de flacări

Creon îl admira pe Iason pentru că adusese lîna de aur de la Ea, și l-a primit cu multă cinste. I-a dăruit și un palat, cirezi de vite și moșii.

Ar fi putut acuma Iason să viețuiască liniștit, Medeea, soața,-i dăruise și doi copii încîntători. Dar tot ce se clădește-n viață pe crime și pe vicleșug se prăbușește prea adesea. La fel și dragostea lui Iason față de soața lui, Medeea. s-a istovit de la un timp.

Toți se temeau de vrăjitoarea ce-și omorîse frățiorul și îl fier-sese în cazan pe fostul rege de la Iolco. Iar crimele pe cît se pare aștern pe chipuri niște umbre. Căci fata regelui Eete se urîțea de la un timp.

Iason nădăjduise poate că tatăl ei, de supărare, fiindcă-și pierduse și copiii și lîna cea neprețuită, o să se stingă într-o zi. Iar el, fiind bărbatul Medeei, va moșteni bogatul Ea. Dar dintr-acolo nu veneau deloc veștile așteptate, și Iason, ce iubea puterea și bogăția și plăcerea, hotărîse s-o părăsească pe soața lui de pîn-atunci și să se-nsoare cu Glauca, fata lui Creon, gazda sa. Astfel, de nu putea fi rege nici peste mare, nici la Iolco, avea să moștenească jilțul regelui Creon, din Corint.

Aflînd Medeea știrea asta s-a necăjit peste măsură. Dar cum era de stăpînită, s-a prefăcut că nici nu-i pasă și a grăit către Glauca, fiica lui Creon, cu dulceață :

– M-am săturat și eu de Iason. Mă cere regele Egeu, care domnește în Atena ; și-aș vrea să fiu și eu regină. Destul am zăbovit aicea lîngă un om fără noroc… și ca să te încrezi, frumoaso, că nu am nici o supărare, îți fac și eu un dar de nuntă… Poftim, acesta-i darul meu !….

Și vrăjitoarea, prefăcută, i-a dăruit fetei lui Creon o haină scumpă, purpurie și o cunună de mărgean.

Glauca s-a înseninat, căci tare-i mai fusese teamă de fosta soață a lui Iason. Dar cum și-a îmbrăcat veșmîntul, a simțit un fior de moarte. Corpul i-a fost cuprins de flăcări. Iară cununa îi strîngea, ca într-un clește, fruntea albă.

Ea a strigat și s-a zbătut. A vrut să-și scoată iute haina, dar stofa se ținea de trup și nu putea s-o dezlipească.

La țipetele ei grozave a alergat regele Creon. Insă cum s-a atins de fată a luat și el îndată foc. Amîndoi au pierit în flăcări32.

Fuga Medeei și prăbușirea corăbiei Argo

…Dar vrăjitoarei nemiloase nu i-au ajuns aceste crime. A luat în mînă un cuțit și și-a ucis cu el copiii al căror tată era Iason. Apoi a poruncit să vină carul său magic, tras de șerpi, și a fugit către Atena, să se mărite cu Egeu ; dar n-a stat nici acolo mult. A pus la cale alte crime. Și era gata să-l omoare pe fiul lui Egeu : Tezeu. Aflînd Egeu de uneltirea nesățioasei vrăjitoare, a izgonit-o cu rușine. Chemînd Medeea un balaur, a și zburat pînă la Ea. S-a împăcat cu tatăl său. Și… nu s-a mai aflat nimic ce s-a-ntîmplat cu vrăjitoarea.

Iason, mîhnit și fără rost după uciderea Glaucei, a rămas singur în Corint 33.

Și prin legende se mai spune că Iason, într-o zi, dormea Ia umbra vasului său Argo, pe țărm, în istmul de Corint.

Abia de închisese ochii. Prin mintea lui se perindau nenumă-ratele-ntîmplări din expediția spre Ea. Dar Argo, care-odinioară ca un delfin tăiase apa și deschisese drum pe mări cutezătorilor elini, era acuma putredă.

Iason visa lîna de aur31. Tocmai visa că se găsea din nou pe Argo și se zărise, în depărtare, o lumină. Era un munte-ntreg de aur… Cînd… lemnăria putrezită s-a prăbușit c-un zgomot surd. In cele mai frumoase vise — corabia, pe care Iason o condusese-n expediție, s-a prăbușit asupra lui… L-a-ngropat sub dărîmături. Astfel s-a stins, fără de fală și fără glorie, acela ce nu luptase pentru oameni și se iubise doar pe sine…

Note

1. Tesalia este o regiune din Grecia de nord, cu pămîntul destul de fertil. Aici creșteau prin munți cai și boi, despre care se spunea că erau cei mai frumoși din lume. Dealtfel, regii tesalieni și-au făcut cei dintîi oaste de călăreți. Chiar turmele de boi erau duse la pășune de slujitori călări, mînîndu-le cu lănci. Păstorii tesalieni erau războinici. Ei străjuiau averea cea mai de preț pe acele vremuri: cirezile de boi și hergheliile de cai. Se luptau cu dușmanii ce vroiau să le fure, sau cu fiarele din munți. Insă, în același timp, erau și pricepuți. Adunau buruieni din munții Pelion și făceau oblojeli cu care-și vindecau caii mușcați de fiare, boii înțepați de lănci sau propriile răni dobîndite în lupte. Umblînd mereu călări, păstorii tesalieni păreau că-s contopiți cu caii de sub ei. Din imaginea aceasta a călărețului contopit cu calul, imagine dăltuită pe pereții peșterilor, s-a născut poate noțiunea de centaur. Dealtfel, în limba greacă „henteo” înseamnă a înțepa cu lancea, a goni, a mina. Iar „tauros” e taur. S-ar putea ca din.

„heneto tauros” — cel care mînă tauri — să fi derivat cuvîntul centaur, cum afirmă unii mitologi. Centaurii aceștia, născociți în legendă, erau pînă

la brîu oameni și, mai jos de brîu, aveau trupuri de cai. Ei par să întruchipeze în același timp — așa cum s-a mai amintit odată — furtunile grozave din munți. De aceea se mai spune că aveau drept tată pe legendarul Ixion

— vijelia, și mamă pe Nefele — zeița norilor.

2. Dintre centauri unul este vestit. El se numește Hiron. Acest centaur Hiron este personificarea științei medicale ce o aveau păstorii. Din pricina aceasta, Asclepio-Esculap a deprins meșteșugul de a-i vindeca pe oameni în peștera lui Hiron. După cit se pare, în munții Pelion era un soi de plante ce nu se mai cunoaște. Din ele se scoteau sucuri întăritoare — un fel de vitamine — ce se dădeau copiilor și-i ajutau să crească, să se facă voinici. Tot aici, în munte, băieții învățau să îngrijească de vite sau să vîneze fiare, să mînuiască arcul, sabia și lancea, să folosească scutul. Să devină astfel viteji și să disprețuiască moartea în bătălii. In legende vedem adeseori feciori de zei sau ai unor eroi de seamă trimiși la Hiron, ca un simbol al necesității creșterii copiilor în mijlocul naturii, unde forțele li se călesc cel mai bine.
3. Motive asemănătoare, cînd un bătrîn sau o bătrînă încearcă firea și bunătatea unui flăcău plecat în lume să sâvîrșească isprăvi mari, avem și noi într-o mulțime de basme.
4. Țara lui Eete, faimoasa Colhid,a de mai tîrziu, Ceorgia de astăzi, era socotită, precum se știe, ca fiind la marginea de răsărit a pămîntului. Dincolo de ea răsărea soarele în fiecare zori de zi.
5. Hele se tîlcuiește prin „cea strălucitoare”. Același sens îl are și numele Helena, Elena. Iar Frixos înseamnă cel care freamătă, care scînteiază. Amândoi par a fi simbolul luminii reflectate în nori. A doua nevastă a Ivi Atamas era regina Ino, mama lui Learh și Melicerte (vezi legenda despre zeul Dionisos).
6. Berbecele cu lina de aur simbolizează poate norii călători. Norii se nasc din ape, ar fi deci tot niște odrasle ale lui Poseidon, zeul apelor. Cînd soarele răsare, îi poleiește. Ei par uneori făcuți în întregime din aur.
7. Este vorba de strîmtoarea Dardanele.
8. în limba greacă „argo” înseamnă ușoară. într-un basoreUef, frumos și expresiv, lucrat în teracotă de către un artist antic necunoscut. îi vedem pe argonauți cum își construiesc cu pricepere, cu înțelepciune, tasul pe care vor pluti înspre țara regelui Eete. în stingă este Iason, avînd pe cap un coif cu creastă. Scutul și sabia le-a pus însă alături. Pentru că

— ajutat de un argonaut — el întinde plnza pe catarg. Munca se vede a fi pe sfîrșite. Totuși, cu multă grijă, un alt argonaut mai înfrumusețează cu dalta și ciocanul o parte a corăbiei, sau poate încrustează acolo crenguța din copacul lui Zeus. In folclorul românesc avem și noi adesea elemente naturale : crenguțe, frunze, buruieni fermecate, care slujesc eroilor noștri.

9. Atena, zeița înțelepciunii, era considerată ca sfătuitoarea și sprijini-toarea tuturor eroilor. O vedem dînd ajutor lui Prometeu, Heracle, Tezeu,

Perseu ș.a. Aceasta ca un semn că eroii și faptele lor nu trebuiau să se bizuie numai pe îndrăzneală, ci și pe înțelepciune.

10. Sînt unii învățați care afirmă că o parte din legendă este adevărată, că expediția către extremitatea estică a Mării Negre s-ar fi făcut, probabil, cam cu optzeci de ani înaintea războiului renumit al Troiei. Bineînțeles că toate acestea sînt supoziții. Nu avem destule date și nu putem să știm ce a fost și cînd a fost. Insă, de bună seamă, legenda cîntă pe acei navigatori care au cutezat întîia oară să plece în mari călătorii, deschizînd drum spre răsărit, pe ape, negoțului elin. Aceștia au înfruntat primejdii și furtuni nenumărate. S-au luptat cu popoare necunoscute, l-au înfrînt pe localnici și i-au silit să dea tot ce aveau mai de preț. Au adus apoi cu ei bogății și aur mult în Elada. Insă, ca să înfrumusețeze această aventură, poeții au născocit că pe corabia Argo s-ar fi urcat cei mai de seamă eroi și ei au trăit fel de fel de întîmplări de dragoste și lupte. Tot poeții au născocit, după dorințele basileilor, care doreau să-și legitimeze cuceririle, că marii olimpieni : Zeus, Hera, Atena și, mai tîrziu, Afrodita i-ar fi ajutat să învingă. Prin această așa-zisă protecție a marilor olimpieni se dovedea neîndoios că regii elini aveau dreptul să cutreiere mările și să le stăpînească, să cucerească orice ținut și să adune bogățiile pe care și le doreau.
11. Plecarea se spune că s-ar fi făcut din portul magnezian Pagase.
12. După unele legende, au fost uciși și toți băieții, ca aceștia, crescînd mari, să nu-și răzbune tații.
13. Regina din Lemnos se numea Hipsipila.
14. Propontida — adică aceea care deschidea calea spre Pontul Euxin — era Marea Marmara.
15. Țară din Asia de sud-est, cu capitala la Pergam.
16. Argonautul Polifem, care a auzit strigătul lui Hilas, răpit de nimfe, și a plecat, alături de Heracle, în căutarea lui, a fost întemeietorul legendar al orașului Hios.
17. In Misia au rămas Heracle, Polifem și Hilas.
18. Unde se află Scutari, sau Uskiidar, în Turcia. Față în față cu Scutari se știe că se află Istambulul.
19. Lupta aceasta cu pumnii este strămoașa boxului. Numai că luptătorii din antichitate își legau pumnii cu niște curele, și de curele erau prinse plăci mici de aramă, colțuroase, care striveau carnea și sfărîmau oasele.
20. Strîmtoarea Bosfor.
21. Pînă în preajma orașului Istambul se întindeau odinioară hotarele Traciei.
22. Simplegade înseamnă stîncile care se izbesc între ele. Și în basmele noastre se găsesc de multe ori stînci sau munți care se izbesc cap în cap.
23. Grecii îi ziceau, la început, Mării Negre : Pontul Axeinos, adică marea neospitalieră, fiindcă avea mereu furtuni. După ce au cunoscut-o mai bine și au văzut că are țărmuri roditoare și bogate, i-au schimbat vechiul

188

nume și i-au spus Pontul Euxeinos sau Pontul Euxin, adică marea ospitalieră.

24. Este vorba de rîul Rion din Georgia.
25. Palatul sclipitor pe care îl avea Eete, ca fiu al astrului ceresc, reprezenta pentru elini lumina aurie ce se vede, în zori, spre răsăritul lumii și se reflecta în apa Mării Negre, în lungi coloane argintii.
26. Atît taurii cu picioarele de aramă, cît și plugul erau creațiile lui Hefaistos.
27. Colții ce trebuiau semănați pe cîmpul lui Ares erau tot din botul balaurului doborît de Cadmos, cînd fundase orașul Teba. Fuseseră dăruiți regelui de zeul Ares.
28. La înapoiere, argonauții nu au mai trecut prin strîmtoarea Bosfor, in Marea Marmara, ci s-au îndreptat direct către țărmul nostru, unde este astăzi orașul Constanța. Se spune că Istrul-Dunărea ar fi avut odinioară aici un braț.
29. Cît timp au durat slujbele pentru Absirt, argonauții ar fi ajuns, după legendă, cam prin regiunea Cazanelor.
30. Aceasta este legenda înființării orașului Torni sau Tomis, cum i-au spus romanii. In grecește, numele s-ar tîlcui prin locul celui tăiat (temio înseamnă tăiat), ca o amintire a faptului că micul Absirt fusese tăiat aici în bucățele de Medeea.
31. Este vorba de Marea Adriatică. Grecii vechi credeau că fluviul Dunărea unea Marea Neagră cu Marea Adriatică.
32. Această nouă crimă a fetei regelui Eete este povestită în versurile zguduitoare ale tragediei lui Euripide : „Medeea”.
33. Spre deosebire de Heracle, Tezeu, Perseu și alți eroi, Iason închipuie pe omul viteaz și generos, la început, ce părăsește mai apoi calea dreaptă. Nu mai este folositor semenilor săi aflați în suferință și luptă doar pentru sine, cu orice mijloc : jurăminte, cuvinte mari și promisiuni — pe care nu și le respectă — numai ca să-și atingă scopul. Eroii l-au urmat pe Iason, căci el fusese năpăstuit de Pelias. El i-a chemat, în numele dreptății și în folosul elinilor, de-a dobîndi lina de aur. Eroii erau bucuroși să sâvîrșească fapte mari, îndrăznețe, să cutreiere și să cunoască lumea, să deschidă drumuri noi pe mări, să nimicească monștrii și fiare, să biruie pe regii hapsîni. In toiul expediției ajunși în Colhida, sau poate chiar mai dinainte, Iason cade pradă poftei de mărire și avere. De aceea el devine egoist, meschin și ia parte la crime. Ca să înfiereze astfel de fapte, cîntăreții antici subliniau în legende tragicul sfîrșit al lui Iason.
34. Lina de aur pare a fi și simbolul bogățiilor din țările răsăritene, pe care elinii le-au rîvnit mult, întotdeauna.