Colierul reginei – carte word/pdf download – Volulmul 1

Alexandre Dumas
COLIERUL REGINEI
Volumul 1

Capitolul I

Un bătrân gentilom și un bătrân majordom

Cam în primele zile ale lunii aprilie 1784, în jurul ceasurilor trei și un sfert dupăamiază, bătrânul mareșal de Richelieu, vechea noastră cunoștință, după ce își îmbibase el însuși sprincenele cu o vopsea parfumată, împinse cu mâna oglinda pe care o ținea valetul său ― urmașul care nu l-a putut niciodată egala pe devotatul Rafé ― și, clătinând capul într-un fel care era numai al lui, zise:
— Să mergem, e destul de bine așa ― și, ridicându-se de pe fotoliu, scutură cu un gest tineresc pulberea de pudră albă ce zburase din perucă pe pantalonii de catifea albastru-deschis. Apoi, după ce făcu de câteva ori înconjurul cabinetului, examinându-și cu încântare pasul încă elastic, strigă: Să vină majordomul!
Cinci minute mai târziu, majordomul se prezentă în costum de ceremonie.
Mareșalul luă un aer grav, așa cum o cerea situația.
— Domnule ― spuse el ― presupun că mi-ai pregătit o masă bună.
— Desigur, monseniore.
— Ai primit lista invitaților mei, nu-i așa?
— Și am reținut numărul cu exactitate, monseniore. Nouă tacâmuri, nu este așa? — Sunt tacâmuri și tacâmuri, domnule!
— Da, monseniore, dar…
Mareșalul îl întrerupse pe majordom, schițând un gest de nerăbdare, atenuat, cei drept, de ținuta sa maiestuoasă.
— Dar… nu este un răspuns, domnule și de fiecare dată când aud cuvântul dar și l-am auzit de multe ori în optzeci de ani, ei bine, domnule, de fiecare dată când l-am auzit, sunt dezolat că trebuie să ți-o spun, însoțea o prostie.
— Monseniore!…
— Mai întâi, la ce oră vei servi masa?
— Monseniore, burghezii mănâncă la două, magistrații la trei, nobilimea la patru.
— Și eu, domnule?
— Monseniorul va mânca astăzi la ora cinci.
— Oh! Oh! La ora cinci!
— Da, monseniore, ca regele.
— Și de ce ca regele?
— Pentru ca pe lista pe care monseniorul mi-a făcut cinstea să mi-o trimită se află numele unui rege.
— Nu este adevărat, domnule, te înșeli; printre invitații mei de azi nu se află decât simpli gentilomi.
Monseniorul vrea fără îndoială să glumească cu umilul său servitor și îi mulțumesc pentru cinstea pe care mi-o face, dar domnul conte de Haga, care este unul dintre invitații monseniorului…
— Ei bine?
— Ei bine, contele de Haga este un rege.
— Nu cunosc nici un rege care să se numească astfel.
— Atunci să mă ierte monseniorul ― spuse majordomul, înclinându-se ― dar am crezut, am presupus…
— Datoria dumitale nu este să crezi, domnule! Datoria dumitale nu este să presupui!

Ceea ce ai dumneata de făcut, este să citești ordinele pe care ți le dau, fără să adaugi nici un comentariu. Când vreau să se știe un lucru, spun; când nu spun, înseamnă că nu vreau să se știe.
Majordomul se înclină a doua oară și de data aceasta mai respectuos poate decât dacă ar fi vorbit unui rege.
— Prin urmare, domnule ― continuă bătrânul mareșal ― de vreme ce nu am la masă decât gentilomi, vei binevoi să mă servești la ora patru, ora mea obișnuită.
Nici dacă și-ar fi auzit condamnarea la moarte, bătrânul slujitor nu s-ar fi posomorât mai tare ca la auzul acestui ordin. Palid, copleșit de povara mustrării, se clătină ca și când ar fi primit o lovitură. Apoi, revenindu-și, spuse cu curajul pe care ți-l dă numai disperarea:
— Întâmplă-se ce s-o întâmpla, monseniore, dar nu veți lua masa decât la ora cinci.
— Cum asta? strigă Richelieu, ridicându-se din fotoliu.
— Deoarece este absolut imposibil ca monseniorul s-o facă înainte de această oră.
— Domnule ― rosti bătrânul mareșal înălțându-și semeț capul încă tânăr și vioi ― ești pare-mi-se de douăzeci de ani în serviciul meu, nu-i așa? — Douăzeci și unu, o lună și două săptămâni, monseniore.
— Ei bine, domnule, acestor douăzeci și unu de ani, o lună și două săptămâni nu le vei mai adăuga nici măcar o zi, nici măcar o oră, înțelegi? strigă mânios bătrânul, încruntându-și sprâncenele vopsite și mișcându-și nervos buzele subțiri. Începând din această seară îți vei căuta alt stăpân. În casa mea nu îngădui să fie rostit cuvântul imposibil. E prea târziu pentru mine să mai învăț acest cuvânt. Nu am timp de pierdut.

Majordomul se înclină pentru a treia oară.
— Mă veți concedia, monseniore, astă-seară, dar numai după ce-mi voi fi făcut datoria așa cum se cuvine, până în ultima clipă. Făcu apoi doi pași de-a-ndărătelea, retrăgându-se spre ușă.
— Ce înțelegi dumneata prin se cuvine! strigă mareșalul. Află, domnule, că lucrurile trebuiesc făcute aici cum îmi place mie, iată ceea ce se cuvine. Ori eu am hotărât să iau masa la patru și nu îngădui ca atunci când vreau să iau masa la patru, dumneata să mi-o servești la cinci.
— Domnule mareșal ― replică sec majordomul ― am fost pivnicer la domnul prinț de Soubise și intendent la domnul prinț cardinal Louis de Rohan. La primul, maiestatea sa, răposatul rege al Franței, lua masa o dată pe an; la al doilea, maiestatea sa împăratul Austriei lua masa o dată pe lună. Știu deci cum trebuiesc serviți suveranii, monseniore. În zadar, când lua masa la domnul de Soubise, regele Ludovic al XV-lea trecea drept baronul de Gonesse, tot rege era; în zadar, când află la domnul de Rohan, împăratul Joseph trecea drept contele de Fockenstein, tot împărat era. Dumneavoastră, domnule mareșal, primiți astăzi un oaspete care își zice, chipurile, contele de Haga; contele de Haga nu este altul decât regele Suediei. Domnule mareșal, sau voi părăsi în seara asta palatul, sau domnul conte de Haga va fi tratat ca un rege.
— Iată ce mă ostenesc în zadar să te împiedic, domnule încăpățânat; contele de Haga dorește cel mai strict, cel mai desăvârșit incognito. La naiba! Recunosc acum toate ridicolele voastre vanități cu șervetul pe braț! Nu regalitatea o onorați, ci pe voi înșivă vă flatați cu banii noștri.
— Presupun ― răspunse acru majordomul ― că senioria voastră glumește, desigur, pomenind de bani.
— La dracu! exclamă mareșalul, aproape umilit. Cine vorbește despre bani? Nu încerca să schimbi vorba, și-ți repet, că nici nu vreau s-aud despre prezența vreunui rege la această masă.
— Dar, domnule mareșal, drept cine mă luați? Credeți că sunt un idiot? Dar nu va fi nici o clipă vorba despre vreun rege.
— Atunci nu te mai încăpățâna și servește masa la ora patru.
— Nu pot, domnule mareșal pentru că la ora patru nu voi fi primit ceea ce aștept.
— Dar ce aștepți? Un pește? Întocmai ca domnul Vatel.
— Domnul Vatel, domnul Vatel… ― repetă majordomul.
— Ei bine! Te revoltă aceasta comparație?
— Nu; numai că din pricina unei nenorocite de lovituri de sabie, cu care domnul Vatel și-a străpuns trupul, iată-l nemuritor.
— Ah! Ah! Și dumneata, domnule, găsești prea ieftin plătită această glorie?
— Nu, monseniore, dar sunt atâția alții printre noi care îndură suferințe și umilințe de o sută de ori mai grele decât o lovitură de sabie, lucru care nu le aduce de loc nemurirea.
— Ei, domnule, încă n-ai aflat că, pentru a fi nemuritor, trebuie sau să fii mort, sau să faci parte din Academie.
— Dacă este așa, stăpâne, mai bine să rămâi în viață și să-ți faci datoria. În loc să mă omor, voi încerca să slujesc așa cum ar fi slujit și Vatel dacă domnul prinț de Condé ar fi avut răbdare să aștepte o jumătate de oră.
— Dar bine, domnule, dumneata făgăduiești minuni; ești tare iscusit.
— Minuni? Nici vorbă, monseniore.
— Dar, în sfârșit, ce aștepți?
— Monseniorul dorește să-i spun?
— Pe legea mea, mor de curiozitate.
— Ei bine, monseniore, aștept o sticlă cu vin.
— O sticlă cu vin?! Lucrul începe să mă intereseze, domnule. Explică-mi.
— Iată despre ce este vorba, monseniore. Maiestatea sa regele Suediei, să-mi fie iertat, am vrut să spun, excelența sa contele de Haga, nu bea altceva decât vin de Tokay.
— Ei bine, n-ai să-mi spui că sunt atât de sărac încât să nu am Tokay în pivnița mea! În acest caz, va trebui să-l concediem numai decât pe pivnicer. — Dimpotrivă, monseniore, mai aveți cel puțin șaizeci de sticle.
Ei bine, doar n-ai să pretinzi că domnul conte de Haga bea șaizeci și una de sticle de vin la o singură masă!
— Răbdare, monseniore. Când domnul conte de Haga a venit pentru prima dată în Franța și nu era decât moștenitorul tronului, a luat masa la răposatul rege, care primise douăsprezece sticle de Tokay din partea maiestății sale împăratul Austriei. Știți că Tokay-ul din cea mai bună podgorie este rezervat pivnițelor imperiale și că ceilalți suverani nu beau din el decât atunci când maiestatea sa împăratul binevoiește să le trimită?
— Știu.
— Ei bine, monseniore: din aceste douăsprezece sticle din care a gustat prințul moștenitor și pe care le-a prețuit în mod deosebit, din aceste douăsprezece sticle, astăzi nu mai există decât două.
— Oh! Oh!
— Una din ele se afla încă în pivnițele regelui Ludovic al XVI-lea.
— Și cealaltă?
— Tocmai asta e, monseniore. Cealaltă sticlă, ei bine! Cealaltă, a dispărut ― rosti cu un surâs triumfător majordomul, care vedea apropiindu-se pentru el o victorie binemeritată
— Și cine a făcut-o să dispară?
— Unul dintre prietenii mei care-mi este foarte obligat: pivnicerul răposatului rege.
— Aha! Și care ți-a dat-o dumitale.
— Desigur, monseniore ― rosti cu mândrie majordomul.
— Și ce-ai făcut cu ea?
— Am depus-o cu mare grijă în pivnița stăpânului meu.
— A stăpânului dumitale? Și cine era stăpânul dumitale pe vremea aceea, domnule?
— Monseniorul cardinal prințul Louis de Rohan.
— Ah, Dumnezeule! La Strasbourg?
— La Saverne.
— Și ai trimis să mi se aducă mie această sticlă?! strigă bătrânul mareșal.
— Întocmai, monseniore ― răspunse majordomul, cu tonul cu care ar fi spus:
“Nerecunoscătorule!”

Ducele de Richelieu strânse mâna bătrânului servitor, exclamând:
— Domnule, îți cer scuze, ești regele majordomilor!
— Și dumneavoastră mă alungați! răspunse acesta, cu o mișcare a umerilor și a capului ce nu se poate reda.
— Dimpotrivă, voi plăti o sută de pistoli pentru această sticlă.
— Și cu încă o sută cât îl va costa pe domnul mareșal cheltuielile drumului, fac două sute de pistoli. Dar monseniorul va admite că este o nimica toată.
— Admit tot ce vrei, domnule și în plus, începând de astăzi îți dublez leafa.
— Monseniore, nu o merit, nu mi-am făcut decât datoria.
— Dar, în sfârșit, când va apare curierul dumitale valorând o sută de pistoli?
— Monseniorul să judece singur dacă mi-am pierdut timpul: când ați fixat dineul?
— Cred că acum trei zile.
— Unui curier de nădejde îi trebuiesc douăzeci și patru de ore la dus, douăzeci și patru la întors.
— Îți mai rămâneau douăzeci și patru de ore. Prinț al majordomilor, cum ai folosit aceste douăzeci și patru de ore?
— Vai, monseniore, le-am pierdut. Ideea nu mi-a venit decât a doua zi după ce mi-ați dat lista invitaților. Mai puneți la socoteală și timpul necesar negocierilor și-o să vedeți, monseniore, că cerându-vă un răgaz până la ora cinci, nu v-am cerut decât strictul necesar.
— Cum? Sticla nu este încă aici?
— Nu, monseniore.
— Dumnezeule! Dar ce se întâmplă dacă colegul dumitale din Saverne este la fel de de-votat domnului prinț de Rohan cum îmi ești dumneata mie?
— Ei bine, monseniore?…
— Dacă va refuza să predea sticla, cum ai fi făcut și dumneata?
— Eu, monseniore?
— Da, dumneata, bănuiesc că dumneata n-ai fi dăruit o asemenea sticlă dacă ea s-ar fi aflat în pivnițele mele?
— Cer cu umilința iertare monseniorului, dar dacă un confrate ar fi trebuit să servească un rege și mi-ar fi cerut cea mai bună sticlă de vin pe care o aveați, i-aș fi dat-o imediat.
— Oho! exclamă mareșalul, cu o ușoară strâmbătură.
— Numai ajutând, putem fi ajutați, monseniore.
— Iată-mă ceva mai liniștit ― suspină mareșalul ― deși ghinionul încă ne mai poate urmări.
— Cum anume, monseniore?
— Dacă sticlă se sparge?
— Oh, monseniore, n-am mai auzit că un om să fi spart vreodată o sticlă de vin prețuind două mii de livre.
— Ai dreptate, să nu mai vorbim despre asta. La ce oră vine curierul dumitale?
— La ora patru fix.
— Atunci ce ne împiedică să cinăm la ora patru ― reluă mareșalul, încăpățânat ca un catâr de Castilia.
— Monseniore, am nevoie de o oră pentru ca vinul meu să se limpezească și asta numai datorită unui procedeu inventat de mine. Altfel, mi-ar fi trebuit trei zile.
Plecând capul, mareșalul se recunoscu încă o dată înfrânt în fața slujitorului sau.
— De altfel ― continuă acesta ― invitații monseniorului, știind că au cinstea de a lua masa cu domnul conte de Haga, nu vor sosi decât la ora patru și jumătate.
— Alta acum!
— Fără îndoială, monseniore; invitații monseniorului sunt: domnul conte de Launay, doamna contesă Du Barry, domnul de La Pérouse, domnul de Favras, domnul de Condorcet, domnul de Cagliostro și domnul de Taverney?
— Ei bine?
— Ei bine, monseniore, să procedăm metodic: domnul de Launay vine de la Bastilia; și cu ghețușul care acoperă acum drumurile, va face trei ore bune de la Paris.
— Da, dar va pomi la drum imediat după masa deținuților, deci la douăsprezece; asta o știu și eu.

Iertare, monseniore; dar de când monseniorul a fost la Bastilia, ora mesei s-a
schimbat. Bastilia mănâncă la ora unu.
— Învățăm în fiecare zi câte ceva, domnule. Continuă.
— Doamna Du Barry vine de la Luciennes pe un drum care coboară tot timpul și cu polei…
— O, asta nu o va împiedica să fie punctuală. De când nu mai este decât favorita unui duce, nu mai face pe regina decât cu baronii. Dar înțelege și dumneata că trebuie să mâncăm devreme, din pricina domnului de La Pérouse, care pleacă astăseară și care nu va voi, de bună seamă, să întârzie.
— Monseniore, domnul de La Pérouse e la rege: discută cu maiestatea sa geografie, cosmografie. Deci regele nu-l va lăsa pe domnul de La Pérouse să plece devreme.
— Posibil.
— Sigur, monseniore. Tot așa se vi întâmpla cu domnul de Favras, care se află la domnul conte de Provence și care îi vorbește fără îndoială despre piesa domnului Cabon de Beaumarchais.
— Despre Nunta lui Figaro.
— Da, monseniore.
— Știi că ești un adevărat literat, domnule!
— În timpul liber citesc, monseniore
— Mai rămâne domnul de Condorcet, care, în calitatea sa de geometru, știe foarte bine ce înseamnă exactitatea.
— Da, însă se va cufunda într-un calcul, iar când va sfârși, se va afla într-o întârziere de o jumătate de oră. În ce-l privește pe contele de Cagliostro, acest senior este străin și locuiește de puțin timp la Paris, astfel că s-ar putea să nu cunoască încă perfect viața de la Versailles și se va lăsa așteptat.
— Bine ― spuse mareșalul ― în afara lui Taverney, ai numit pe toți invitații și ai făcut-o într-o ordine demnă de Homer și de bietul meu Rafé.
Majordomul se înclină.
— Nu am vorbit încă despre domnul de Taverney ― spuse el -pentru că domnul de Taverney este un vechi prieten, care se va conforma uzanțelor. Iată, cred, monseniore, cele opt tacâmuri de astă-seară, nu este așa?
— Perfect! Unde ne servești masa, domnule?
— În sala cea mare, monseniore.
— Vom îngheța.
— O încălzesc de trei zile, monseniore și am reglat temperatura la optsprezece grade.
— Foarte bine! Dar iată că bate jumătate… Mareșalul aruncă o privire spre pendulă: Este ora patru și jumătate, domnule.
— Da, monseniore și iată un cal care intra în curte; este sticla mea cu vin de Tokay.
— Dacă aș putea fi servit încă douăzeci de ani în felul acesta spuse bătrânul mareșal, întorcându-se spre oglindă în timp ce majordomul alergă la datorie.
— Douăzeci de ani! rosti o voce exuberantă chiar în clipa în care ducele se îndrepta spre oglindă ― douăzeci de ani, scumpul meu mareșal, ți-i doresc. Atunci însă eu voi avea șaizeci și voi fi bătrână.
— Dumneavoastră, contesă! strigă mareșalul. Dumneavoastră prima!?
Dumnezeule, cât de proaspătă și de frumoasa sunteți!
— Spuneți mai bine cât de înghețată sunt, duce.
— Vă rog, treceți cât mai repede în budoar.
— Ah! Un tête-a-tête, mareșale?
— În trei ― replică o voce spartă.
— Taverney! exclamă mareșalul. Pacostea care strică dispoziția tuturor! șopti el la urechea contesei.
— Un înfumurat! murmură doamna Du Barry, râzând în hohote. Trecură toți trei în camera de alături.

descărcați cartea gratuit direct de aici:…