După douăzeci de ani

de AnnaE 1.944 de citiri
Descarcă fișierul · DOCX sau citește mai jos
Aa

Alexandre Dumas
După douăzeci de ani

PARTEA ÎNTÎIA

I
FANTOMA LUI RICHELIEU

Într-o încăpere a Palatului Cardinal, pe care o cunoaștem, la o masă cu colțurile ferecate în argint aurit, încărcată de hîrtii și de cărți, ședea un om cu capul sprijinit în mîini.
Îndărătul lui se afla un cămin impunător, împurpurat de răsfrîngerile jăraticului și în care tăciunii aprinși se mistuiau printre mari grătare aurii. Licărirea căminului învăluia din spate veșmîntul măreț al acestui visător, pe care îl lumina din față un candelabru plin de lumînări.
Văzînd mantia aceasta roșie și bogatele-i dantele, fruntea aceasta palidă și plecată sub povara gîndurilor, însingurarea ce domnea aici în încăpere, muțenia anticamerelor și pasul măsurat al străjilor pe coridor, ai fi crezut că umbra cardinalului Richelieu se afla și acum în cabinetul său.
Vai, era, într-adevăr, numai umbra marelui era! Franța slăbită, autoritatea regelui nesocotită, nobilii deveniți iarăși puternici și nesupuși, dușmanul încălcînd hotarele – totul stătea mărturie ca Richelieu nu mai era.

Dar ceea ce dovedea și mai grăitor că mantia cea roșie nu-l înveșmînta pe bătrînul cardinal era tocmai această însingurare ce părea – așa cum am spus – mai degrabă a unei năluci, decît a unui om viu; erau coridoarele pustii de curteni și curțile ticsite de străji: era batjocura ce urca din stradă și năvălea pe ferestrele acestei încăperi zguduite de răsuflarea unui întreg oraș coalizat împotriva ministrului; era, în sfîrșit, zgomotul depărtat și mereu reînnoit al împușcăturilor, din fericire slobozite aiurea, numai ca să dea a înțelege gărzilor, elvețienilor, mușchetarilor și ostașilor de veghe în jurul Palatului Regal – întrucît însuși Palatul Cardinal își schimbase numele – că și poporul avea arme.
Această fantomă a lui Richelieu era Mazarin.
Și Mazarin era singur și se simțea slab.
— Venetic! murmură el. Italian! Uite ce-mi tot aruncă în obraz! Cu vorba asta l-au ucis, l-au spînzurat și l-au sfîșiat pe Concini și, dacă i-aș lăsa, m-ar ucide, m-ar spînzura și m-ar sfîșia și pe mine la fel, cu toate că nu le-am făcut nicicînd alt rău, decît doar că i-am stors nițeluș. Nerozii! Nu pricep că dușmanul lor nu-i acest italian care vorbește prost franțuzește, ci mai curînd aceia care au darul să le îndruge cuvinte frumoase cu un atît de curat și cuceritor accent parizian.
Da, da, urmă ministrul cu surîsul fin, care de astă dată părea ciudat pe buzele-i pale, da, larma voastră îmi spune că soarta favoriților e nesigură; dar, dacă știți asta, ar trebui să știți deopotrivă că eu nu sînt un favorit oarecare! Contele de Essex avea un minunat inel împodobit cu diamante, pe care i-l dăruise regeasca lui amantă; eu am doar un simplu inel cu două inițiale și o anume zi gravate pe el, însă inelul acesta a fost binecuvîntat în capela Palatului Regal; de aceea pe mine n-au să mă doboare, așa cum ar pofti. Tot urlînd: „Jos cu Mazarin!”, nu-și dau seama ca eu îi fac să strige cînd trăiască Beaufort, cînd trăiască Prințul, cînd trăiască Parlamentul! Ei bine, domnul de Beaufort e închis la Vincennes, Prințul îi va călca pe urme dintr-o zi în alta, iar Parlamentul…

Aici surîsul cardinalului căpătă o expresie de ură, de care chipu-i blajin nu părea în stare.
— Ei bine! Parlamentul… vedem noi ce facem și cu Parlamentul; acum îi avem pe Orléans și pe Montargis. Ah, am să las timpul să lucreze! Toți cîți au început să strige “Jos cu Mazarin” vor sfîrși prin a-i huli pe fiecare dintre ei, rînd pe rînd. Richelieu, pe care îl urau atunci cînd trăia și de care vorbesc mereu de cînd a murit, a fost încă și mai înjosit decît mine; căci el s-a văzut alungat de cîteva ori și s-a temut de și mai multe ori de asta. Pe mine însă regina nu mă va alunga niciodată și, dacă voi fi silit să mă plec voinței poporului, ea va fi alături de mine; dacă fug eu, va fugi și ea, și-o sa vedem noi atunci ce fac răzvrătiții fără regină și fără rege. Ah, barem de n-aș fi străin, de-aș fi barem francez, barem gentilom!
Și căzu din nou în visare.
Într-adevăr, situația era critică și ziua care abia se sfîrșise o complicase și mai mult. Mazarin, veșnic îmboldit de respingătoarea-i lăcomie de bani, strivise poporul sub povara impozitelor, și poporul, căruia nu-i mai rămăsese decît sufletul – după vorba procurorului general Talon – cum nu-și putea pune sufletul la mezat, poporul, pe care încercau să-l facă să-și păstreze răbdarea cu larma stîrnită în jurul unor victorii, dar care găsea că gloria nu-i carne să-ți potolești foamea cu ea, poporul începuse să murmure cam de multișor.

Dar asta nu era tot; fiindcă, atunci cînd doar poporul murmură, curtea, ținută departe de către burghezie și gentilomi, nu-l aude; Mazarin avusese însă nesocotința sa se atingă de magistrați! El vînduse douăsprezece titluri de raportor în Consiliul de Stat și, cum magistrații plăteau bani grei pentru slujba lor, iar numirea acestor noi doisprezece urma să le micșoreze procopseala, cei vechi ținuseră sfat și juraseră pe Evanghelie să nu îngăduie una ca asta și să se împotrivească din răsputeri persecuțiilor curții, făgăduindu-și totodată că, dacă din pricina acestei răzvrătiri vreunul dintre ei și-ar pierde slujba, să pună toți mînă de la mînă ca să-l despăgubească.

Și iată ce se întîmplase din aceste două motive:
În ziua de 7 ianuarie, șapte-opt sute de negustori din Paris se strînseseră laolaltă și, revoltați de o nouă dare plănuită pentru proprietarii de case, trimiseră pe zece dintre ei să vorbească ducelui de Orléans, care, potrivit vechiului său obicei, căuta să cîștige simpatia mulțimii. Ducele de Orléans îi primise, și ei declarară răspicat că sînt hotărîți să nu plătească nici o lăscaie din darea cea nouă, chiar de-ar fi să se apere cu arma în mînă de oamenii regelui veniți să o perceapă. Ducele de Orléans îi ascultase cu mare bunăvoință, le dăduse nădejdea unei oarecare îndulciri, le făgăduise să înfățișeze reginei păsul lor și-i concediase cu vorba dintotdeauna a maimarilor: „Vom vedea.”
La rîndul lor, în ziua de 9, magistrații veniseră la cardinal, și unul dintre ei, împuternicitul celorlalți, îi vorbise cu atîta hotărîre și îndrăzneală, încît cardinalul rămăsese uluit; și scăpase de ei la fel ca și ducele de Orléans, zicînd că are să vadă ce e de făcut.
Și atunci, ca să vadă ce e de făcut, convocase consiliul și trimisese după ministrul de finanțe d’Emery.
Acest d’Emery era foarte urît de popor, mai întîi fiindcă era ministru de finanțe și orice ministru de finanțe trebuie să fie urît; apoi, se cuvine să adăugăm că o și merita nițel.

Era fiul unui bancher din Lyon, pe care îl chema Particelli și care, dînd faliment, își schimbase numele în d’Emery. Cardinalul Richelieu, recunoscînd într-însul un cap financiar, îl prezentase regelui Ludovic al XII-lea drept domnul d’Emery și, dornic să-i obțină numirea ca inspector general de finanțe, găsise numai cuvinte de laudă pentru el.
— Minunat! a rostit regele. Mă bucur că îmi vorbești despre domnul d’Emery pentru această funcție care cere un om cinstit. Auzisem că ai vrea să-l numești pe ticălosul de Particelli și mă temeam că ai să mă silești să-l accept.
— Sire, răspunse cardinalul, majestatea-voastră să fie liniștit: Particelli de care ați pomenit a fost spînzurat.
— A, cu atît mai bine! exclamă regele. Nu degeaba mi se spune mie Ludovic cel drept.
Și semnă numirea lui d’Emery.
Era același d’Emery care devenise între timp ministru de finanțe.
Așadar, i s-a trimis vorbă că e chemat de către cardinal și el s-a ivit în grabă, palid și înspăimîntat, îngăimînd că fiul său era cît pe ce să fie ucis chiar în acea zi în fața Palatului: mulțimea îl oprise și-i ceruse socoteală pentru luxul neveste-si, care se lăfăia într-o casă tapisată în catifele roșii împodobite cu ciucuri de aur. Ea era fiica lui Nicolas de Camus, ministru în 1617, cel care venise la Paris cu douăzeci de franci în pungă și care, după ce-și asigurase o rentă de patruzeci de mii de franci, împărțise de curînd nouă milioane odraslelor sale.

Fiul lui d’Emery era cît pe ce să fie strivit din pricina unuia dintre răzvrătiți, care striga că trebuie stors pînă va da îndărăt tot aurul pe care-l înghițise. În acea zi, consiliul nu a luat nici o hotărîre, ministrul fiind prea copleșit de cele petrecute ca să se mai poată gîndi și la altceva.
A doua zi, primul președinte, Mathieu Molé, al cărui curaj în toate aceste împrejurări – zice cardinalul de Retz – nu s-a dovedit cu nimic mai prejos de cel al ducelui de Beaufort și al prințului de Condé, adică a doi bărbați socotiți cei mai neînfricați din Franța – a doua zi, primul președinte a fost și el atacat; mulțimea amenința să-i ceară lui socoteala pentru toate relele ce se puneau la cale pe spinarea ei; dar primul președinte, fără să se tulbure și fără să se arate descumpănit, a răspuns cu liniștea sa dintotdeauna că, dacă răzvrătiții nu vor da ascultare poruncilor regelui, va pune să se ridice spînzurători în piețe și cei mai îndărătnici vor atîrna pe dată în ștreang. La aceasta, mulțimea a urlat că nu așteaptă decît să vadă ridicate spînzurătorile și că ele vor sluji doar pentru judecătorii necinstiți, care cumpără favoarea curții cu prețul mizeriei poporului.

Și asta nu-i tot: în ziua de 11, ducîndu-se la slujbă la Notre-Dame, cum făcea
de obicei în fiecare sîmbătă, regina fusese urmată tot drumul de peste două sute de femei, care se tînguiau, cerînd dreptate. Ele nu aveau, de altfel, nici un gînd rău, voiau doar să-i cadă în genunchi și să o înduioșeze, dar ostașii din gardă nu le-au lăsat să se apropie și regina a trecut mai departe, semeață și neînduplecată, fără să le asculte plîngerile.
După-amiază consiliul s-a întrunit din nou și de astădată s-a hotărît să se mențină autoritatea regelui: drept urmare, s-a convocat Parlamentul pentru a doua zi – în 12.
În această zi, în seara căreia începea această nouă povestire, regele, pe atunci în vîrstă de zece ani și care abia avusese vărsat de vînt, sub cuvînt că merge la Notre-Dame să mulțumească cerului pentru însănătoșirea sa, își pusese pe picioare garda, elvețienii și mușchetarii, înșiruindu-i în jurul Palatului Regal, pe cheiuri și pe Pont-Neuf, iar după slujba religioasă se abătuse pe la Parlament, unde, într-o ședință ținută în grabă, nu numai ca menținuse edictele de mai înainte, dar dăduse și altele noi, vreo cinci sau șase la număr, și toate – spune cardinalul de Retz – unul mai ruinător decît altul. Astfel încît primul președinte care, după cum s-a văzut, era deunăzi de partea curții, se ridicase acum cu toată îndrăzneala împotriva acestui chip de a-l aduce pe rege în Parlament, pentru ca prin neașteptata-i prezență să constrîngă libertatea voturilor.

Dar cei care protestară cu tărie contra noilor dări fură mai cu seamă președintele Blancmesnil și consilierul Broussel.
După promulgarea edictelor, regele porni spre Palat. O mare mulțime de oameni stătea înșiruită în calea sa; însă cum se știa că regele vine de la Parlament și cum nimeni nu aflase dacă a fost acolo pentru a face dreptate poporului, ori pentru a-l împila încă și mai vîrtos, nici un strigăt de bucurie nu răsună la trecerea alaiului spre a-i saluta însănătoșirea. Dimpotrivă, fețele erau posomorîte și neliniștite, ba unele de-a dreptul amenințătoare.
În ciuda reîntoarceri sale, trupele rămaseră pe loc: exista teama să nu izbucnească vreo răscoală atunci cînd se vor cunoaște hotărîrile Parlamentului; și, într-adevăr, abia se lăți zvonul ca regele a sporit dările în loc să le ușureze, că pe străzi se formară grupuri-grupuri și se stîrni un tumult de strigăte: „Jos cu Mazarin! Trăiască Broussel! Trăiască Blancmesnil!”, deoarece poporul aflase că Broussel și Blancmesnil i-au ținut partea; și cu toate că strădania lor fusese zadarnică, mulțimea nu contenea să-și arate recunoștința.

S-a încercat să se împrăștie aceste grupuri, s-a încercat să se pună capăt acestor strigăte, dar, așa cum se întîmplă în asemenea împrejurări, grupurile se îngroșară și mai mult, iar larma spori încă o dată pe atît. Tocmai se dăduse poruncă gărzilor regelui și gărzilor elvețiene nu numai să le țină piept, dar să și patruleze pe străzile Saint-Denis și Saint-Germain, unde grupurile păreau mai mari și mai întărîtate, cînd se înfățișă la palat starostele negustorilor.
Fu lăsat să intre numaidecît: el venea să spună că, dacă nu se pune capăt acestor măsuri dușmănoase, în două ceasuri se va răscula întreg Parisul.
Pe cînd chibzuiau ce e de făcut, apăru locotenentul de gardă Comminges, cu hainele sfîșiate și cu fața însîngerată. Zărindu-l, regina scoase un țipăt de uimire și-l întrebă ce s-a întîmplat.
La vederea gărzilor, așa cum prevăzuse starostele negustorilor, mulțimea își ieșise cu totul din fire. Năvălise la clopote și dăduse alarma. Comminges nu-și pierduse cumpătul, arestase pe unul care părea să fie dintre capii răzmeriței și, drept pildă pentru cei din jur, poruncise să fie spînzurat de crucea de la Trahoir. Ostașii l-au luat îndată ca să îndeplinească ordinul. Dar, în dreptul halelor, s-au pomenit atacați cu pietre și cu halebarde; răzvrătitul se folosise de această clipă ca să scape și, ajungînd în strada Lombards, se făcuse nevăzut într-o casă ale cărei uși au fost sparte numaidecît de către urmăritori.
Violență zadarnică: vinovatul pierise fără urmă. Comminges lăsase un post de pază în stradă și, cu restul ostașilor, se întorsese la palat spre a raporta reginei ce se petrecea. Tot drumul fusese urmărit de strigăte și de amenințări, cîțiva dintre oamenii săi fuseseră răniți cu sulițele și cu halebardele, ba pînă și pe el îl nimerise o piatră, zdrelindu-i sprînceana.

Povestirea lui Comminges întărea cuvîntul starostelui negustorilor și toți știau bine că nu sînt în stare să țină piept unei răscoale în lege; atunci, cardinalul porunci să se răspîndească zvonul că trupele au fost înșiruite pe cheiuri și pe Pont-Neuf numai în vederea ceremoniei și că vor fi retrase fără zăbavă. Într-adevăr, către ceasurile patru după-amiază, ele porniră rînd pe rînd spre Palatul Regal; fu lăsat doar un post de pază la bariera Sergents, un altul la Quinze-Vingts și, în sfîrșit, un al treilea pe colina Saint-Roche. Curțile interioare și încăperile de la catul de jos al palatului fură înțesate cu elvețieni și mușchetari, și toată lumea rămase în așteptare.
Iată dar cum stăteau lucrurile în clipa cînd l-am introdus pe cititor în cabinetul cardinalului Mazarin – odinioară cabinetul cardinalului Richelieu. Am văzut în ce stare de spirit asculta Mazarin murmurul mulțimii și ecoul împușcăturilor care răzbăteau pînă aici, în încăpere.
Deodată, cardinalul ridică fruntea, cu sprîncenele ușor încruntate, ca un om care a luat o hotărîre, își aținti ochii pe cadranul unei pendule uriașe gata să bată orele zece și, luînd un fluier de argint aurit, aflat pe masă, la îndemînă, suflă într-însul de două ori.

O ușă tăinuită în perete se deschise fără zgomot și un om înveșmîntat în negru înaintă în tăcere, rămînînd în picioare în spatele jilțului.
— Bernouin, zise cardinalul, fără măcar să se întoarcă, știind că numai valetul său putea să intre la cele două semnale de fluier, ce mușchetari fac de gardă la palat?
— Mușchetarii negri, monseniore.
— Ce companie?
— Compania Tréville.
— E vreun ofițer din companie în anticameră?
— Locotenentul d’Artagnan.
— Un om de nădejde, nu?
— Întocmai, monseniore.
— Adu-mi o uniformă de mușchetar și ajută-mă să mă îmbrac.
Valetul ieși la fel de neauzit cum intrase și se întoarse după o clipă cu uniforma cerută.
Cardinalul, tăcut și gînditor, își scoase veșmîntul de ceremonie, îmbrăcat pentru ședința Parlamentului, punîndu-și în schimb uniforma ostășească, pe care o purta cu oarecare eleganță, mulțumită campaniilor sale de odinioară din Italia; în clipa cînd fu gata, spuse:
— Du-te și cheamă pe domnul d’Artagnan.
De astă dată, valetul ieși pe ușa din mijloc, pășind tot atît de tăcut și de neauzit ca și mai înainte. Ai fi zis că e o umbră.

Rămas singur, cardinalul se privi cu oarecare mulțumire într-o oglindă; era încă tînăr, căci abia împlinise patruzeci și șase de ani, zvelt, de statură aproape mijlocie, cu fața chipeșă și plină de vioiciune, cu privirea focoasă, cu nasul mare însă destul de bine proporționat, cu fruntea largă și maiestuoasă, părul castaniu, ușor ondulat, barba mai neagră decît părul și adusă nițel în sus cu fierul de frizat, ceea ce îi dădea o înfățișare plăcută.
Petrecîndu-și aninătoarea spadei pe după umăr, își privi cu încîntare mîinile foarte frumoase și pe care și le îngrijea cu cea mai mare migală; pe urmă azvîrli mănușile mari de antilopă ale uniformei și-și puse niște mănuși de mătase.
În clipa aceea ușa se deschise.
— Domnul d’Artagnan, anunță valetul.
Un ofițer trecu pragul încăperii.
Era un bărbat de vreo treizeci și nouă-patruzeci de ani, scund dar bine legat, subțirel, cu ochii vii și scăpărînd de inteligență, cu barba neagră și părul încărunțit, așa cum se întîmplă întotdeauna cînd socotești viața prea bună sau prea rea și, mai cu seamă, cînd ești tare oacheș.
D’Artagnan făcu patru pași în cabinetul care nu-i era necunoscut, întrucît mai fusese o dată aici, pe vremea cardinalului Richelieu, și cum nu văzu pe nimeni, afară doar de un mușchetar din compania sa, își aținti privirea asupră-i, recunoscîndu-l din capul locului pe cardinal.
Rămase în picioare, într-o atitudine respectuoasă, dar demnă, așa cum se cuvine unui om de ispravă, căruia viața i-a dat adeseori prilejul să se afle în fața unor nobili de seamă.

Cardinalul îl aținti cu ochiul său mai degrabă fin decît pătrunzător, cercetîndu-l cu luare-aminte și, după cîteva momente de tăcere, spuse:
— Dumneata ești domnul d’Artagnan?
— Chiar eu, monseniore, răspunse ofițerul.
Cardinalul mai scrută o clipa chipul acesta inteligent, a cărui deosebită expresivitate fusese încătușată de ani și de încercările vieții; d’Artagnan îi susținu bărbătește privirea, ca unul care înfruntase altădată niște ochi mult mai pătrunzători decît cei care îl cercetau acum.
— Domnule, rosti cardinalul, vei merge cu mine, sau mai curînd voi merge eu cu dumneata.
— La ordinele dumneavoastră, monseniore! zise d’Artagnan.
— Aș vrea să inspectez eu însumi posturile de pază din jurul Palatului Regal.
Socotești că e vreo primejdie?
— Primejdie, monseniore?! făcu d’Artagnan cu un aer mirat. Care?
— Se spune că s-a răsculat poporul.
— Uniforma mușchetarilor regali e foarte respectată, monseniore, și, chiar de n-ar fi așa, cu alți trei ca mine mă simt în stare să pun pe fugă și o sută de neisprăviți din ăștia.
— Totuși, ai văzut ce-a pățit Comminges?
— Domnul Comminges face parte din gardă și nu dintre mușchetari, răspunse d’Artagnan.
— Asta înseamnă oare că mușchetarii sînt ostași mai vrednici decît cei din gardă? zîmbi cardinalul.
— Fiecare are mîndria uniformei pe care o poartă, monseniore.
— Afară de mine, domnule, urmă cardinalul cu același surîs, deoarece vezi bine că am lăsat haina mea ca să îmbrac uniforma dumitale.
— Asta-i modestie, monseniore! glăsui d’Artagnan. Eu, unul, spun deschis că, de-aș purta haina Eminenței-Voastre, m-aș mulțumi cu ea și, la nevoie, m-aș lega chiar sa n-o schimb niciodată pentru alta.
— Da, numai că astă-seară n-ai fi prea în siguranță îmbrăcat astfel. Bernouin, pălăria.

Valetul se întoarse aducînd o pălărie de uniformă cu borurile largi. Cardinalul și-o potrivi semeț pe cap și se întoarse către d’Artagnan:
— Ai cai gata înșeuați în grajd, nu-i așa?
— Da, monseniore.
— Ei, atunci, haidem!
— Cîți oameni doriți să vă însoțească, monseniore?
— Ai spus adineauri că, dacă sînteți patru, te simți în stare să pui pe fuga o sută de inși; cum s-ar putea să întîlnim două sute, la opt.
— Voi face întocmai, monseniore.
— Sînt gata să te urmez, nu adăugă cardinalul, pe aici mai degrabă. Bernouin, luminează-ne calea.
Valetul luă o lumînare; cardinalul, cu o cheie micuță aflată pe masa de lucru, deschise o ușă ce dădea spre o scară secretă și, după cîteva clipe, ajunse în curtea Palatului Regal.

descărcați cartea gratuit direct de aici:…

Fișiere de descărcat

DOCX
Alexandre Dumas - Dupa douazeci de ani.docx
1,1 MB · 439 de descărcări
Descarcă

Alte cărți de Alexandre Dumas

Toate ›