Vicontele de Bragelonne – – Volumul 1

ALEXANDRE DUMAS

VICONTELE DE BRAGELONNE
sau
ZECE ANI MAI TÂRZIU

Volumul 1

SCRISOAREA

Către mijlocul lunii lui mai, în anul 1660, într-o dimineață pe la ceasurile nouă, când razele soarelui, destul de fierbinți, sorbeau rouă de pe micsandrele din parcul castelului de la Blois, un mic grup de călăreți, format din trei bărbați și doi paji, trecea peste podul de la intrarea în oraș, fără să producă altă tulburare în rândurile celor ce se plimbau pe chei, decât, în primul rând, o mișcare a mâinii spre pălărie, în semn de salut, apoi o mișcare o limbii pentru a rosti aceste cuvinte în cea mai curată franțuzească ce se poate vorbi în Franța:
— Iată-l pe DOMNUL, care se reîntoarce de la vânătoare. Atâta tot.
Dar în timp ce caii urcau gâfâind panta care ducea de la râu către poarta castelului, o ceată de băieți de prăvălie se luă după cel din urmă cal, care ducea, atârnate la oblâncul șeii, câteva păsări legate cioc lângă cioc.

Văzând aceasta, privitorii își dădură coate, exprimându-și, cu ghidușia lor țărănească, disprețul față de o pradă atât de neînsemnată, și, după ce-și împărtășiră părerile asupra neajunsurilor vânatului cu șoimi domesticiți, se reîntoarseră la îndeletnicirile lor. Numai unul dintre ei, un flăcău bucălat și totdeauna pus pe șagă, întrebă de ce oare DOMNUL, care ar putea să-și petreacă vremea într-un chip mult mai plăcut, datorita averii lui, se mulțumea cu o distracție atât de măruntă și de sărăcăcioasă.
— Eh, tu nu știi – îi răspunse unul de-ai lui – că DOMNUL atunci petrece mai bine, când i se urăște?
Flăcăul cel șăgalnic dădu din umeri, cu un gest care voia să spună cât se poate de limpede: “Dacă-i așa, atunci mai bine să rămân țăran, decât să ajung prinț”.
Și fiecare își văzu de treburile lui.
În acest timp, DOMNUL își continua drumul cu un aer atât de abătut și de marțial totodată, încât ar fi stârnit fără îndoială admirația spectatorilor, dacă ar fi fost cineva care să-l privească; însă burghezii din Blois nu-i puteau ierta DOMNULUI că și-a ales tocmai acest orășel atât de vesel în care să se plictisească după voia lui și, de fiecare dată când îl zăreau pe augustul plictisit, întorceau fețele căscând lung, sau își trăgeau repede capetele pe ferestre, spre a scăpa de toropeala molipsitoare a acestui chip prelung și gălbejit, cu ochi obosiți și cu o privire veșnic întristată. În așa fel că vrednicul Prinț putea fi aproape sigur că va găsi totdeauna străzile pustii ori de câte ori s-ar fi abătut prin mijlocul lor.

Aceasta era, însă, din partea locuitorilor din Blois, o condamnabilă lipsă de respect, dat fiind că DOMNUL trecea, după rege, și poate chiar înaintea regelui, drept cel mai mare senior al regatului. Într-adevăr, Dumnezeu, care îi hărăzise lui Ludovic al XIV-lea, acum pe tron, fericirea de a fi urmașul lui Ludovic al XIII-lea, îi hărăzise DOMNULUI onoarea de a fi urmașul lui Henric al IV-lea. Nu era, așadar, sau în tot cazul nu putea fi un motiv prea mărunt de mândrie pentru orașul Blois faptul că aici își alesese reședința Gaston de Orléans, care își avea curtea în vechiul castel al Statelor. Dar îi fusese scris acestui mare Prinț să nu atragă niciodată atenția poporului sau admirația lui, oriunde s-ar fi întâlnit cu el. DOMNUL se obișnuise însă cu asta și se resemnase.

De aici pornea pesemne acea netulburată plictiseală ce se citea totdeauna pe chipul său. DOMNUL fusese un om foarte ocupat în viața lui. Nu poți privi cum li se taie capetele la mai bine de zece dintre cei mai buni prieteni ai tăi fără ca asta să nu-ți stârnească o anumită indignare. Dar cum după instalarea domnului de Mazarin în fruntea treburilor țării nu s-a mai tăiat capul nimănui, DOMNUL nu mai avea nici o preocupare, și lucrul acesta se răsfrângea adânc asupra moralului său.
Viața sărmanului Prinț era, așadar, cât se poate de tristă. După scurta vânătoare de dimineață pe malul râului Beuvron sau în pădurile de la Cheverny, DOMNUL trecea Loara, se ducea să ia prânzul la Chambord, fie că avea sau nu poftă de mâncare, apoi orașul Blois nu mai auzea vorbindu-se, până la următoarea vânătoare, despre stăpânul și seniorul său.
Aceasta în ceea ce privește plictiseala lui extra muros; cât despre plictiseala din interiorul zidurilor, asupra ei îl vom lămuri pe cititor, dacă va avea bunăvoința să urmeze împreună cu noi grupul de călăreți și să urce până la impunătoarea poartă a mărețului castel al Statelor.

DOMNUL călărea pe un cal mărunțel, împodobit cu o șa lată, de catifea roșie de Flandra, cu scări în formă de conduri; calul era roib; tunica DOMNULUI, de catifea cărămizie, avea aproape aceeași culoare ca și pelerina sa și ca și echipamentul calului, și numai după această revărsare de stacojiu îl puteai recunoaște pe Prinț între cei doi însoțitori ai săi, unul înveșmântat în violet, celălalt în verde. Cel din stânga, îmbrăcat în violet, era scutierul; cel din dreapta, îmbrăcat în verde, era maestrul de vânătoare.
Unul dintre paji ducea doi șoimi cocoțați pe o prăjină, celălalt avea un corn de vânătoare, din care începu să sune alene când se apropiară la vreo douăzeci de pași de castel. Toți cei ce-l slujeau pe acest Prinț nepăsător își îndeplineau îndatoririle lor cu aceeași suverană nepăsare.

La sunetul cornului, opt paznici, care se plimbau în soare prin curtea pătrată, alergară să-și ia halebardele, și DOMNUL își făcu astfel intrarea solemnă în castel. După ce pătrunse sub bolta adâncă a porticului, vreo trei-patru pierde-vară, strecurați pe aleea castelului în urma călăreților, își arătară unul altuia păsările agățate de oblânc, apoi se împrăștiară, făcând comentarii cu privire la cele văzute; pe urmă, după ce plecară și aceștia, aleea, terasa de la intrare și curtea rămaseră pustii.
DOMNUL coborî din șa fără să scoată o vorbă și trecu în apartamentul său, unde valetul de cameră îi schimbă îmbrăcămintea; apoi, fiindcă DOAMNA nu trimisese încă să întrebe ce dispoziții avea să dea pentru micul dejun, DOMNUL se întinse într-un jilț alungit și adormi numaidecât, ca și cum ar fi fost ceasurile unsprezece seara.

Cei opt paznici, care știau că nu mai aveau nimic de făcut în ziua aceea, se tolăniră și ei pe băncile de piatră, la soare; rândașii dispărură cu caii în grajduri și, dacă n-ar fi fost cele câteva păsărele sprințare ce se fugăreau unele pe altele, cu ciripituri ascuțite, prin tufele de micsandre, ai fi zis că totul în castel dormea, întocmai ca și DOMNUL.
Deodată însă, în mijlocul acestei tăceri atât de îmbietoare, răsună un hohot de râs puternic și cristalin, care-i făcu pe halebardierii adânciți în somnul lor să deschidă repede câte un ochi. Hohotul pornise de la o fereastră a castelului, însorită în clipa aceea și care se afla deasupra colțului pe care-l forma în curte, în preajma amiezii, umbra hornurilor de pe acoperiș. În micul balcon de fier cizelat, din fața acelei ferestre, surâdea o glastră cu micșunele roșii, o alta cu zambile și una cu un trandafir timpuriu, ale cărui frunze, de un verde încântător, învăluiau mai mulți boboci purpurii ce vesteau ivirea rozelor.

În odaia pe care o lumina această fereastră se vedea o masă pătrată, acoperită cu o veche țesătură de Harlem, împodobită cu flori mari; în mijlocul acestei mese se afla un vas de smalț cu gâtul lung, în care tânjeau mai multe firișoare de stânjenei și de lăcrămioare; la două din capetele mesei ședea câte o tânără fată.
Felul cum ședeau aceste două copile era cu totul ciudat: ai fi zis că sunt două școlărițe abia scăpate din mănăstire. Una, cu amândouă coatele sprijinite pe masă, cu o pană în mână, așternea slove pe o elegantă foaie de hârtie de Olanda; cealaltă, stând în genunchi pe scaun, cu pieptul și capul aplecate peste spătar și întinse până spre mijlocul mesei, se uita la prietena ei cum scrie. Prilej de chicoteli, de glume și hohote de râs, dintre care unul, mai puternic decât celelalte, speriase păsărelele din tufele de micsandre și tulburase somnul paznicilor din curtea castelului.
Și pentru ca prezentarea să fie completă, ni se va ierta, sperăm, descrierea mai pe larg a acestor două personaje.

Aceea care stătea aplecată peste spătarul scaunului, adică cea mai veselă și mai gălăgioasă, era o frumoasă fată de nouăsprezece sau douăzeci de ani, oacheșă, cu părul negru, fermecătoare, cu ochi scânteietori sub sprâncenele puternic arcuite și, mai ales, cu dinți care străluceau ca niște perle între buzele roșii ca mărgeanul însângerat. Fiecare gest al ei părea o frântură dintr-un joc bine studiat; părea nu că trăiește, ci că freamătă la fiecare mișcare.
Cealaltă, aceea care scria, o privea pe zburdalnica ei prietenă cu niște ochi albaștri, limpezi și senini cum era cerul din ziua aceea. Părul ei, de un blond cenușiu, răsucit cu un gust ales, îi cădea în bucle mătăsoase pe obrajii ca sideful; își plimba pe deasupra hârtiei o mână gingașă, a cărei subțirime trăda frageda ei tinerețe. La fiecare chicot al prietenei sale, își înălța, necăjită parcă, umerii albi, de o formă poetică și suavă, dar cărora le lipsea acel adaos de vigoare și împlinire pe care ai fi dorit să-l aibă și brațele și mâinile ei.
— Montalais, Montalais – zise în cele din urmă, cu o voce dulce și mângâietoare ca un cântec – râzi prea tare, ca un bărbat; și nu numai că atragi atenția domnilor paznici, dar n-ai să auzi nici clopoțelul DOAMNEI, atunci când DOAMNA va suna.

Tânăra care răspundea la numele de Montalais, fără a-și potoli râsul și zburdălnicia, în ciuda acestei mustrări, răspunse:
— Louise, tu nu dai glas gândurilor tale, draga mea. Știi foarte bine ca domnii paznici, cum le spui tu, abia au pus capul jos și nu i-ai mai trezi nici cu tunul; știi de asemenea că clopoțelul DOAMNEI se aude tocmai de pe podul din Blois și, prin urmare, am să-l aud și eu atunci când DOAMNA mă va chema la dânsa. Ceea ce te supără însă este că râd în timp ce tu scrii, iar ceea ce te sperie este ca nu cumva doamna de Saint-Rémy, mama ta, să vină aici, așa cum face uneori când ne aude râzând prea tare; ți-e teamă să nu dea peste noi și să nu vadă această enormă foaie de hârtie, pe care, de un sfert de ceas, n-ai scris decât două cuvinte: Domnule Raoul. Și ai dreptate, draga mea Louise, deoarece după aceste două vorbe, Domnule Raoul, pot să urmeze și altele, mai grăitoare și mai primejdioase, pe care doamna de Saint-Rémy, scumpa ta mamă, ar fi îndreptățită să le arunce în flăcări. Nu-i așa? Spune!

Montalais își înteți râsetele și glumele ironice.
Blonda fecioară se încruntă deodată; rupse foaia albă pe care, într-adevăr, erau așternute, cu un scris foarte frumos, cuvintele Domnule Raoul și, mototolind hârtia între degetele-i tremurânde, o aruncă pe fereastră.
— Oh – făcu domnișoara Montalais – iată că mica noastră mielușea, îngerașul nostru, porumbița noastră s-a supărat!… Dar nu-ți fie teamă, Louise, doamna de Saint-Rémy n-are să vină, și chiar dacă ar veni, tu știi că am auzul bun. De altfel, ce poate fi mai nevinovat decât să-i scrii unui vechi prieten, pe care-l cunoști de doisprezece ani, mai cu seamă când scrisoarea începe prin cuvintele: Domnule Raoul?
— Foarte bine, n-o să-i mai scriu de loc! se supără tânăra fată.
— Ah, na, iat-o pe Montalais pedepsită! strigă zburdalnica brunetă, râzând și mai tare. Haide, haide, ia altă foaie de hârtie și să încheiem mai repede corespondența noastră… Poftim, tocmai acum sună și clopoțelul! Cu atât mai rău! DOAMNA va trebui să aștepte, sau poate că în dimineața asta sa va lipsi de prima ei domnișoară de onoare!

Într-adevăr, clopoțelul suna; asta însemna că DOAMNA terminase cu îmbrăcatul și îl aștepta pe DOMNUL, spre a-i da brațul și a trece împreună în sala de mese. După această formalitate, îndeplinită cu mare ceremonie, cei doi soți luau micul dejun, apoi se despărțeau până la masa de prânz, invariabil fixată la ceasurile două precis.
La sunetul clopoțelului, ușa dinspre bucătărie, ce se afla în partea stângă a curții, se deschise, și numaidecât apărură doi meșteri bucătari, urmați de opt ajutoare care purtau o targă încărcată cu mâncăruri acoperite cu clopote de argint. Unul din cei doi bucătari, acela care părea să fie cel mai mare în grad, atinse ușor cu bastonul pe unul din paznici, ce sforăia pe-o bancă; merse chiar cu bunătatea până acolo, că puse în mâinile acestuia halebarda rezemată de zid, alături de el, după care soldatul, buimăcit de somn, fără să scoată o vorbă, escortă hrana DOMNULUI până în pragul sălii de mese, precedat de un paj și de meșterii bucătari.
Pe oriunde trecea hrana, străjile prezentau armele.

Domnișoara de Montalais și prietena ei urmăreau de la fereastra lor fiecare amănunt al acestui ceremonial, cu care ar fi trebuit totuși să fie obișnuite. De altminteri, ele priveau toate acestea ca multă luare-aminte numai pentru a se încredința și mai bine că n-aveau să fie stingherite de cineva. Ca atare, după ce ajutoarele, paznicii, pajii și meșterii bucătari trecură, ele se întoarseră la masa lor, și soarele, care luminase o clipă în cadrul ferestrei aceste două fermecătoare chipuri, nu mai încălzea acum decât micșunelele, zambilele și trandafirul timpuriu.
— Așa! zise Montalais, reluându-și locul. DOAMNA va dejuna foarte bine și fără prezența mea.
— Ah, Montalais, ai să fii pedepsită – răspunse cealaltă fată, așezându-se ușor pe scaunul ei.
— Pedepsită? Ah, da, adică nu mi se va mai îngădui să merg la plimbare; dar chiar asta și vreau, să fiu pedepsită! Să ieși în caleașca aceea uriașă, cocoțată pe o banchetă; s-o iei la stânga, să cotești la dreapta pe drumuri pline de hârtoape și să nu poți înainta decât o leghe în două ceasuri; apoi să te reîntorci la castel pe lângă aripa unde se găsește fereastra Mariei de Medicis, astfel ca DOAMNA să poată spune iarăși, ca de fiecare dată: “Când te gândești că regina Maria a putut să fugă pe aici!… De la o înălțime de patruzeci și șapte de picioare!… Mama, cu cei doi prințișori și cu cele trei prințese!” Dacă asta mai este o plăcere, Louise, atunci aș vrea sa fiu pedepsită în fiecare zi, mai ales când pedeapsa aceasta mă obligă să rămân alături de tine și să așternem pe hârtie răvașe atât de frumoase, ca acelea pe care le scriem noi.
— Montalais! Montalais! Mai sunt și îndatoriri de împlinit.
— Îți vine ușor să vorbești, draga mea, căci pe tine te lasă toți în pace în mijlocul acestui castel. Ești singura ființă de aici care te bucuri de toate foloasele, fără să tragi niciodată ponoasele, care ești mai mult decât mine domnișoară de onoare a DOAMNEI, deoarece DOAMNA face ca dragostea ei pentru tatăl tău vitreg să se răsfrângă și asupră-ți; astfel că tu pătrunzi în acest trist lăcaș ca păsările în turnul de sus, sorbind aerul din zbor, ciugulind florile, pigulind grăunțele, fără să ai nici cea mai mică treabă de făcut și fără să înduri nici cea mai mică plictiseală. Și tocmai tu vorbești de îndatoriri ce trebuie împlinite? În definitiv, frumoasa mea visătoare, care sunt îndatoririle tale, dacă nu aceea de a-i scrie acestui chipeș Raoul? Dar uite că nu i-ai scris încă nimic, și asta înseamnă, dacă nu mă înșel, că îți neglijezi îndatoririle.

Louise luă un aer serios, își sprijini bărbia în palmă și zise pe un ton plin de candoare:
— Așadar, mă dojenești că o duc prea bine! Dar cum poți să faci una ca asta? Tu ai un viitor; ești de la curte; regele, dacă se însoară, îl va chema pe DOMNUL lângă sine; atunci vei lua parte la serbări minunate, îl vei vedea de aproape pe rege, despre care se spune că e atât de frumos și de fermecător.
— Și, pe deasupra, îl voi vedea pe Raoul, care stă mereu în preajma domnului de Condé – adăugă răutăcioasă Montalais.
— Bietul Raoul! suspină Louise.
— E vremea să-i scriem, frumoasa mea. Hai s-o luăm de la capăt, cu acel faimos Domnule Raoul care strălucea în fruntea hârtiei pe care ai rupt-o adineauri.
Îi întinse pana, apoi, cu un surâs încântător, îi îndemnă mâna, care așternu repede pe hârtie cele două cuvinte mai sus amintite.
— Și acum? întrebă cea mai tânără dintre domnișoare.
— Acum scrie ceea ce gândești, Louise – răspunse Montalais.
— Ești sigură că mă gândesc la ceva?
— Te gândești la cineva, ceea ce este același lucru, ba, mai bine zis, ceva mai mult.
— Crezi, Montalais?
— Louise, Louise, ochii tăi albaștri sunt adânci ca marea pe care am văzut-o anul trecut la Boulogne. Nu, greșesc, marea e înșelătoare; ochii tăi sunt adânci ca azurul acesta de deasupra capetelor noastre.
— Ei bine, dacă citești atât de ușor în ochii mei, spune-mi atunci ce gândesc, Montalais.
— Mai întâi, nu gândești Domnule Raoul; gândești Scumpul meu Raoul.
— Oh!
— Nu roși pentru atâta lucru. Scumpul meu Raoul, să zicem, mă rogi să-ți scriu la Paris, unde te reține serviciul pe lângă domnul prinț de Condé. Cât de mult trebuie să te plictisești acolo, într-adevăr, de vreme ce cauți să-ți alungi urâtul amintindu-ți de o provinciala…

Louise sări repede în picioare.
— Nu, Montalais – zise ca surâzând – nimic din cele ce spui nu mi-a trecut prin minte. Altceva gândesc eu. Iată!
Și, apucând pana cu îndrăzneală, așternu pe hârtie, cu o mână hotărâtă, cuvintele care urmează:
M-aș fi simțit tare nenorocită dacă stăruințele dumitale de a-mi cere ceva care să-ți amintească de mine ar fi fost mai puțin înflăcărate. Totul aici îmi vorbește despre anii copilăriei noastre, care au trecut atât de repede, care s-au scurs atât de iute, încât nimic nu va putea înlocui farmecul lor în inima mea.
Montalais, care privea cum aleargă pana pe hârtie și care citea de-a-ndoaselea pe măsură ce prietena ei scria, o întrerupse printr-o bătaie vie din palme.
— Dă-i înainte! zise ea. Admirabilă sinceritate, admirabilă inimă, admirabil stil! Arată-le acestor parizieni, draga mea, că Blois este orașul vorbirii frumoase.
— El știe – răspunse tânăra fată – că Blois a fost pentru mine paradisul.
— Asta voiam să spun și eu, vorbești ca un înger.
— Acum voi încheia, Montalais.

Și tânăra fată continuă să scrie:
Spui că te gândești la mine, domnule Raoul. Îți mulțumesc, și asta nu poate
să mă surprindă, căci știu de câte ori inimile noastre au bătut una lângă alta!
— Ei, ei! făcu Montalais. Fii cu băgare de seamă, mielușică dragă, îți împrăștii lâna pe drum, și acolo sunt lupi!
Louise tocmai voia să răspundă, când sub porticul castelului răsună tropotul unui cal.
— Ce să fie asta? zise Montalais, apropiindu-se de fereastră. Frumos călăreț, zău așa!
— Oh! Raoul! exclamă Louise, care făcuse aceeași mișcare ca și prietena ei și care, îngălbenindu-se la față, căzu tremurând alături de scrisoarea sa neterminată.
— Iată un îndrăgostit norocos, n-am ce zice – rosti Montalais – și care sosește tocmai la timp!
— Fugi, fugi de la fereastră, te rog! murmură Louise.
— Dar nici nu mă cunoaște. Lasă-mă să văd măcar pentru ce a venit aici.

descărcați cartea gratuit de aici:...