Vicontele de Bragelonne – – Volumul 2

Alexandre Dumas

Vicontele de Bragelonne

Volumul 2

I
O PROCESIUNE LA VANNES

Trecerea mării de la Belle-Isle la Sarzeau se făcu destul de repede, grație uneia din acele mici corăbii înarmate despre care i se vorbise lui d’Artagnan în timpul venirii lui aici și care, întocmite pentru curse mai lungi și destinate vânătorilor marine, se adăposteau deocamdată în raza portului Locmaria, de unde una dintre ele, cu un sfert din echipajul obișnuit, făcea legătura între Belle-Isle și continent.

D’Artagnan avu prilejul să se încredințeze și de astă dată că Porthos, deși inginer și topograf, nu era prea mult introdus în secretele de stat. Deplina lui nepricepere în această materie ar fi putut să fie luată, nu-i vorbă, de oricare altul, drept cea mai dibace prefăcătorie. D’Artagnan însă cunoștea prea bine toate cutele și ascunzișurile lui Porthos al său pentru a descoperi la el vreo taină, dacă ar fi avut vreuna, așa cum burlacii ordonați și meticuloși găsesc totdeauna, cu ochii închiși, cutare carte rânduită în rafturile bibliotecii sau cutare rulă curată așezată într-un sertar al scrinului. Așa încât, dacă șiretul de d’Artagnan nu descoperise nimic, întorcându-l pe Porthos și pe o parte și pe alta, era fiindcă într-adevăr nu avea ce să descopere. “Fie – își zise el – voi afla la Vannes, într-o jumătate de ceas, mai multe decât a putut să afle Porthos la Belle-Isle în două luni de zile. Numai că, pentru a putea prinde câte ceva, e nevoie ca Porthos să nu se folosească de singurul mijloc pe care i-l las la îndemână: trebuie ca el să nu-l prevină în nici un chip pe Aramis de sosirea mea pe aceste meleaguri.”

Toată grija mușchetarului se marginea deci, până una alta, la a nu-l scăpa nici o clipă din ochi pe Porthos. Și, să ne grăbim a o spune, Porthos nu merita de loc atâta prisos de neîncredere. El nu se gândea câtuși de puțin la rău. Poate la început, când îl văzuse pentru prima dată, d’Artagnan să-i fi stârnit o oarecare bănuială; dar numaidecât mușchetarul își recucerise în această inimă bună și cinstită locul pe care-l avea totdeauna acolo, astfel că nici cel mai mic nor nu mai umbrea privirea largă cu care Porthos își înfășură din când în când, cu dragoste, prietenul.
De îndată ce coborâră la țărm, Porthos se interesă dacă era așteptat de caii săi și, într-adevăr, îi zări curând la răscrucea drumului ce înconjoară târgușorul Sarzeau, fără a trece prin el, și care duce de-a dreptul la Vannes. Acești cai erau în număr de doi; acela al domnului du Vallon și acela al scutierului său. Căci Porthos avea un scutier de când Mousqueton nu se mai folosea decât de o roabă pentru a se mișca dintr-un loc într-altul.

D’Artagnan credea că Porthos va lua hotărârea de a-și trimite scutierul să mai aducă un cal, pentru el, și tocmai se pregătea să se declare împotriva acestei hotărâri. Dar lucrurile nu se petrecură așa precum se aștepta d’Artagnan. Porthos îi porunci foarte simplu servitorului să coboare de pe calul lui și să aștepte reîntoarcerea stăpânului la Sarzeau, în timp ce d’Artagnan va călări pe calul acestuia. Ceea ce se și întâmplă.
— Eh, dar știu că ești un om prevăzător, dragul meu Porthos – îi spuse d’Artagnan prietenului său când se văzu în șa pe calul scutierului.
— Da. Numai că totul se datorește bunăvoinței lui Aramis, întrucât eu n-am nici un cal aici. Aramis mi-a pus ta îndemână grajdurile sale.
— Buni cai, la dracu, pentru un episcop ca el! zise d’Artagnan. Ceea ce dovedește că Aramis nu-i un episcop ca oricare altul!
— E un sfânt – răspunse Porthos pe un ton oarecum fornăit și ridicându-și ochii spre cer.
— Atunci înseamnă că s-a schimbat întru totul – zise d’Artagnan – căci noi l-am cunoscut ca un om ce nu prea credea în cele sfinte.
— L-a luminat grația divină – adăugă Porthos.
— Bravo! exclamă d’Artagnan. Asta îmi sporește dorința de a-l revedea pe scumpul nostru Aramis.
Și dădu pinteni calului, care porni cu avânt la drum.
— Drace! strigă Porthos. Dacă vom merge cu iuțeala asta, nu vom face decât un ceas, în loc de două.
— Ca să străbatem cât, Porthos?
— Patru leghe și jumătate.
— E o bucată bună de mers.
— Aș fi putut, dragă prietene, să te duc cu barca, pe canal; dar la naiba cu vâslașii, ca și cu caii de poștă! Unii merg ca broaștele țestoase, ceilalți ca melcii; și când poți avea între genunchi un bidiviu ca ăsta, face mai mult decât toți vâslașii sau decât orice alt mijloc de călătorie.
— Ai dreptate, Porthos, mai ales tu, care ești totdeauna măreț când te afli pe cal.
— Dar cam greoi, prietene, m-am cântărit nu de mult.
— Și cât atârni?
— Trei sute! răspunse Porthos cu mândrie .
— Bravo ție!
— Așa că, înțelegi, sunt nevoit să-mi aleg cai cu spinarea puternică și vânjoasă, altfel îi deșel în două ceasuri.
— Da, cai de uriaș, nu-i așa, Porthos?
— Ești prea drăguț, prietene – răspunse inginerul cu o mare încântare de sine.
— Zău așa, dragul meu – adăugă d’Artagnan – uite, mi se pare că a și început să asude calul tău.
— Ce să-i faci, e tare cald. Ah, dar iată că se zărește Vannes-ul.
— Da, se vede chiar foarte bine. E un oraș frumos, după cât se pare.
— Minunat, cel puțin așa spune Aramis; eu, unul, îl găsesc negru, dar se zice că negrul e frumos, mai ales pentru artiști. Din pricina asta sunt tare necăjit, zău!
— Cum așa, Porthos?
— Fiindcă am pus să se văruiască în alb castelul meu de la Pierrefonds, care se făcuse cenușiu de atâta vechime.
— Hm! zâmbi d’Artagnan. Orice s-ar zice, albul e mai vesel.
— Da, însă e mai puțin nobil, după câte mi-a spus Aramis. Noroc că se găsesc negustori care vând vopsea neagră; voi pune să se zugrăvească din nou, în negru, castelul de la Pierrefonds, asta-i totul. Dacă cenușiul e frumos, înțelegi, prietene, negrul trebuie să fie încântator.
— Doamne – zise d’Artagnan – asta mi se pare logic!
— N-ai mai fost niciodată la Vannes, d’Artagnan?
— Niciodată.
— Atunci nu cunoști orașul.
— Nu.
— Ei bine, uită-te – îi arătă Porthos ridicându-se în scări, mișcare ce-l făcu pe bietul animal să se proptească bine pe picioarele dinainte – vezi colo, în soare, o săgeată?
— Da, firește, o văd.
— E catedrala.
— Cum îi spune?
— Saint-Pierre. Și acum, uite dincolo, înspre mahalaua din stânga, vezi o altă cruce?
— Chiar foarte bine.
— E Saint-Paterne, parohia cea mai iubită a lui Aramis.
— Ah!
— Fără îndoială. Vezi tu, sfântul Paterne e socotit a fi fost cel dintâi episcop de Vannes. E adevărat, Aramis susține că nu. E adevărat iarăși că el e atât de învățat, încât asta s-ar putea să fie doar un paro… doar un para…
— Doar un paradox – îl ajută d’Artagnan.
— Întocmai. Mulțumesc. Mi se încurcă limba în gură. E așa de cald!
— Prietene – îl îndemnă d’Artagnan – urmează-ți, te rog, interesanta demonstrație.

Ce-i cu clădirea aceea mare, albă, străpunsă de ferestre?
— A, acela e colegiul iezuiților. Drace, ai nimerit-o bine! Vezi, alături de colegiu, o casă înaltă, cu clopotnițe, cu turnulețe, construită într-un frumos stil gotic, cum zice bruta aceea de domnul Gétard?
— Da, o văd. Ce-i cu ea?
— Ei bine, acolo locuiește Aramis.
— Cum, nu stă la episcopie?
— Nu; episcopia e dărăpănată. Afară de asta, episcopia e în oraș, iar lui Aramis îi place să stea la mahala. Iată pentru ce, cum îți spuneam, a ales el Saint-Patcrne, fiindcă Saint-Paterne e la periferie. Și apoi aici e o alee pentru plimbare, un teren pentru jocul cu mingea și o casă a dominicanilor. Uite-o, aceea care își înalță frumoasa clopotniță până la cer.
— Prea bine.
— Pe urmă, vezi tu, mahalaua e un oraș aparte: își are zidurile, turnurile, șanțurile sale; are chiar un chei, și corăbiile trag acolo la țărm. Dacă mica noastră corabie n-ar avea o adâncime de opt picioare, am fi putut să mergem cu pânzele întinse până sub ferestrele lui Aramis.
— Porthos, Porthos, prietene – strigă d’Artagnan – ești un izvor de înțelepciune, o comoară de gânduri alese și adânci. Porthos, persoana ta nu mă miră, mă uluiește!
— Iată-ne ajunși – zise Porthos, schimbând firul convorbirii cu modestia lui obișnuită.
“Era și timpul” – își spuse în sinea lui d’Artagnan, căci calul lui Aramis era plin de sudoare, de parc-ar fi fost un cal de gheață ce se topea sub povara trupului lui Porthos.

Aproape în aceeași clipă intrară în mahalaua orașului, dar nu făcură nici o sută de pași, că fură mirați să vadă toate ulițele împodobite cu ramuri verzi și cu flori. Pe zidurile bătrâne din Vannes atârnau cele mai vechi și cele mai ciudate tapiserii din Franța. Din balcoanele de fier cădeau lungi fâșii de pânză albă, de care erau agățate buchete de flori.
Străzile erau pustii; se simțea că întreaga populație se strânsese undeva, într-un singur loc. Obloanele erau închise și răcoarea stăruia în case, la adăpostul storurilor ce așterneau largi dungi negre între firidele ferestrelor și pereții albi ai odăilor.
Deodată, la cotitura unei străzi, un zvon de cântece lovi auzul noilor sosiți. O mulțime îmbrăcată de sărbătoare se ivi în fumul de tămâie ce se ridica în șuvițe albăstrii spre cer, în timp ce nori de petale de trandafiri zburau prin văzduh până în dreptul balcoanelor de la catul întâi al caselor. Deasupra capetelor mulțimii se deslușeau crucile și prapurii, sacrele semne ale credinței. Apoi, sub aceste cruci și acești prapuri, ocrotită parcă de ele, se scurgea o lume întreagă de fecioare înveșmântate în alb și cu coronițe de albăstrele pe frunte. Pe cele două laturi ale străzii, înconjurând cortegiul, înaintau soldații din garnizoană, cu buchete de flori prinse la țeava flintelor și în vârful lăncilor. Era o procesiune.

În timp ce d’Artagnan și Porthos priveau toate acestea ca o plăcere adâncă, în care se ascundea însă o mare nerăbdare de a trece mai departe, un baldachin uriaș se apropia de ei, precedat de o sută de iezuiți și o sută de dominicani și urmat de doi arhidiaconi, un iconom, un duhovnic și doisprezece canonici. Un cântăreț cu glas tunător, ales de bună seamă dintre cele mai puternice glasuri ale Franței, după cum tamburul major al gărzii imperiale e ales dintre cei mai înalți bărbați ai imperiului, un cântăreț, urmat de alți patru cântăreți care păreau că nu se află acolo decât spre a-i ține isonul, făcea să se cutremure văzduhul și să zăngăne ferestrele la sunetul glasului său. Sub baldachin se zărea un chip palid și nobil, cu ochii negri, cu părul negru în care se amestecau și fire argintii, cu gura fină și iscoditoare, cu bărbia ascuțită și ieșită în afară. Acest cap, plin de măreție, purta mitra episcopală, acoperământ ce-i dădea, pe lângă caracterul suveranității, pe acela de ascetism și meditație evanghelică.
— Aramis! strigă fără să vrea d’Artagnan în clipa când semeață figură trecu pe dinaintea lui.
Prelatul avu o mișcare de tresărire; se părea că auzise această voce așa cum un mort, trezindu-se din nou la viață, aude vocea mântuitorului. Își ridică marii lui ochi negri, împodobiți cu gene lungi, și-i îndreptă cu îndrăzneală către colțul de unde pornise strigătul. Dintr-o aruncătură de privire, îl văzu pe Porthos și, alături de el, pe d’Artagnan.

La rândul lui, d’Artagnan, datorită ascuțimii văzului său, observă totul, nu-i scăpă nimic. Portretul în picioare al prelatului i se întipări în minte, pentru a nu i se mai șterge niciodată din memorie. Un lucru, mai ales, stârni surprinderea lui d’Artagnan: în momentul când îl zări, Aramis se înroși mai întâi, apoi, în aceeași clipă, cuprinse sub pleoapa lui flacăra vie din privirea stăpânului și boarea caldă și blajină din privirea prietenului. Nu încape îndoială că Aramis își punea atunci, în sinea lui, această întrebare: “Ce caută d’Artagnan aici cu Porthos și ce-are de gând să facă la Vannes?”
Aramis înțelese tot ceea ce se petrecea în mintea lui d’Artagnan, îndreptându-și privirea către el și văzând că acesta n-avea de gând să-și plece ochii în fața lui. Cunoștea ascuțimea de spirit și deșteptăciunea prietenului său și se temea să nu i se ghicească taina înroșirii și a nedumeririi. Rămăsese același Aramis, care avea totdeauna de ascuns o taină. De aceea, spre a sfârși cu această privire de inchizitor, pe care trebuia să o facă să coboare cu orice preț, după cum generalul caută să înăbușe cu orice preț focul unei baterii care-l stingherește, Aramis întinse frumoasa lui mână albă, la care scânteia ametistul inelului pastoral, tăie aerul cu semnul crucii și-i fulgeră pe cei doi prieteni cu binecuvântarea sa.

Poate că, visător nelecuit, d’Artagnan, lipsit de credință, fără să-și dea seama, nu s-ar fi înclinat nici acum sub această binecuvântare sfântă; dar Porthos, văzându-l că se gândește la altceva, își puse cu blândețe mâna pe umărul prietenului său și-l împinse în jos. D’Artagnan se pomeni aplecat; puțin a lipsit să nu cadă în brânci.
Între timp, Aramis trecuse de ei.
D’Artagnan, asemenea lui Anteu, nu făcu decât să atingă pământul, că se ridică numaidecât și se întoarse către Porthos, gata să-i sară țandăra. Dar n-avea de ce să se supere pe bravul Hercule, căci acesta era stăpânit de cel mai curai simțămint al evlaviei.
De altminteri, la Porthos, cuvântul, în loc să-i ascundă gândirea, o întregea totdeauna.
— E foarte frumos din partea lui – zise el – că ne-a dat o binecuvântare numai pentru noi doi. Hotărât lucru, e un om și sfânt și cumsecade.

Mai puțin convins de aceasta decât Porthos, D’Artagnan nu răspunse.
— Vezi tu, prietene – adăugă Porthos – ne-a zărit în mulțime și, în loc să meargă în pas cu procesiunea, ca până adineauri, iată-l că se grăbește. Vezi cum tot cortegiul mărește pasul după el? E nerăbdător să ne vadă și să ne îmbrățișeze, dragul nostru Aramis!
— Așa-i! răspunse d’Artagnan cu glas tare. Apoi, încet, în sinea lui: “Adevărul e că ne-a văzut, vulpoiul, astfel că va avea timp să se pregătească spre a mă primi”.
Dar procesiunea trecuse; drumul era din nou liber. D’Artagnan și Porthos porniră spre palatul episcopal, unda era strânsă o mare mulțime de oameni care voiau să privească reîntoarcerea prelatului. D’Artagnan observă că această mulțime era formată mai cu seamă din burghezi și militari. Recunoscu în felul de a fi al acestor oameni dibăcia lui Aramis de a și-i face susținătorii lui.
Într-adevăr, Aramis nu era omul care să vâneze o popularitate ce nu i-ar putea fi de ajutor. Puțin îi păsa lui dacă era iubit de oameni ce nu-i aduceau nici un folos. Femeile, copiii, bătrânii, cu alte cuvinte cortegiul obișnuit al credincioșilor, nu era cortegiul care îl interesa pe el.

La zece minute după ce trecuseră pragul episcopiei cei doi prieteni, Aramis își făcu intrarea ca un biruitor: soldații îi prezentau armele ca unui superior, în timp ce burghezii îl salutau ca pe un prieten, ca pe unul mai mare de-al lor mai degrabă, decât ca pe un șef religios. Aramis avea ceva din acei senatori romani la ușile cărora se înghesuiau totdeauna clienții , care veneau să-și exprime devotamentul. La capătul scării avu o convorbire de o jumătate de minut cu un iezuit, care, ca să-i poată vorbi mai în șoaptă, își vârî capul sub baldachin. Apoi intră în casă; ușile se închiseră încet în urma lui și mulțimea se retrase, în vreme ce cântările și rugăciunile mai răsunau încă împrejur.
Era o zi minunată. Miresmele pământului se amestecau cu izurile mării și cu parfumurile ce pluteau în văzduh. Orașul respira fericire, bucurie, putere. D’Artagnan simțea că prezența unei mâini nevăzute și atotstăpânitoare făurise această putere, această bucurie, această fericire și răspândise pretutindeni aceste parfumuri. “Oh, oh – își zise el – Porthos s-a îngrășat, dar Aramis a devenit mai măreț.”

descărcați cartea gratuit de aici:…