OAMENI SĂRMANI

Feodor Mihailovici
Dostoievski
OAMENI SĂRMANI

PREFAȚĂ.
Dintre scriitorii cei mai discutați, a căror operă cere a fi reconsiderată cu toată grija și atenția de pe pozițiile esteticii marxist­leniniste, este și F. M. Dostoiev­ski. Caracterul contradictoriu al operei sale a creat în jurul acestui nume o enigmă de multe ori „ispititoare” pentru cititorul neavizat. Și nu fără motiv. Decenii de­a rândul, atât de cunoscutele romane ca: „Idiotul”, „Crimă și pedeapsă”, „Frații Karamazov” și altele au tulburat mințile fragede ale tinerilor generații, exercitând de multe ori o influență nefastă asupra orientării lor ideologice. De aceea numai o interpretare științifică, obiectivă, este în măsură să asigure revalorificarea justă, dialectică, a creației dosto­ievskiene, în care sunt atât de strâns împletite laturile pozitive cu cele negative.
Acum, cu prilejul publicării în traducerea româ­nească a romanului „Oameni sărmani”, în preajma împlinirii a 135 de ani de la nașterea și 75 ani de la moartea acestui scriitor rus cu renume mondial, se cuvine să ne oprim asupra fenomenului complex și complicat pe care îl prezintă moștenirea literară a lui Dostoievski.
Atitudinea apologetică „fără rezervă”, ca și negarea „totală” a oricărei valori, nu sunt în măsură să facă lumină în problema Dostoievski. Critica burgheză din trecut și prezent, tot felul de anti­marxiști, dușmani ai revoluției și ai clasei muncitoare, au speculat tocmai laturile slabe, momentele subiective, confuziile și rătăcirile politico­ideologice ale scriitorului, procla­mindu­le drept esența însăși a întregii opere, luată în totalitatea ei organică. Tn acest sens, nau fost deloc precupețite la adresa lui Dostoievski epitete din cele mai variate ca: „mare umanist”, „proroc al armoniei universale”, „apostol al suferinței”, „genial scriitor realist”, mergând chiar până la consacrarea lui drept „exponent al specificului național rus”.
Din noianul, de comentarii și teze contradictorii, de cele mai multe ori eronate, care s­au țesut pe marginea bogatei moșteniri literare a lui Dostoievski, greu se poate desprinde întreaga complexitate a fizionomiei sale scriitoricești. De bunăseamă că imensa forță de sugestie asupra cititorilor de toate vârstele, își are rădăcina în extraordinara lui capacitate de evocare artistică a relațiilor dintre oameni, în profunda analiză psihologică, căreia uneori forma așa­zisei „secțiuni introspective” în cele mai intime și tenebroase unghere ale sufletului omenesc.
Perspectiva istorică și realitatea epocii noastre au dărâmat teoriile eticoreligioase false ale scriitorului, dându­ne posibilitatea să urmărim obiectiv cum un mare talent putea fi deformat în vechea Rusie a țarilor. In impasul politic al acelei vremi, în loc să se fi integrat în lupta activă a lagărului revoluționar, în loc să­și fi căutat suportul ideologic în resursele vitale ale poporului, Dostoievski rătăcea în labirintul metafizic al ideii de nemurire, al negării rațiunii și al proclamării religiei drept unica și suprema autoritate asupra conștiinței omului.
Tn lumina complexității acestei puternice personalități artistice trebuie studiată creația lui care, de la primul roman, „Oameni sărmani” și până la ultimul, Frații Karamazov”, înregistrează o linie sinuoasă, de la realismul cel mai consecvent spre un psihologism de factură mistică. In căutarea soluțiilor la problemele nodale ale epocii lui frământate, prins în contradicțiile stridente ale capitalismului, Dosloievski nu s­a menținui integral și până la capăt pe pozițiile realismului critic, inițiat de marii săi predecesori: Pușkin, Lermontov și Gogol. El a părăsit drumul deschis de contemporanii săi, democrații revoluționari: Bielinski, Gherțen, Dobroliubov, Cemâșevski, Nekra­sov și Saltâkov­Șcedrin și s­a făcut, mai cu seamă spre sfârș’itul vieții, exponentul acelei intelectualități mic­burgheze dezorientate ideologic, care sub apăsarea regimului auiocratpolițienesc adoptase atitudinea de supunere și smerenie creștinească. De la marea lui iubire de oameni, de la apărarea demnității umane călcate în picioare, de la ideia dreptății și a libertății sociale, Dostoievski a lunecat spre teza fatalistă a neputinței omului, pe care a proclamat­o în deviza: „Smereștete, omule mândru!” Această atitudine de resemnare, de negare a luptei, se află la extrema opusă principiului enunțat de marele umanist al erei socialiste –
Maxim Gorki: „Omul – ce mândru sună acest cuvânt!”
Dar în pofida acestor soluții, în esență reacționare, pe care le­a propovăduit Dostoievski în multe din romanele sale, din sensul obiectiv al operei scriitorului se desprinde o ură neîmpăcată împotriva orânduirii bazate pe oprimare și exploatare, împotriva relațiilor inumane care striveau și deformau personalitatea omului. Forța artistică uriașă a talentului său, în ciuda fundamentului ideologic viciat de filosofia mistică a resemnării și în consecință a împăcării între clase, și­a găsit realizarea în zugrăvirea realistă a vieții „oamenilor sărmani”. O găsim nu numai în operele de la începutul activității literare, dar și în romanele cu răsunet mondial ca: „Umiliți și obidiți”, „însemnări din casa morții”, „Crimă și pedeapsă”, „Frații K, aramazov”. Tocmai această latură realistă, demascatoare a operei sale vine în contradicție cu soluțiile pesimiste la care ajunge Dostoievski, contradicții care trebuiesc căutate în împrejurările vieții personale a scriitorului, strâns legate de condițiile istorico­so­ciale și de complexitatea structurii sate psihice.
Născut la Moscova, în 1821, în familia unui agent sanitar­raznocineț, Dostoievski’a cunoscut din frageda copilărie existența apăsată de nevoi materiale și umiliri morale caracteristică lumii celor oropsiți, „oamenilor sărmani”. El se consacră de timpuriu literaturii, socotind anii de studiu cu disciplina cazonă de la Școala centrală de mine din Petersburg drept lân­cezire „într­o atmosferă de îngheț polar unde nu pătrunde nici măcar o singură rază de soare”. Își face intrarea în literatură cu romanul „Oameni sărmani” (184546) afirmându­se ca un demn continuator al umanismului gogolian. Această carte a uimit opinia publică din acea vreme prin profunda ei umanitate, prin zugrăvirea veridic­realistâ a situațiilor, prin subtila analiză psihologică. Tendința critică demascatoare a romanului „Oameni sărmani” a atras atenția criticii progresiste. In cuvinte entuziaste, Bielinski a apreciat valoarea acestei opere, prezicându­i autorului un drum literar glorios. Totodată, marele critic demo­crat­revoluționar a semnalat laturile slabe ale concepției lui Dostoievski din nuvela „Omul dedublat” („Dvoinik”), apărută în aceeași perioadă cu „Oameni sărmani”, subliniind tendința psihologistă de nuanță antisocială, care va ‘lua dealtfel proporții dominante în creația dostoievskiană de mai târziu. În această epocă a „veacului crâncen”, când cumplita reacțiune a lui Nicolae I încerca să înăbușe orice manifestare a gândirii libere, Dostoievski se aruncă în viitoarea luptei de idei, căutând în teoriile socialismului utopic răspuns la frământările ideologice legate de problema viitoarei dezvoltări a Rusiei. El citește cu nesaț lucrările lui Fourier, Saint­Simon, Pierre Le­roux, George Sand. Ca adept al teoriei fourieriste, el aderă la cercul lui Petrașevski unde, în cadrul discuțiilor literare și filosofice, declamă cu pasiune versurile protestatare ale poeților decembriști și ale lui Pușkin și citește celebra „Scrisoare a lui Bielinski către Gogol”.
În anul 1849 are loc o cotitură cu urmări hotărî­loare pentru orientarea ulterioară a concepției de viață a scriitorului. Membru cercului Petrașevski, în număr de 29, printre care și autorul romanului „Oameni sărmani”, sunt arestați sub învinuirea de a fi urmărit „răsturnarea ordinei de stat existente”. Sentința de condamnare la moarte a fost comutată, chiar în momentul execuției, în muncă silnică.
Anii petrecuți la ocnă în Omsk (1849­l854), urmați de serviciul militar disciplinar într­un batalion din Siberia au lăsat o amprentă puternică în psihologia scriitorului, zdruncinându­i echilibrul sufletesc și încrederea în posibilitatea transformării realității sociale, în crearea unei vieți mai bune pentru cei mulți și oropsiți.
Înveninat de ocnă și de „ostășie”, el își reneagă pasiunea tinerească pentru ideile socialismului utopic și o vreme se află la răspânlie ideologică. După ce „casa morții” din ocna siberiana îl rupsese de viața socială, nimerind în viitoarea evenimentelor din preajma reformei de la 1861, în lupta politică și ideologică ce se ascuțea din ce în ce mai mult, Dostoievski cade sub influența unor prieteni slavofili de la redacția revistei, Moskviteanin” și se situează pe poziții antirevoluționare. Fără să întrezărească vreo posibilitate de luptă activă, el face o încercare chinuitoare de a justifica temeliile ordinei de stat existente. Opunând ideologiei înaintate a democraților­revoluționari – filosofia suferinței, Dostoievski propovăduiește izbăvirea morală pe calea smereniei, a supunerii și po­căinții.
Totuși în operele scrise imediat după întoarcerea din Siberia (1859) protestul față de regimul burghe­zo­moșieresc, dezvăluirea aspectelor monstruoase ale vieții sociale contemporane lui, demascarea liberalismului și marea compasiune pentru suferințele celor „umiliți și obidiți” domină tendințele de interpretare mistică a fenomenelor din realitatea obiectivă. „însemnări din casa morții”, romanul „Umiliți și obidiți”, „Satul Stepancikovo”, „Visul unchiului” (1861­1862), au în mare măsură rezonanțe, comune cu operele care au marcat începutul pozitiv în creația lui Dostoievski („Oameni sărmani”. Netocika Nezvanova”, „O inimă slabă” și altele). Ele sunt un țel de variații pe tema „omului mic” strivit de contradicțiile capitalismului ascendent, care­l sflștau dealtfel și pe autorul însuși. Acestei perioade îi corespunde activitatea ca redactor la revistele cu profil reacționar „Epoha” și „Vremea” pe care le editează împreună cu fratele său. Urmează apoi marile romane: „Crimă și pedeapsă”, (1866), „Idiotul” (scris în 1868 în timpul șederii în străinătate), „Frații Karamazov” (1879­80).
Concepția pe de­a­ntregul vicioasă, antiprogresistă, care stă la baza lucrărilor: „Posedații” (187l­72), „Adolescentul” (1879), „însemnări din ilegalitate” și „Jurnalul unui scriitor”, pe care­l scrie până la sfâr­șitul vieții (1881), coincide cu activitatea de redactor începând (din 1871) la revista reacțiunii oficiale „Grajdanin” („Cetățeanul”), când stabilește legături strânse cu faimosul ober­procuror al sinodului, obscurantistul Pobedonosțev.

download pdf...