Idiotul

PARTEA ÎNTÂI
I

Era pe la sfîrșitul lui noiembrie. Pe o vreme de moină, către ora nouă dimineața,
acceleratul de Varșovia se apropia în plină viteză de Petersburg. Ceața era atît de groasă, încît
lumina zilei răzbea cu greu, iar prin ferestrele vagoanelor, de -a lungul liniei ferate, nu se putea
desluși nimic la zece pași. Printre călători se aflau și unii care se întorceau din străinătate;
cele mai ticsite erau însă compartimentele de clasa a treia: lume măruntă, oameni purtați de
nevoie și de treburi zilnice, venind de pe meleagurile mai apropiate. Cum era și firesc, toți
păreau obosiți, rebegiți de frig. cu pleoapele grele ca dup ă o noapte de nesomn și obrajii de o
paloare alb-gălbuie, ca și cînd ceața și-ar fi pus pecetea și pe chipurile lor.

O dată cu revărsatul zorilor, într-un compartiment de clasa a treia, se trezir ă așezați față în
față, lîngă aceeași fereastră, doi călători – amîndoi tineri, amîndoi modest îmbr ăcați și fără bagaje,
amîndoi avînd o figur ă destul de plăcută și, în sfirșit, amîndoi dornici să lege o conversație. Și
dacă cei doi ar fi bănuit în clipa aceea unul despre altul cîte ciud ățenii ascunde fiecare, ar fi
rămas desigur uimiți că întîmplarea îi pusese astfel fa ță în față, într-un vagon de clasa a treia a
trenului accelerat Var șovia – Petersburg. Primul să tot fi avut douăzeci și șapte de ani – era
scund și îndesat: avca părul creț, bătînd în negru, și niște ochi cenușii, mici, dar plini de foc.
Nasul îl avea mare și cam turtit, pomeții obrajilor proeminenți, iar buzele-i subțiri schițau mereu
un zîmbet insolent, sfid ător, uneori chiar răutăcios. Numai fruntea, mare și frumos boltită,
părea menită să compenseze întrucîtva partea de jos a obrazului, atenuînd asimetria unor
trăsături prea dure. Ceea ce se ar ăta mai izbitor la prima vedere era paloarea cadaveric ă a feței,
care dădea chipului său un aer de istovire, cu toate că tînărul părea a avea o constituție robustă;
în același timp însă, fața lui atrăgea atenția prin ceva imposibil de definit, și care lăsa totuși să
se ghicească un temperament frămîntat de clocotul unor pasiuni mistuitoare, ceea ce nu se
potrivea cîtu și de puțin nici cu zîmbetul acela sfidător și arogant și nici cu privirea-i aspră și
plină de orgoliu. Bine încotoșmănat într-un cojoc de miel larg și călduros, îmbrăcat în postav
negru, nici nu-i păsa de frig, în timp ce vecinul său îndurase cu greu vitregia nop ții umede,
rusești, de noiembrie, fără să fi fost, desigur, pregătit s-o înfrunte, căci n-avea pe umeri decît o
pelerină largă, cu o glugă imensă, așa cum obișnuiesc să poarte călătorii prin străinătăți, departe
de ținuturile Rusiei, și care pornind în toiul iernii să străbată Elveția sau, spre exemplu,
nordul Italiei, nici nu -și pun măcar ipoteza unei călătorii pe o distanță atît de mare ca de la
Eidkuhnen la Petersburg. Dar ceea ce era potrivit și cu totul suficient pentru Italia nici pe
departe nu f ăcea față și se dovedea absolut necorespunzător în condițiile climei rusești.
Posesorul pelerinei, tînăr și el, tot cam de vreo douăzeci și șase sau douăzeci și șapte de ani, era
mai înalt de statur ă, avea părul foarte bălai și des, obrajii supți și o bărbuță rară și ascuțită, de un
blond spălăcit. Ochii lui mari, albaștri, aveau o expresie blajină, dar și apăsătoare totodată, cu acea
stranie fixitate a privirii după care nu era greu de ghicit, chiar de la prima vedere, un epileptic.

De altfel, tînărul avea trăsături plăcute, fine și delicate, iar fața îi era palidă și, în momentul
acela, învinețită de frig. în mîini ținea o legăturică – pare-se tot bagajul lui – dintr-un fular
decolorat. în picioare purta niște botine cu talpă groasă și ghetre, cu totul nepotrivite portului
obișnuit din Rusia. Vecinul său cu pâr negru și șubă de miel îl cercetă cu acea curiozitate a
omului care nu are altceva mai bun de f ăcut și, în cele din urmă, se hotărî să intre în vorbă
schițînd acel zîmbet ironic prin care unii oameni î și trădează cu nepăsare satisfacția lipsită
de delicatețe în fața situației nenorocite a semenului lor.
– Ți-e frig, nu-i așa? întrebă el, mișcînd din umeri.
– Ba bine că nu, răspunse vecinul cu o grabă neobișnuită. Și cînd te gîndești că nu-i decît
vreme de moină. Ce m-aș fi făcut dacă se nimerea să fie și ger? Nici nu-mi închipuiam că-i așa
de frig la noi. Mă dezobișnuisem.
– Vii din străinătate? – Da, din Elveția.
– Fiuu! Pînă acolo ai ajuns?…

Călătorul cel negricios fluieră a mirare și izbucni în rîs.
Se legă o discuție. Era surprinzătoare bunăvoința cu care tînărul cu păr bălai și
pelerină elvețiană răspundea la toate întrebările vecinului său negricios, fără să bage de
seamă că unele dintre ele puteau fi socotite f ără rost, absolut nelalocul lor, și uneori de o
indiscreție cam insolentă. Din vorbă în vorbă, mărturisi că într-adevăr lipsise din Rusia vreme
îndelungată, mai bine de patru ani, fiind bolnav; fusese trimis în str ăinătate pentru a se lecui;
suferea de o stranie boală de nervi, un fel de epilepsie, care se manifesta prin convulsi i și
tremurături. Ascultîndu-l, negriciosul surise ironic de cîteva ori și la urmă pufni în rîs cînd la
întrebarea: „Ei, și te-au vindecat?”, cel cu părul bălai îi răspunse: „Nu, nu m-au vindecat”.
– Ehe! îmi închipui ce de-a bănet ai cheltuit degeaba, iar noi, ăștia de-aici, ne punem
nădejdea în ei, observă veninos negriciosul.
– Adevărat! se amestecă de alături în vorbă un domn neglijent îmbrăcat, de vreo
patruzeci de ani, corpolent, cu nasul ro șu și coșuri pe obraz, avînd aerul tipic și înfățișarea unui
slujbaș încărunțit prin cancelarii. E perfect adev ărat, se pricep al naibii să pompeze avuțiile
Rusiei!

– O, cît de mult vă înșelați în cazul meu! începu pe un ton blînd și împăciuitor
pacientul medicinei elvețiene. N-aș putea să vă contrazic, desigur, pentru că nu știu exact cum
stau lucrurile, însă doctorul meu și-a dat ultimele economii ca s ă mă pot întoarce în Rusia,
după ce aproape doi ani m-a ținut acolo pe socoteala lui.
– Cum adică, n-aveai pe nimeni care să te întrețină? întrebă călătorul cel negricios. – Absolut
pe nimeni. Domnul Pavlișcev, care luase asupra sa grija între ținerii mele în Elveția, a murit
acum doi ani. l-am scris după aceea unei rude îndepărtate – soției generalului Epancin; nam
primit însă nici un răspuns, Neavînd încotro, am plecat spre țară.
– Și la cine ai de gînd să te duci?
– Mă întrebați unde am să trag? Drept să spun, deocamdată nu știu nici eu… unde s-o
nimeri…
– Nu te-ai hotărît încă?
Și din nou, cei doi izbucniră în rîs.
– Te pomenești că tot avutul dumitaie se reduce la aceast ă bocceluță? întrebă tînărul cel
brunet.
– Pun rămășag câ-i așa cum spune dumnealui, adăugă parcă jubilînd slujbașul cel cu nasul
roșu. Sînt convins că nu mai ai alte bagaje, deși rămine perfect valabilă vechea zicală că a fi sărac
nu-i cine știe ce mare păcat.

Presupunerea celor doi călători părea a nu fi lipsită de temei, și tînărul se grăbi s-o
recunoască de îndată.
– Bocceluța dumitaie ar putea să aibă totuși o anumită importanță, urmă slujbașul după ce
se saturară de rîs (de menționat că stăpînul bocceluței, văzîndu-i veselindu-sc atîta, se asocie el
însuși în cele din urmă veseliei lor, ceea ce-i făcu să rîdă și mai tare), și cu toate că sînt gata să
pariez că nu ascunde înăuntru nici fișicuri de napoleoni și nici galbeni olandezi sau austrieci,
lucru ușor de constatat judecind după ghetrele de pe încălțămintea dumitale confecționată în
străinătate, totuși… căci dacă la acest modest bagaj poți adăuga o asemenea presupusă
rudă, cum ar fi, de pildă, soția generalului Epancin, al cărui nume l-ai pomenit adineauri,
atunci și bocceluța dumitaie, aș putea spune, va căpăta o anumită pondere. Bineînțeles,
numai dacă generăleasa Epancina îți este cu adevărat rudă, și nu te înșeli cumva, așa… ca omul
distrat… ceea ce e foarte, foarte firesc… mai ales cînd are mult ă fantezie.

– Ei bine, trebuie să recunosc că nu sînteți deloc departe de adevăr, se grăbi să
încuviințeze călătorul cel blond. Mă bate gîndul și pe mine că mă înșel, pentru că, să vedeți,
aproape că nici nu mi-e rudă. De aceea, nici nu m-a surprins faptul că nu mi-a răspuns la
scrisoare. Oarecum, mă așteptam la asta.
– Ai stricat degeaba banii pe hîrtie și mărci. Hm!… îmi place însă că ești un om blajin și
sincer, și asta o spun spre lauda dumitale. Hm!… de altfel, cine nu-l cunoaște pe generalul
Epancin? Toată lumea îl știe. Și pe domnul Pavlișcev, răposatul, care te-a întreținut în Elveția, lam
cunoscut. Numai dacă-i vorba de Nikolai Andreevici Pavlișcev, căci erau doi veri primari cu
acest nume. Celălalt locuiește și acum în Crimeea. Cît despre Nikolai Andreevici, acela care a
răposat, era un om respectabil, cu rela ții, și posesorul a patru mii de suflete…

continuarea o puteti descarca de mai jos........