Eternul sot

Feodor Mihailovici
Dostoievski

ETERNUL SOȚ

I.
Velceaninov.
Sosi vara, iar Velceaninov – în ciuda așteptărilor sale – se văzu reținut la Petersburg. Călătoria plănuită de dânsul în sudul Rusiei fusese zădărnicită și sfârșitul procesului său nici nu se întrezărea. Procesul acesta – o pricină cu moșia – căpătase o întorsătură cât se poate de proastă. Cu vreo trei luni mai înainte, lucrurile păreau cât se poate de simple, aproape fără nici un risc, dar dintr­o dată totul se schimbă. „Așa­i acuma, toate au început să se schimbe în rău!” repeta adesea Velceaninov, cu răutate, fraza asta. Tocmise un avocat priceput, bine plătit, celebru și nu se uita la bani. Dar, nerăbdător și plin de neîncredere, se apucă să se ocupe singur de proces. Alcătuia și scria jalbe, pe care avocatul le arunca la coș. Alerga pe la autorități, culegea informații, și, probabil, încurca lucrurile, pentru că în cele din urmă avocatul începu să­i facă reproșuri și să­l trimită în viligiatură. Dar el nu se putea hotărî să plece la vilă, în viligiatură. Praful, zăpușeala, nopțile albe care zdruncină nervii­ iată cu ce se desfăta el la Petersburg. Locuia undeva în preajma Teatrului Balșoi, într­un apartament închiriat de curând, care nu­i era pe plac, „nimic nu­mi reușește!” spunea el. Ipohondria îi sporea zi de zi; de altfel, avea de mult înclinare pentru starea asta sufletească.
Era un om care trăise intens și din plin, trecut de mult de prima tinerețe, avea vreo treizeci și opt sau treizeci și nouă de ani, iar această „bătrânețe”, cum îi spunea el, venise „aproape pe neașteptate”. Singur înțelegea că îmbătrânise nu atât datorită numărului anilor, ci – ca să zicem așa – prin calitatea acestora și că, chiar dacă începuseră să­l lase puterile, asta era mai mult pe plan spiritual decât fizic. Ca înfățișare arăta și acum chipeș. Era înalt și bine făcut, cu părul blond, des, fără nici un fir alb în cap și cu o barbă blondă, cam până la mijlocul pieptului. Când îl vedeai pentru întâia oară, îți părea stângaci și delăsat. Dar, privindu­l mai cu luare­aminte, distingeai într­însul un domn, perfect stăpân pe sine și care primise cândva cea mai aleasă educație. Gesturile lui Velceaninov erau și acum degajate, sigure, chiar grațioase, cu tot aerul său dobândit de om posac și neîndemânatic. Păstra până în ultimul timp o încredere în sine de nezdruncinat, de cea mai arogantă speță mondenă, pe care nici el însuși poate n­o bănuia, deși era un bărbat nu numai inteligent, dar chiar cu scaun la cap uneori, aproape cult și înzestrat cu netăgăduite calități. Fața lui albă și rumenă se distingea în trecut printr­o gingășie feminină care atrăgea atenția femeilor. Ba și acum câte cineva, privindu­l, exclama: „Ce om sănătos, rumen și înfloritor la chip!” Totuși omul acesta „sănătos” fusese biruit cu totul de ipohondrie. Ochii săi mari și albaștri fuseseră, cu vreo zece ani mai
înainte, foarte cuceritori.

Erau atât de limpezi, veseli și lipsiți de orice îngrijorare, încât atrăgeau involuntar privirea oricărei persoane care avea de­a face cu dânsul. Acuma însă, în preajma vârstei de patruzeci de ani, limpezimea și bunătatea se stinseseră aproape cu totul în ochii aceștia, împrejurul cărora începuse să se urzească o rețea de mici zbârcituri. În ochii lui se iviseră dimpotrivă un cinism de om obosit și nu desăvârșit de moral, o viclenie, adesea o ironie și încă o nuanță, inexistentă înainte vreme: o umbră de durere și de tristețe vagă, parcă fără obiect, dar foarte adâncă. Această tristețe se accentua mai ales când rămânea singur. Și, ciudat lucru, omul acesta guraliv, vesel și distrat până acum vreo doi ani, care povestea minunat istorioare pline de haz – nimic nu dorea astăzi mai mult decât să rămână singur. Părăsise dinadins o seamă de cunoscuți, pe care și astăzi i­ar fi putut păstra, deși situația lui bănească ajunsese cu totul precară. Această atitudine i­a fost determinată, într­adevăr și de vanitate. De altfel, neîncrederea și vanitatea lui n­ar mai fi putut suporta vechile cunoștințe. Dar, încet­încet, în singurătatea în care se afla vanitatea sa nu numai că nu se micșora, ci, dimpotrivă, degenera într­o vanitate cu totul aparte, de un soi cu totul nou: începuse să­i sufere uneori datorită unor cauze cu totul diferite celor dinainte, cauze neașteptate și care nici nu putea fi concepute mai demult, niște cauze „superioare” celor actuale… „dacă există într­adevăr, ca să zicem așa, cauze superioare și inferioare…” adăuga el însuși.
Da, ajunsese și aici. Se războia cu un fel de cauze superioare, la care pe vremuri nici nu s­ar fi gândit. În conștiința sa, el numea superioare toate „cauzele” pe care (spre propria­i surprindere) nu le putea lua în râs în sinea lui – lucru care nu se mai întâmplase înainte – da, numai în sinea lui. În societate era altceva! Știa prea bine că, dacă împrejurările ar fi prielnice, atunci chiar a doua zi, cu toate hotărârile tainice și pioase ale conștiinței sale, ar renega în gura mare aceste „cauze superioare” și el însuși, cel dintâi, le­ar lua în bătaie de joc, nerecunoscând desigur nimic. Asta era într­adevăr așa, cu toate că avea într­o oarecare măsură, chiar foarte importantă, o independență de cugetare, cucerită în ultima vreme de la „cauzele inferioare” care­l stăpâniseră până atunci. Deseori, Velceaninov, sculându­se dimineața din pat, se rușina de gândurile și de sentimentele avute în timpul insomniei de peste noapte. (De altfel, în ultima vreme, suferea mereu de insomnie.) De mult băgase de seamă că ajunsese extraordinar de bănuitor în toate cele, și­n lucruri importante, dar și­n bagatele, de aceea se hotărî să aibă cât mai puțină încredere într­însul.

Totuși se petrecură unele fapte cărora nu li se putea contesta realitatea. În ultima vreme, uneori noaptea, gândurile și senzațiile sale se preschimbau aproape cu totul în comparație cu cele obișnuite și îndeobște nu semănau de loc cu cele din prima parte a zilei. Acest lucru îl uimi și îl făcu să se adreseze unui doctor vestit, un bun cunoscut al său. I se destăinui, bineînțeles, mai mult în glumă. Medicul îi răspunse că schimbarea gândurilor și a senzațiilor, ba chiar dedublarea lor în nopțile de insomnie și în genere noaptea este un act curent la oamenii „care gândesc și simt puternic”; că o seamă de convingeri din întreaga viață se modifică uneori brusc sub influența melancolică a nopții și a insomniei; că dintr­o dată se iau uneori din senin cele mai fatale hotărâri. Toate acestea merg bineînțeles până la o anumită limită și dacă persoana cu pricina ajunge să perceapă prea puternic această dedublare, provocându­i o suferință, acesta­i un simptom indiscutabil că maladia s­a declanșat; și prin urmare e necesar să se întreprindă neapărat ceva. Cel mai bine ar fi să se schimbe radical felul de viață, alimentația, sau chiar să se întreprindă o călătorie. E recomandabil, fără îndoială și un purgativ.
Velceaninov nici nu­l ascultă mai departe. Maladia îi fusese demonstrată cu vârf și îndesat.
„Va să zică chestiunea «superioară» nu este decât o boală și nimic mai mult!” își zicea uneori cu un vădit sarcasm. Dar nu se resemna să cadă de acord.
În curând, fenomenele care se petreceau numai noaptea începură să se repete dimineața, atât numai că îl impresionau și mai puternic, făcându­l să simtă o răutate sarcastică în locul regretului și al înduioșării de odinioară.

De fapt, unele întâmplări din viața lui trecută, petrecute chiar tare demult, îi reveneau din ce în ce mai des în minte „așa din senin și Dumnezeu știe de ce” și într­o reprezentare radical deosebită. De pildă, Velceaninov se plângea încă mai de mult că­i slăbise memoria: nu­și mai reamintea figura persoanelor cunoscute, care se supărau, întâlnindu-­l. Uita uneori cu desăvârșire o carte cetită cu jumătate de an în urmă. Dar, cu toată pierderea evidentă a memoriei (de care era foarte îngrijorat), ceea ce făcea parte din viața de odinioară și ceea ce în decurs de zece­cincisprezece ani fusese cu totul uitat, acestea în întregime îi răsăreau uneori brusc în memorie și încă cu o uimitoare finețe a impresiilor și a detaliilor, încât parcă le retrăia din nou. Unele dintre faptele ivite acum în conștiință fuseseră complet uitate, încât i se părea o adevărată minune faptul de a și le fi putut reaminti. Dar asta încă nu era totul. Ce om care și­a trăit viața din plin n­are amintiri? La dânsul însă tot ce­i apărea în minte parcă fusese dinainte pregătit de cineva într­o lumină absolut nouă, neașteptată, cu neputință de conceput înainte vreme. De ce unele amintiri îi apăreau acum ca niște adevărate crime? Și doar nu era vorba numai de sentințele emise de mintea lui, de altfel nici n­avea încredere în mintea­i tenebroasă, singuratică și bolnavă.

Dar reprobările luau uneori formă deblesteme și ajungeau la lacrimi, dacă nu exterioare, cel puțin lăuntrice. Într­adevăr, dacă i s­ar fi spus în urmă cu doi ani că va fi în stare să plângă, n­ar fi crezut pentru nimic în lume. La început nu­și aducea aminte de suvenirurile sentimentale, ci mai cu seamă de cele sarcastice. Își reamintea unele insuccese sau înjosiri din viața mondenă. Îi revenea, de pildă, în minte faptul cum „îl bârfise un intrigant”, făcând să nu mai fie primit într­o anumită casă… Cum nu de mult fusese de­a dreptul ofensat în mod public fără să­și fi provocat adversarul la duel… Cum fusese o dată luat în râs printr­o epigramă foarte spirituală într­un cerc de femei foarte încântătoare, iar el n­avusese prezența de spirit să răspundă ceva. Își mai aducea aminte de două­trei datorii pe care nu le plătise, într­adevăr, o nimica toată, totuși datorii de onoare, față de niște persoane cu care încetase să se mai vadă și pe care începuse să le vorbească de rău. Îl mai chinuia, dar numai în momentele cele mai proaste, amintirea a două averi considerabile făcute praf și pulbere de dânsul în modul cel mai stupid. Dar mai pe urmă aducerile­aminte se refereau și la unele lucruri „superioare”. Astfel Velceaninov își aminti „netam­nesam” figura uitată – ștearsă de mult din memorie – a unui funcționar blând și bătrânel, caraghios și cu puțină căruntețe, pe care­l jignise odinioară în public dintr­o fanfaronadă, numai și numai ca să pună în valoare un calambur hazliu, reușit, care­i adusese glorie și care a fost apoi repetat din gură în gură – faptă reprobabilă, rămasă încă nepedepsită. Uitase cu totul întâmplarea aceasta, nici nu­și mai aducea aminte de numele bătrânului, deși împrejurările întâmplării îi răsăriră în minte cu o extraordinară exactitate. Își aduse perfect aminte că bătrânelul apăra reputația fiicei sale, o fată care întârzia să se mărite, despre care circulau în oraș fel de fel de zvonuri. Bătrânelul se supărase și căutase să răspundă, dar îl podidiseră dintr­o dată lacrimile față de toată lumea – ceea ce făcuse chiar oarecare impresie.

Până la urmă, societatea îl îmbătase cu șampanie pe moșneguț și tot societatea se tăvălise de râs. Aducându­și acum aminte așa „netam­nesam” cum plângea în hohote bătrânelul, acoperindu­și obrazul cu mâinile, ca un copil. Velceaninov avu impresia că nu uitase niciodată întâmplarea asta. Dar, ciudat lucru: toată împrejurarea care i se păruse pe atunci foarte hazlie, acum o vedea cu totul altfel, mai cu seamă amănuntele – și anume acoperirea feței cu palmele. Își mai aduse aminte cum bârfise numai ca să facă haz, pe delicioasa soție a unui institutor și cum ponegrirea ajunsese la bărbatul ei. Velceaninov plecase curând din târgușorul acela și nu mai aflase ce urmări avusese clevetirea lui. De­abia acum începu să­și închipuie cum va fi putut să se isprăvească istoria aceea. Dumnezeu știe unde l­ar fi dus imaginația, dacă nu i­ar fi fulgerat în minte o amintire mult mai recentă despre o fată dintr­o familie de târgoveți, care nici nu­i plăcuse cel puțin și cu care, trebuie să mărturisim, nici nu știe cum naiba făcuse un copil. Îi părăsise pe amândoi, fără să­și fi luat măcar rămas bun de la dânșii, plecând din Petersburg (nici n­avusese timp, ce­i drept!). Pe urmă el o căută pe fată timp de un an întreg, dar n­o mai putu descoperi.

Asemenea amintiri se strângeau cu sutele, fiecare din ele trăgând după sine alte zeci și zeci. Încet­încet, începu să sufere și propria lui vanitate. Am mai spus că vanitatea lui degenerase într­un sentiment cu totul deosebit. Într­adevăr, așa era. În unele momente (rare, de altfel), Velceaninov era atât de distrat, încât nu simțea nici o jenă că nu avea trăsură proprie, că umbla pe jos pe la autorități, că ținuta îi era cam neîngrijită. Iar dacă cineva dintre vechii săi cunoscuți l­ar fi măsurat pe stradă cu o privire ironică, sau nar fi avut chef să­l recunoască, atunci el ar fi avut, ce­i drept, destulă mândrie ca nici să nu clipească. Nici să nu clipească într­adevăr și nu numai de formă. Asta se întâmpla, bineînțeles, în momentele de iritare și uitare de sine.

Totuși vanitatea lui se dezinteresa îndeobște, treptat­treptat, de pricinile de altădată și se concentra asupra unei singure chestiuni, veșnic prezentă în mintea lui. „Pesemne, începea el să se gândească uneori în mod satiric (era aproape totdeauna satiric, când se gândea la sine), pesemne cineva are grijă să mă moralizeze, de aceea îmi sugerează aceste amintiri blestemate și «lacrimi de căință»!” Fie! Dar degeaba! Nu e decât un tir de gloanțe oarbe. Știu foarte bine, ba chiar mai mult decât sigur, că n­am nici un pic de autostăpânire, cu toată autocondamnarea mea, însoțită de căințe înlăcrămate și ca toți cei patruzeci de ani stupizi ai mei! Dacă mâine aș fi ispitit de o întâmplare și de împrejurări convenabile ca să­mi fac cheful pentru a răspândi zvonul că nevasta institutorului a primit daruri de la mine, aș face­o sigur și fără ezitare, iar fapta ar fi încă și mai detestabilă, fiind vorba de o recidivă. Sau să zicem că m­ar jigni iarăși acel prințișor, fiul unic al unei mame, căruia i­am trimis în picior un glonte din pistol acum unsprezece ani, fără îndoială că l­aș provoca numaidecât din nou la duel și i­aș hărăzi al doilea picior de lemn. Va să zică, e adevărat că sunt gloanțe oarbe, cu totul inutile? Atunci de ce să mă mai împresoare asemenea amintiri, când eu nu știu cum să mă descotorosesc convenabil de mine însumi?”

Deși întâmplarea cu nevasta institutorului nu s­a repetat, cu toate că eroul n­a mai fericit pe altcineva cu un picior de lemn, dar numai gândul că aceste fapte s­ar repeta neapărat dacă s­ar ivi împrejurări prielnice, îl făceau pe Velceaninov să se piardă cu firea… Uneori. Doar nu­i obligator să suferi mereu din pricina amintirilor. Te mai poți și odihni sau petrece puțin – în pauze… Așa și făcea Velceaninov. Era dispus să petreacă un pic în pauze. Dar pe măsură ce trecea vremea, șederea lui la Petersburg îi devenea din ce în ce mai insuportabilă. Se găsea în pragul verii.

Uneori, pâlpâia în mintea lui hotărârea de a lăsa totul baltă, chiar și procesul și de a pleca așa dintr­o dată, unde va vedea cu ochii, la întâmplare – să zicem în Crimeea, de pildă… De obicei, nu trecea mai mult de un ceas și Velceaninov își detesta gândul acesta, de care începea să­și bată joc: „Aceste obsesii nu mă vor părăsi nici la sud, de vreme ce au început să pună stăpânire pe mine și dacă sunt un om cât de cât onest – or asta înseamnă că n­am nici cum și nici de ce să fug de ele”.
„Ce rost are să fug? Urmă Velceaninov să filosofeze cu mâhnire. Aici e atâta prăfăraie, atât zăduf înăbușitor! Casa­i așa de murdară. La autoritățile unde îmi pierd vremea între acești oameni foarte ocupați – e atâta forfotă meschină, atâtea griji mărunte. Pe fața tuturor oamenilor rămași în oraș, care se perindă din zori până­n seară, vezi întipărit așa de naiv și de sincer întregul lor egoism, tupeul lor grosolan, lașitatea sufletelor lor mici și nimicnicia inimilor lor de două parale, încât, pe drept cuvânt, se poate spune că aici e un adevărat rai pentru un ipohondru, vorbind foarte serios! Totul e dat la iveală sincer, deschis… Nimeni nu crede necesar să se ascundă, nimeni nu se preface cum fac cucoanele noastre în viligiatură, în țară sau în străinătate. Totul merită aici cel mai profund respect, măcar ca un omagiu adus sincerității și simplității. Nu mai plec nicăieri. Să crăp aici, dar nu mă clintesc din loc…!”.

continuarea o descarcati de mai jos....