Însemnări din subterană

PARTEA I.

Subterana 1

Sunt un om bolnav. Sunt un om rău. Un om lipsit de farmec. Cred că sunt bolnav de ficat. La drept vorbind, n­am nici cea mai mică idee despre boala mea și nu știu precis ce anume mă doare. Nu mă tratez și nu m­am tratat niciodată, deși am respect față de medicină și de doctori. Pe deasupra, mai sunt și superstițios până la exagerare; ei, măcar atât de superstițios, încât să am respect față de medicină. (Sunt destul de cultivat ca să nu fiu superstițios, însă sunt superstițios.) Nu, rogu­vă, răutatea nu mă lasă să mă tratez. Uite, sunt sigur că așa ceva domniile voastre nu veți binevoi a pricepe. Asta­i, rogu­vă, dar eu înțeleg. Desigur, n­aș fi în stare să vă lămuresc cui îi fac „un pustiu de bine” în cazul de față, cu răutatea mea; știu prea bine că doctorilor nu le pot face nicidecum o „șotie” dacă nu mă tratez la ei; știu mai bine decât oricine că prin asta numai mie îmi fac rău, nimănui altcuiva. Și totuși, dacă nu mă tratez, o fac din răutate. Dacă tot mă doare ficatul, las’ să mă doară și mai tare!

Trăiesc de mult așa, de vreo douăzeci de ani. Acum am patruzeci. Mai înainte am avut o slujbă, acum n­o mai am. Am fost un slujbaș răutăcios. Eram grosolan și îmi găseam plăcerea în asta. De vreme ce nu luam mită, înseamnă că trebuia să mai recompensez măcar așa. (E o butadă proastă, dar n­o s­o șterg. Am scris­o crezând că va ieși ceva foarte caustic; iar acum, după ce mi­am dat singur seama că n­am vrut decât să­mi dau niște aere mârșave – nici gând s­o mai șterg!). Când se întâmpla că de biroul la care ședeam eu se apropia câte­un om cu jalba în mână, ca să­mi ceară vreo lămurire, scrâșneam din dinți la el și simțeam o desfătare nesățioasă dacă izbuteam să­l mâhnesc. Izbuteam aproape întotdeauna. Cel mai adesea, aveam de­a face cu oameni timizi: așa­s cei cu jalbele, știți și dv. Însă dintre filfizoni cel mai mult nu­l puteam înghiți pe un ofițer. Nu voia nicidecum să se umilească și­și zornăia oribil sabia. Din pricina acestei săbii, un an și jumătate am purtat război cu el. Până la urmă, l­am biruit. A încetat să și­o mai zornăie. De altminteri, asta s­a întâmplat pe când eram tânăr. Dar știți dv., domnilor, care era punctul principal al răutății mele? Păi toată chestia, mârșăvia cea mai mare era că în fiecare clipă, chiar și atunci când îmi vărsăm cel mai mult fierea în mine, recunoșteam cu rușine în sinea mea că nu sunt rău, că nu­s nici măcar un om înrăit, că nu fac decât să sperii vrăbiile degeaba și cu asta mă distrez. Am spume la gură, dar ia aduceți­mi o păpușică acolo, dați­mi un ceai cu zahăr și o să vedeți că mă potolesc. Chiar și la suflet mă înduioșez, deși mai pe urmă voi scrâșni din dinți la mine însumi și, de rușine, câteva luni voi suferi de insomnie. Așa mi­era obiceiul.

De fapt, mai adineaori m­am vorbit singur de rău spunând că am fost un slujbaș răutăcios. Din răutate m­am vorbit de rău. Pur și simplu, mă țineam de ștrengării și cu cei cu jalbele, și cu ofițerul, însă în realitate n­am putut fi rău. Clipă de clipă simțeam în mine multe și nenumărate elemente, total opuse răutății. Simțeam cum colcăie elementele astea în mine. Știam că toată viața au colcăit în mine și tot mă rugau să le las să iasă afară. Mă chinuiau de mi se făcea rușine; mă împingeau până în starea de convulsii – și, până la urmă, mi s­a urât de ele, ah, ce mi s­a mai urât! Nu cumva vi s­o fi părând, domnilor, că mă căiesc de ceva în fața dv., că vă prezint scuze pentru ceva? Sunt sigur că vi se pare. De altminteri, vă asigur că mie puțin îmi pasă dacă așa vi se pare. Nu rău, dar nici măcar altcumva n­am izbutit să ajung: nici rău, nici bun, nici ticălos, nici om cinstit, nici erou, nici insectă. Iar acum îmi duc zilele, câte mi­au mai rămas, în ungherul meu, întărâtându­mă cu consolarea răutăcioasă, care nu servește la nimic, că un om deștept nu poate face nimic din propria sa persoană și că numai prostul poate. Da, rogu­vă, un om deștept din veacul al nouăsprezecelea trebuie și este obligat din punct de vedere moral să fie o ființă eminamente lipsită de caracter; iar un om de caracter, un militant – trebuie să fie o ființă eminamente mărginită. Asta­i convingerea mea, la cei patruzeci de ani pe care îi am. Am acum patruzeci de ani și când te gândești că patruzeci de ani înseamnă viața întreagă; doar înseamnă bătrânețea cea mai adâncă. Să trăiești mai mult de patruzeci de ani e indecent, trivial, amoral! la răspundeți-­mi sincer, cinstit.

Cine trăiește mai mult de patruzeci de ani? Vă spun eu cine trăiește: proștii și ticăloșii trăiesc. Tuturor bătrânilor o să le­o spun de la obraz, tuturor acestor bătrâni respectabili, tuturor acestor bătrâni cu părul alb și parfumați! Lumii întregi o să i­o spun de la obraz! Am dreptul să vorbesc așa pentru că o să trăiesc până la șaizeci de ani. Până la șaizeci de ani o să trăiesc!

O să trăiesc până la optzeci de ani! Stați puțin! Lăsați­mă să­mi trag sufletul. Veți fi crezând, poate, domnilor, că vreau să vă fac să râdeți? Și în privința asta ați greșit. Nu sunt câtuși de puțin un om vesel cum vi se pare sau cum vi s­ar putea părea; de altfel, dacă, iritați fiind de această vorbărie (și simt deja că sunteți iritați) v­ar trece prin cap să mă întrebați: cine sunt eu? – vă voi răspunde: sunt un asesor de colegiu. Am muncit ca să am ce mânca (dar numai pentru asta) și când, anul trecut, prin testament, una din rudele mele îndepărtate mi­a lăsat șase mii de ruble, m­am retras deîndată de la serviciu și m­am instalat în ungherul meu. Și mai înainte am locuit în acest ungher, dar acum m­am statornicit în acest ungher. Camera mea e urâtă, infectă, la marginea orașului. Drept servitoare am o țărancă bătrână, rea de proastă ce­i, care, pe deasupra; mai și duhnește întotdeauna groaznic. Mi se pare că, la Petersburg, clima începe să­mi dăuneze și că, numai cu mijloacele mele neînsemnate, viața va fi prea scumpă aici pentru mine. Asta o știu și eu, o știu mai bine decât acești sfătuitori experimentați și prea înțelepți, care dau din cap plini de importanță. Dar rămân la Petersburg; nu plec din Petersburg! Și nu plec pentru că. Eh! De fapt, e cu desăvârșire totuna dacă plec sau nu. De altminteri: despre ce poate vorbi un om cumsecade cu cea mai mare plăcere?
Răspuns: despre el însuși.
Ei, atunci și eu voi vorbi despre mine.

descarcare directă de aici………