SHŌGUN volumul I

James Clavell
SHŌGUN 1975
vol.1
PROLOG

Furtuna rupea din el. Îi simțea mușcătura până în adâncul ființei și știa că, dacă nu acostează în trei zile, vor fi morți cu toții. Prea multe morți în această călătorie, gândi, sunt pilotul șef al unei flote moarte. O singură navă rămasă din cinci, douăzeci și opt de oameni dintr-un echipaj de o sută șapte, dintre care acum doar zece se mai țin pe picioare, iar ceilalți sunt pe moarte, și printre ei Căpitanul General. Fără provizii, apă mai deloc, iar câtă a rămas e sălcie și tulbure…
Îl chema John Blackthorne și era singur pe punte, în afară de marinarul de veghe la provă, Salamon mutul, care se ghemuise la adăpost sub vânt, scrutând marea din față.
Nava se înclină sub o rafală bruscă și Blackthorne se prinse de brațul scaunului fixat pe dunetă, Ungă timonă, până ce corabia se redresă, scârțâind din toate încheieturile. Se numea Erasmus – două sute șaizeci de tone, navă comercială înarmată înregistrată la Rotterdam, cu trei catarge, douăzeci de tunuri, și singura supraviețuitoare din prima forță expediționară trimisă de Țările de Jos să înfrunte dușmanul în Lumea Nouă. Primele nave olandeze care izbutiseră să destrame taina trecerii prin Strâmtoarea Magellan. Patru sute nouăzeci și șase de oameni, toți voluntari. Toți olandezi, în afară de trei englezi – doi piloți și un ofițer. Misiunea lor: să jefuiască posesiunile spaniole și portugheze din Lumea Nouă și să le dea pradă focului; să obțină concesiuni comerciale permanente; să descopere noi insule în Oceanul Pacific, care ar fi putut servi drept baze, și să le proclame teritorii olandeze; iar după trei ani să se întoarcă acasă.

De mai bine de patru decenii, Țările de Jos protestante erau în război cu Spania catolică, luptând să doboare detestatul jug spaniol. Olanda, numită uneori Provinciile Unite sau Țările de Jos, încă mai era, juridic, parte a Imperiului Spaniol. Anglia, singura ei aliată, prima țară din lumea creștină care, în urmă cu vreo șaptezeci și ceva de ani, se rupsese de Curtea Papală de la Roma și devenise protestantă, se afla și ea de douăzeci de ani în război cu Spania, iar de zece era aliată deschis cu Țările de Jos.
Vântul se înteți și mai mult și nava se balansa. Naviga cu catargele goale, doar cu gabierul de furtună. Dar chiar și așa curenții și vijelia o purtau spre orizontul din ce în ce mai întunecat.
Acolo furtuna e și mai puternică; își spuse Blackthorne, și alte recifuri, alte bancuri de nisip. Și marea necunoscută. Bun! O viață întreagă am înfruntat marea și totdeauna am ieșit învingător. Și o să înving mereu.
Primul pilot englez care a trecut prin Strâmtoarea Magellan. Da, primul – și primul pilot care a navigat vreodată în aceste ape asiatice, în afară de câțiva bastarzi de portughezi sau spanioli nenorociți, care încă își mai închipuie că lumea le aparține. Primul englez pe aceste mări…

Atâtea lucruri înfăptuite pentru prima dată. Da. Și atâția morți ca să le dobândești…
Gustă și adulmecă din nou vântul, însă nu se simțea nici un semn de pământ. Cercetă oceanul mohorât și mânios. Nici un fir de algă sau pată de culoare care să-i vestească țărmul. Văzu creasta unui alt recif, departe, la tribord, dar asta nu-i spunea nimic. De o lună îi amenințau vârfurile recifurilor, dar încă nici urmă de pământ. Oceanul ăsta e fără de sfârșit, își zise. Bine. Doar pentru asta te-ai pregătit: să navighezi pe mări necunoscute, să le treci pe hartă și să te întorci din nou acasă. La câte zile depărtare ești de casă? Un an și unsprezece luni și două zile. Ultima acostare fusese în Chile, cu o sută treizeci și trei de zile în urmă, de cealaltă parte a oceanului pe care Magellan, străbătându-l pentru prima oară acum optzeci de ani, îl numise Pacific.
Blackthorne era flămând, iar gura și tot trupul îi ardeau din pricina scorbutului. Își forță ochii să verifice drumul-compas și mintea să calculeze poziția aproximativă pentru navă. O dată punctul înscris în cartea-pilot, manualul lui de navigație, va fi în siguranță pe acest petec de ocean. Iar dacă el era în siguranță, nici corabia nu era în primejdie și atunci, împreună, s-ar putea să găsească Japoniile, sau poate chiar și pe regele creștin Prester John, și a lui Împărăție de Aur, despre care legenda spune că se află la nord de Chitai, oriunde o fi acest Chitai.

Și, cu partea mea din câștig, voi naviga iarăși spre vest, către casă:
primul pilot englez care va face înconjurul globului, și nu-mi voi mai părăsi niciodată căminul. Niciodată. Niciodată. Jur pe capul fiului meu!
Rafala de vânt îi întrerupse hoinăreala minții și-i alungă somnul. Să dormi acum ar fi o nebunie. N-ai să te mai trezești niciodată din somn, gândi, și întinse brațele ca să-și destindă mușchii amorțiți ai spatelui, trăgându-și apoi, mai strâns, mantaua în jurul trupului. Velele erau în regulă, iar timona legată bine. Marinarul de veghe la provă era treaz. Așa că se așeză răbdător pe scaun și se rugă să dea de pământ.
— Du-te jos, pilotule! Iau eu cartul, dacă vrei. Hendrik Specz, al doilea secund, se târa prin tambuchi pe punte, cu fața cenușie de oboseală, ochii înfundați în orbite, pielea galbenă și pătată. Se sprijini greoi de copastie, căznindu-se să vomite. Binecuvântat fie Domnul Iisus și afurisită ziua când am părăsit Olanda!
— Unde e secundul, Hendrik?
— În pat. Nu se poate da jos din patul lui, scheit voll, și n-o să se dea până la Judecata de Apoi.
— Și Căpitanul General?
— Plânge după mâncare și apă. Hendrik scuipă. O să-i spun c-o să frig un clapon și-o să i-l aduc pe-o tavă de argint, c-o sticlă de rachiu, s-alunece mai bine pe gât. Scheithuis! Coot!
— Ține-ți gura!
— O să mi-o țin, pilotule. Dar are gărgăuni la cap și-o să murim din pricina lui. Tânărul icni și scuipă o flegmă tulbure. Sfinte Iisuse Cristoase, ajută-mă!
— Du-te jos. Întoarce-te în zori.
Hendrik se lăsă anevoie în celălalt scaun.
— Jos duhnește a moarte. Fac de cart, dacă nu ți-e cu supărare.
Încotro mergem?
— Unde ne duce vântul.
— Unde e pământul pe care ni l-ai promis? Unde-s Japoniile… unde, te-ntreb?
— Înainte.
— Totdeauna spui înainte! Gottimhimmel, n-am avut ordin să plutim în necunoscut! Acum trebuia să fim acasă, teferi, cu burțile pline, nu să umblăm după năluci.
— Du-te jos sau ține-ți gura!

Ursuz, Hendrik își îndepărtă privirea de la bărbatul înalt și bărbos. Unde ne aflăm acum? ar fi vrut să-ntrebe. De ce nu pot să văd cartea-pilot secretă? Dar știa că nu trebuie să pui asemenea întrebări unui pilot, cu atât mai mult acestuia. Chiar și așa, gândi, aș vrea să fiu la fel de puternic și sănătos cum eram când am părăsit Olanda. Atunci n-aș mai șovăi, ți-aș pocni una peste ochii tăi albaștri-cenușii, ți-aș șterge de pe față zâmbetul ăsta care mă scoate din minți și te-aș trimite la dracu, după cum meriți.
Atunci eu aș fi Căpitan-Pilot și am avea un olandez la comanda vasului – nu un străin – și secretele ne-ar fi în siguranță. Fiindcă în curând vom fi în război cu voi, englezii. Și noi râvnim același lucru: să fim stăpânii mărilor, să controlăm toate căile comerciale, să stăpânim Lumea Nouă și să nimicim Spania.
— Poate că nici nu există Japoniile, mormăi brusc Hendrik. E numai o legendă. Gottbewonden.
— Există. Între treizeci și patruzeci de grade latitudine nordică. Acum ține-ți gura sau du-te jos.
— Jos e moartea, pilotule, mormăi Hendrik și-și îndreptă privirea înainte, lăsându-se furat de gânduri.

Blackthorne se mișcă în scaun – trupul îl durea astăzi mai tare. Ești mai norocos decât cei mai mulți dintre ei, își zise, mai norocos decât Hendrik. Nu. Nu mai norocos. Mai chibzuit. Tu ți-ai păstrat fructele, pe când ceilalți și le-au mâncat fără grijă. Împotriva sfaturilor tale. Așa că acum scorbutul te-a atins mai puțin, pe când ceilalți sângerează întruna, au pântecăraie, ochii îi ustură și sunt umflați, dinții le-au căzut sau se clatină în gingii. De ce nu învață oamenii nimic, niciodată?
Știa că toți se temeau de el, chiar și Căpitanul General, și că cei mai mulți îl urau. Dar era firesc, pentru că pilotul comanda pe mare; el era cel ce stabilea ruta și conducea nava, el cel care îi ducea din port în port.
Orice călătorie pe mare era plină de riscuri, pentru că puținele hărți de navigație existente erau atât de puțin limpezi încât aproape că nu-ți erau de folos. Și nu era absolut nici un mijloc de a stabili longitudinea.
— Află cum să determini longitudinea și-ai să fii cel mai bogat om din lume, îi spuse bătrânul său dascăl, Alban Caradoc. Regina, Dumnezeu s-o binecuvânteze, ți-ar da zece mii de lire și un ducat dac-ai dezlega enigma asta. Spurcații de portughezi ți-ar da și mai mult – un galion de aur, și nenorociții de spanioli, douăzeci! Cum nu mai ai pământul sub ochi, ești pierdut, băiete. Caradoc făcuse o pauză și își înclinase trist capul spre el, ca de obicei. Ești pierdut, băiete, numai dacă…

descărcați cartea direct de aici....