TAI-PAN
Aa
JAMES CLAVELL
TAI-PAN
Pentru Tai-tai, pentru Holly și pentru Michaela
NOTA AUTORULUI
Aș vrea să-mi exprim mulțumirile mele oamenilor din Hong Kong, care mi-au oferit atît de mult din timpul și cunoștințele lor, și mi-au permis să pătrund în prezentul și trecutul lor. Desigur, această carte nu este istorie, ci doar un roman. În el apar bărbați și femei plăsmuite de imaginația autorului, și nu se intenționează nici o referire la vreo persoană, sau companie, care a existat – sau există – în Hong Kong.
CARTEA ÎNTÎI
Dirk Struan ieși pe puntea dunetei navei amiral Vengeance și se îndreptă cu pași mari spre pasarelă. Nava de linie cu 74 de tunuri era ancorată la jumătate de milă de insulă. Era înconjurată de restul navelor de război ale flotei, de navele ce transportaseră trupe ale corpului expediționar, de nave de comerț și cliperele opiului ale negustorilor care făceau negoț cu China.
Era în zori, o zi de marți, cețoasă și rece, 26 ianuarie 1841.
În vreme ce traversa puntea principală, Struan aruncă o privire spre țărm și simți cum îl prinde un fel de emoție. Războiul cu China decursese așa cum plănuise el, victoria se desăvîrșise așa cum prezisese. Fructul victoriei – insula – era exact ceea ce jinduise vreme de douăzeci de ani. Iar acum se îndrepta spre țărm pentru a participa la formalitățile de luare în stăpînire, pentru a fi martor al actului prin care o insulă chinezească devenea un giuvaier al coroanei Maiestății sale britanice, regina Victoria.
Insula se numea Hong Kong. Treizeci de mile pătrate de ținut muntos, numai piatră, în dreptul buzei nordice a estuarului uriașului fluviu Pearl, din sudul Chinei. La o mie de iarzi de continent. Neospitalieră. Nefertilă. Nelocuită, dacă nu se lua în seamă o mică așezare de pescari pe țărmul sudic. Plasată exact în drumul monstruoaselor uragane care se năpusteau în fiecare an din largul Pacificului. Mărginită la est și la vest de primejdioase bancuri de nisip și recifuri. Nefolositoare chiar și mandarinului – cum se numea orice reprezentant al împăratului Chinei – în provincia căruia se nimerise. Dar Hong Kong-ul avea cea mai mare radă din lume. Și era primul pas al lui Struan în China.
— Atenție! strigă tînărul ofițer de cart către marinarul strîns într-o tunică stacojie. Barca cea mare a domnului Struan la scara centrală!
— ‘Nțeles, sir!
Marinarul se aplecă peste copastie și repetă ordinul.
— Într-o secundă, sir! spuse ofițerul, încercînd să-și stăpînească teama pe care i-o trezea acest prinț al negoțului ce devenise legendă în mările Chinei.
— Nici o grabă, flăcăule.
Struan era un uriaș, cu fața bătucită de o mie de furtuni. Redingota albastră se încheia cu nasturi de argint, iar pantalonii albi, bine mulați, erau vîrîți neglijent în niște cizme marinărești. Era înarmat cum se obișnuia: un cuțit într-o teacă la spate și altul la cizma dreaptă. Avea patruzeci și trei de ani, părul roșcat și niște ochi verzi ca smaraldul.
— O zi pe cinste, mai adăugă el.
— Da, sir.
Struan coborî pasarela, sări la prova bărcii sale și-i zîmbi mai tînărului său frate vitreg Robb, ce se așezase la mijlocul ambarcației.
— Am cam întîrziat, îi spuse Robb forțînd un zîmbet.
— Mda, excelența sa și amiralul cam aveau chef de vorbă.
Struan se uită fix o clipă spre insulă, apoi îi făcu semn boțmanului:
— Mola! Spre țărm, domnule McKay.
— ‘Țeles, sir.
— În fine, am reușit, Tai-Pan? îi spuse Robb.
În chineză Tai-Pan însemna șef suprem. Fiecare companie, sau armată, flotă ori țară are numai un singur astfel de conducător, cel ce deține adevărata putere.
— Mda! făcu Struan.
Era Tai-Pan al Nobilei Case.
Capitolul unu
— Dar-ar frenția-n insula asta împuțită! izbucni Brock uitîndu-se lung dinspre plajă pînă sus spre piscurile golașe. S-avem toată China la picioarele noastre și noi să ne mulțumim doa’ cu insula asta pustie, numa’ stîncă blestemată.
Stătea în picioare, pe plaja eliberată de reflux, împreună cu alți doi comercianți angajați în negoțul cu China, în jurul lor erau și alte grupuri de neguțători și ofițeri din corpul expediționar. Toți așteptau ca ofițerul marinei regale să înceapă ceremonialul. Lîngă catargul steagului erau aliniați pe două rînduri perfecte douăzeci de militari din marină, stacojiul uniformelor aruncînd o pală de culoare. Lîngă ei, neorînduiala marinarilor care tocmai reușiseră cu greu să înfingă catargul steagului în piatra țărmului.
— La opt bătăi de clopot era vorba să ridicăm steagul! mîrîi Brock, vocea răgușită trădîndu-i nerăbdarea. De-acu’ a și trecut un ceas. Ce-i cu zăbava asta, fir-ar a naibii să fie!
— Marțea e păcat și joss rău să blestemi, domnule Brock, replică Jeff Cooper.
Acesta era un american din Boston, zvelt, cu nasul coroiat, purtînd o redingotă neagră, iar pe cap joben de fetru, așezat sfidător pe-o sprînceană.
— Foarte rău!
Partenerul lui Cooper, Wilf Tillmann, se crispă ușor cînd simți tonul tăios al vocii nazale, caracteristică mai tînărului său tovarăș. Tillman era un roșcovan bine legat, din Alabama.
— Io am să ț-o spun p-aia dreaptă: rahatul ăsta de muscă afurisit e joss rău! replică Brock.
Joss era un cuvînt chinezesc ce însemna și șansă, și soartă, și Dumnezeu, și diavol, toate la un loc.
— Rău, fir-ar să fie.
— Mai bine să nu fie așa, sir! răspunse Tillman. Viitorul negoțului cu China e aici acum, joss bun sau joss rău.
Brock îl privi de sus.
— Hong Kong-ul n-are nici un viitor. Porturi deschise spre mare ale zonei continentale, de alea avem noi nevoie, și doar avem habar de asta, Doamne Dumnezeule!
— E cel mai bun port din apele astea, reluă Cooper. Loc destul și pentru carenaj și pentru armarea navelor toate. Loc destul să ne ridicăm locuințe și depozite. Și la urma urmelor scăpăm și de amestecul chinezilor.
— O colonie nezmintit să aibă ogoare și țărani care să le lucreze, dom’le Cooper. Să aducă venituri, sublinie Brock pierzîndu-și răbdarea. Am bătut toate coclaurile la fel ca dumneata. Aici n-o să crească niciodată nici o recoltă. Nu-s cîmpuri și nici rîuri să le ude, nici o pășune. Deci nu o să vedem noi nici carne, nici barabule. Și toate cele trebuitoare o să fim nevoiți să le aducem pe mare. Ia gîndește-te cît o să coste. Hmm, pînă și pescuitul o să fie afurisit de nenorocit. Și cine-o să plătească întreținerea Hong Kong-ului, ei? Noi, cu negoțul nostru, fir-ar să fie!
— Păi o colonie de asta vrei dumneata, domnule Brock? reluă Cooper. Eu socoteam că Imperiul Britanic – și scuipă dibaci în vînt – are destule colonii de felul ăsta.
Brock duse mîna spre cuțit.
— Scuipi doar ca să-ți cureți gîtlejul sau scuipi pe Imperiul Britanic?
Tyler Brock era un bărbat de aproape cincizeci de ani, înalt și chior, la fel de dur și rezistent ca și fierul cu care fusese nevoit să facă negoț pe vremea cînd umbla ca negustor ambulant la Liverpool, în tinerețe, și la fel de puternic și periculos ca și navele comerciale înarmate, pe puntea cărora își găsise refugiu și pe care acum ajunsese să le conducă în calitate de șef al casei Brock și Fiii.
Veșmintele îi dovedeau bogăția și cuțitul de la brîu era bătut în pietre scumpe. Barba ca și părul începuseră să-i încărunțească.
— Azi e destul de rece, domnule Brock, interveni iute Tillman, stăpînindu-și supărarea provocată de limba ascuțită a mai tînărului său partener.
Brock nu era omul pe care să-l provoci, iar ei nu-și puteau încă permite să fie în relații de dușmănie pe față cu el.
— Vîntul ăsta e cam tăios, așa-i, Jeff?
Cooper dădu scurt din cap afirmativ, dar nu-și luă ochii de la Brock. El n-avea cuțit, dar păstra în buzunar un pistol scurt de calibru mare. Era cam de aceeași înălțime cu Brock, dar mai zvelt și netemător.
— Dom’le Cooper, să-ți dau o povață, reluă Brock. Cînd pomenești de Imperiul Britanic, nu mai stuchi atît de des! S-ar putea să nimerești unul care n-o să mai stea să cumpănească prea mult întrebîndu-se dacă te-a înțeles bine sau nu.
— Mulțumesc, domnule Brock, am să țin minte, îi răspunse Cooper netulburat. Dar am să-ți dau și eu un sfat: e joss rău să blestemi marțea!
Brock își stăpîni mînia. În cele din urmă avea să-i zdrobească pe Cooper și Tillman, ca și firma lor, cea mai importantă a unor negustori americani. Dar acum avea nevoie de ei ca aliați împotriva lui Dirk și Robb Struan. Brock blestemă din nou acel joss. Acel joss făcuse din Struan și Compania cea mai mare casă de comerț din Asia și atît de bogată și puternică încît ceilalți negustori implicați în comerțul cu China, îmboldiți de spaimă și invidie, o numiseră Nobila Casă, nobilă pentru că era prima prin bogățiile ei, prima prin mărimea ei, prima prin comerțul pe care-l făcea, prima prin cliperele sale, dar mai ales pentru că Dirk Struan era Tai-Pan, Tai-Pan înaintea tuturor celorlalți tai-pani din Asia. Și același joss îl costase pe Brock, cu șaptesprezece ani în urmă, un ochi, în anul în care Struan punea bazele imperiului său.
Nenorocirea se întîmplase în largul Insulei Chushan. Chushan era exact în sudul imensului port al Shanghai-ului, la gura atotputernicului fluviu Yang-tse. Brock izbutise cu greu să răzbească prin rafalele musonului cu o încărcătură foarte mare de opiu, Dirk Struan fiind la cîteva zile în urma lui, transportînd tot opiu. Brock ajunsese primul la Chushan, își vînduse încărcătura și o pornise înapoi, fericit fiindcă știa de-acum că Struan trebuia să o ia mai spre nord și să încerce să-și plaseze marfa pe o coastă necunoscută, înfruntînd riscuri în plus. Brock se grăbea spre sud, către casă, Macao, cu lăzile pline de lingouri, mînat din spate de un vînt avan. Cînd deodată, din Marea Chinei, s-a ridicat o furtună pe cinste. Chinezii numesc aceste furtuni tai-fung, Vînturi Supreme. Neguțătorii îi spun taifun. Taifunurile sînt spaima însăși.
Taifunul îi devastase fără milă nava, iar el fusese prins sub arborada și catargele ce se prăbușeau pe punte. Fu biciuit de șfichiul unei fungi rupte, ce se zbătea sub furia vîntului, în vreme ce el zăcea neputincios dedesubt. Oamenii lui au reușit să ajungă pînă la el tăind funii, parîme, dar nu înainte ca cheia de împreunare ruptă de la capătul funiei să-i scoată ochiul stîng. Nava era aplecată primejdios pe-o parte, așa că, împreună cu ceilalți oameni al lui, s-au chinuit să taie șarturile și straiurile ce țineau catargele, arborada, aruncîndu-le peste bord și, printr-o minune, cliperul și-a revenit chilă dreaptă. Abia atunci s-a îngrijit să toarne niște brandy în găvanul ochiului din care curgea sînge. Încă și acum își mai amintea de durerea care l-a fulgerat atunci. Nu uitase cum se tîrîse pînă la urmă într-un port, cu mult după ce fusese socotit pierdut pentru totdeauna, minunatul său cliper cu trei catarge arătînd doar ca o biată cocă amărîtă, prin încheieturile căreia pătrundea apa, fără nici un catarg, fără arboradă, fără un tun. Și cînd Brock izbuti pînă la urmă să înlocuiască arborada, catargele și tunurile, să facă rost de altă pulbere, de oameni și muniție, să cumpere altă încărcătură de opium, tot cîștigul primului voiaj se dusese.
Struan nimerise în același taifun cu o mică lorce – navă cu o cocă construită după modelul chinezesc, dar cu arborada împrumutată de la corăbiile englezești, folosită pentru contrabandă de-a lungul coastei doar pe vreme frumoasă. Dar Struan ieși cu bine din taifun și, elegant și neatins ca de obicei, îl întîmpină pe cheu pe Brock, cîntărindu-l batjocoritor cu ochi săi mari, ciudați și verzi.
Dirk și blestematul lui joss, se gîndi Brock. Același joss i-a îngăduit lui Dirk să facă din lorcea aceea împuțită o flotă întreagă de clipere și sute de alte lorci, antrepozite și grămezi de lingouri cîte vrei. Să facă din ea afurisita de Nobilă Casă. Tot acel joss a împins firma Brock și Fiii pe blestematul de loc secund. Secund! Și, se gîndi el, tot datorită acelui joss a ajuns Dirk să-i aibă, în toți anii ăștia, la degetul mic pe afurisitul nostru de plenipotențiar fără vlagă în el, onorabilul Longstaff, blestemat să fie! Și acum, mînă-n mînă, ne-au vîndut cu totul.
— Dar-ar frenția-n Hong Kong, frenția-n Struan.
— Dacă n-ar fi fost planul lui Struan, n-ați fi cîștigat, niciodată așa de ușor războiul ăsta, replică liniștit Cooper.
Războiul izbucnise la Canton, cu doi ani înainte, cînd împăratul Chinei, hotărît să-i îngenuncheze pe europeni, încercase să pună capăt contrabandei cu opiu care forma grosul negoțului englezesc. Viceregele Ling înconjurase zonele rezidențiale străine de la Canton cu trupele sale și pretinsese toată marfa, pînă la ultima ladă cu opiu existentă în Asia, drept preț de răscumpărare pentru viața neguțătorilor englezi lipsiți de apărare. În cele din urmă, au fost predate douăzeci de mii de lăzi pline cu opiu ce au fost distruse, iar englezilor li s-a îngăduit astfel să se retragă în Macao. Dar englezii n-au putut accepta prea ușor nici acest amestec în negoțul lor, nici amenințarea care a planat asupra concetățenilor lor. Cu șase luni în urmă, în Orientul îndepărtat sosise o forță expediționară britanică pusă sub jurisdicția lui Longstaff, căpitan superintendent al Camerei de comerț.
Dar Struan concepuse acel inspirat plan prin care a fost ocolit Cantonul, unde începuse conflictul, și trimisese forța expediționară la nord de Chushan. Struan explicase că nu era mare lucru ca insula să fie ocupată fără nici un fel de pierderi, deoarece chinezii nu erau aproape deloc pregătiți și deci neajutorați în fața unei armate sau flote europene. După ce lăsară o forță neînsemnată de ocupație la Chushan și cîteva nave care să blocheze gurile fluviului Yang-tse, restul forței expediționare putu să se îndrepte pe mare mai spre nord, spre gura fluviului Pei Ho, de unde să amenințe direct Pekin-ul, capitala Chinei, aflată la numai o sută de mile în sudul fluviului. Struan știa bine că numai o astfel de amenințare directă l-ar fi putut face pe împărat să ceară de îndată pace. O idee minunată. Și izbutise în mod strălucit. Forța expediționară sosise în China în iunie, anul dinainte. În iulie fusese ocupată insula Chushan. În august flota ancorase la Pei Ho. După două săptămîni, împăratul însărcinase un trimis oficial să negocieze pacea, prima dată în istorie cînd un împărat al Chinei recunoștea oficial o națiune europeană. Și războiul se încheiase aproape fără prea multe pierderi nici de-o parte, nici de cealaltă.
— Longstaff a fost destul de înțelept să-i pună în aplicare planul, mai adăugă Cooper.
— Orice pîrlit de negustor care a făcut negoț prin părțile astea știe cum să-i pună pe chinezoi cu botul pe labe, replică Brock cu asprime.
Își împinse jobenul și mai mult pe spate și-și slăbi bandajul de la ochi.
— Da’ ia zi-mi de ce-a îngăduit Longstaff și Struan să se tîrguie asupra păcii la Canton, ei? Cel din urmă tîmpit știe că a se tîrgui pentru un chinez înseamnă să cîștige timp. Trebuia să fi stat țapeni acolo în nord, la Pei Ho, pînă se semna pacea. Da’ nu, am venit cu toata flota înapoi și de șase luni de zile bune tot așteptăm și așteptăm ca sodomiții ăștia să pună pana pe hîrtie și să semneze! scuipă Brock. Prostie, mare prostie de tot. Și să părăduiești atîta vreme și atîția bani pentru împuțitura asta de stîncărie. Trebuia să păstrăm insula Chushan. Acum am avea o insulă pe care merita s-o păstrăm.
Insula Chushan avea douăzeci de mile lungime și zece lățime, pămînt fertil, bogat, un port bun și un oraș mare pe ea, Tinghai.
— Aveai loc unde să respiri acolo, cît îți trebuie. Ei, și de acolo, cu trei sau patru fregate, puteai bloca Yang-tse-ul cît ai zice pește. Și cine stăpînește fluviul ăla, stăpînește și inima Chinei. Acolo trebuia noi să ne înfigem, pe Dumnezeu.
— Domnule Brock, dar stăpîniți Chushanul și așa.
— Da, da’ nu-i trecut și în tratatul ăla blestemat, aș’ că nu-i a nostru.
Izbi înfuriat cu piciorul în pămînt, bombănind împotriva vîntului tot mai rece care se stîrnise.
— Poate că ar fi bine să-i spui asta și lui Longstaff, sugeră Cooper. Știu că știe să asculte un sfat…
— Nu de-a meu, de-a meu nu ascultă el. După cum bine cunoști. Da’ ține minte ce-ți zic, cînd a să afle parlamentul de tractatul ăsta, o să se stîrnească zarvă mare că cine-o să plătească, să nu-mi zici mie pe nume.
Cooper își aprinse un trabuc.
— Și mie îmi vine să cred că așa se va-ntîmpla. E un tratat tare curios, domnule Brock. Mai ales pentru zilele în care trăim, pentru epoca noastră, cînd orice putere europeană vrea să apuce cu lăcomie orice petec de pămînt și e ahtiată după putere.
— Și după cîte mi se pare mie, Statele Unite nu se potrivește la una ca asta, așa-i? spuse Brock și chipul i se înăspri. Da’ ce zici de indienii voștri? De tîrgul cu Louisiana? De Florida Spaniolă? Și acum ați pus ochii și pe Alaska, care-i a rușilor, și pe Mexic. Din ultimele scrisori se zvonește că o să încercați să furați și Canada. Ei?
— Canada aparține Americii, nu Angliei. N-o să ne războim pentru Canada. Canada o să se alipească la noi de buna ei voie, adăugă Cooper, încercînd să-și ascundă temerile.
Se trase gînditor de favoriți și-și strînse mai bine redingota pe el, îmboldit de vîntul tot mai tăios. Știa că un război cu Imperiul Britanic ar fi fost dezastruos în acest moment și ar fi dus la ruină firma Cooper-Tillman. Doamne, blestemate fie războaiele. Dar chiar și așa, el știa bine că Statele Unite erau nevoite să pornească război și pentru Mexic și pentru Canada, dacă nu se ajungea la un fel de înțelegere. Așa cum și Marea Britanie trebuia să se lupte cu China.
— Nu va fi război, spuse Tillman, încercînd să mai îndulcească în chip diplomatic vorbele lui Cooper.
Oftă din adînc și își dori să fie din nou acasă, în Alabama. Doar acolo omul poate fi gentleman, îi trecu lui prin minte. Acolo nu trebuie să te tîrgui cu blestemații ăștia de englezi în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu, și cu niște blestemați ca Brock, gură spurcată ce hulește tot timpul, sau cu un diavol în carne și oase cum e Struan, sau chiar cu un tînăr și nestăpînit partener ca Jefferson Cooper, care-și închipuie că Boston-ul e buricul lumii!
— Și chiar și războiul ăsta s-a terminat, de bine de rău.
— Ține minte vorbele mele, dom’le Tillman, replică Brock. Tractatul ăsta afurisit nu-i bun nici pen’ ai noștri nici pen’ ai lor. Trebuia să luăm Chushanul și să ținem deschise porturile Chinei continentale. În numa cîteva săptămîni, ai să vezi că pornim iar războiul. În iunie, cînd vîntul o să fie numa potrivit și vremea la fel, flota o să trebuiască să o ia din nou spre nord, spre Pei Ho. Și dacă iar pornim război, cum o să mai luăm noi ceaiul,1a vremea lui și mătăsurile, ei? Anul trecut negoț deloc din pricina războiului, anul de dinainte iar nici un fel de negoț, și ne-au mai și jefuit de tot opiul pe care-l aveam. Numa de la mine a înșfăcat opt mii de lăzi. Două milioane de taeli de argint, uite asta m-a costat. Bani gheață.
— Banii aceia nu-s pierduți, spuse Tillman. Longstaff ne-a poruncit să predăm toată marfa ca să ne răscumpărăm cu viața. Ne-a dat și hîrtii cu acoperirea guvernului britanic. Și mai există și în tratat o înțelegere să se plătească șase milioane de taeli.
Brock rîse strepezit:
— Îți închipui că parlamentu’ o să încuviințeze hîrtiile lu’ Longstaff? Păi în clipa cînd o să ceară cumva armata să plătească oalele sparte cu opiu, oricare guvern își rupe gîtu’ în clipa aia. Cît privește cele șase milioane, astea sînt cheltuieli cu războiul. Știu eu parlamentu’ mai bine decît tine. Fă-i semn cu mîna și la revedere jumătății ăleia de milion de taeli, ăsta-i sfatul pe care vi-l dau la amîndoi. Dacă și anul ăsta iar se stîrnește război, iar n-o să fie nici o scofală cu negoțul. Și dacă nici anul ăsta nu facem cît de cît comerț, o să fim cu toții faliți. Voi, eu, toți cei care fac negoț cu China. Și chiar și afurisita aia de Nobilă Casă.
Cu un gest brusc își smulse ceasul din buzunar. Ceremonia trebuia să fi început de o oră. Cam trece timpul, se gîndi el. Dar nu pe seama firmei Brock și Fiii, fir-ar să fie. Dirk a avut parte vreme de șaptesprezece ani de un joss bun, acu vine și vremea să se mai schimbe lucrurile. Brock se desfătă gîndindu-se la fiul său Morgan, cel de-al doilea băiat al lui, care, cu pricepere și fără milă, se ocupa de toate treburile lor în Anglia. Se întrebă dacă Morgan reușise să sape influența lui Struan în parlament și în cercurile bancare. Dirk, o să te aducem în pragul falimentului, îi trecu lui prin minte, și Hong Kong-ul o dată cu tine.
— Ce naiba mai e cu zăbava asta? spuse el, îndreptîndu-se grăbit spre ofițerii de marină care băteau țărmul în sus și-n jos.
— Ce te-a apucat, Jeff? Doar știi și tu că în privința Hong Kong-ului are dreptate. Doar știi și tu bine că nu e sănătos să-l stîrnești.
Cooper zîmbi subțire cum îi era felul:
— Brock e al naibii de sigur de el. Nu-l pot suferi.
— Dacă Brock are dreptate în privința acelei jumătăți de milion de taeli, să știi că sîntem ruinați.
— Da, numai că Struan va pierde de zece ori mai mult dacă nu vor fi plătite daunele. El o să se aranjeze să-și capete banii, fii fără teamă. Așa că și noi o să ni-i dobîndim pe ai noștri.
Cooper se uită să vadă unde-i Brock.
— Crezi că o fi aflat ceva de înțelegerea noastră cu Struan?
Tillman ridică din umeri.
— Nu știu. Ce știu e că Brock are dreptate în privința tratatului. E idiot. O să ne coste o mulțime de bani.
În ultimele trei luni, firma Cooper-Tillman funcționase ca o casă de agenți secreți ai Nobilei Case. Navele de război britanice blocaseră Canton-ul și fluviul Pearl, așa că negustorilor britanici li se interzisese dreptul de a face comerț. Longstaff, la imboldurile lui Struan, impusese acest embargo ca un mijloc în plus de a forța obținerea tratatului de pace, știind bine că depozitele din Canton pleznesc de ceai și mătăsuri. Dar cum America nu declarase război Chinei, navele americane puteau trece prin blocadă nestingherite, dîndu-le cu tifla navelor de război. Așa că firma Cooper-Tillman cumpărase patru milioane de livre de ceai de la Chen-tse Jin Arn, sau Jin-qua, cum era poreclit, cel mai bogat dintre negustorii chinezi, pe care le transportase la Manila, în aparență pentru niște negustori spanioli. Oficialitățile spaniole, pentru o mită substanțială, eliberaseră permisele de import export necesare și ceaiul a fost transferat, fără nici o taxă, în cliperele lui Struan și expediat în grabă în Anglia. Drept plată, lui Jin-qua i s-a furnizat o navă plină cu opiu, în mare taină, de către Struan, undeva în susul coastei. Un plan perfect, se gîndi Cooper. Toată lumea s-a îmbogățit de pe urma lui și fiecare s-a ales cu marfa de care avea nevoie. Dar ne-am fi ales cu o adevărată avere dacă navele noastre aveau voie să ducă ceaiul direct în Anglia. Și blestemă în gînd Regulamentul britanic de navigație care interzicea oricărei nave străine, ci doar celor britanice să transporte mărfuri în porturile englezești. Fir-ar să fie, ei stăpînesc lumea.
— Jeff!
Cooper urmări încotro privea partenerul său. O vreme nu fu în stare să distingă ce voia să-i arate tovarășul său în portul acela foind de mișcare. Apoi zări barca cea lungă dezlipindu-se de nava amiral, și în ea silueta înaltă, capul roșcovan al scoțianului care era atît de puternic încît putea suci hotărîrile parlamentului în așa fel încît să fie în favoarea lui și să determine cea mai puternică națiune de pe fața pămîntului să se angajeze în război.
— Ar trebui să fii prea optimist să speri că Struan s-a înecat, spuse Tillman.
Cooper rîse:
— Nu ai dreptate în ceea ce-l privește, Wilf. Oricum marea n-o să îndrăznească niciodată una ca asta.
— Ba poate că da, Jeff. Și avem timp înainte berechet. Pe ce am mai sfînt.
Dirk Struan stătea în picioare la prova bărcii celei mari lăsîndu-se săltat de ritmul valurilor. Deși întîrziase la ceremonia stabilită, nu-și îmboldi oamenii de la rame să se grăbească. Știa că oricum, pînă cînd nu sosește și el, nu va începe nimic…..