Când și cum putem percepe cea de-a patra dimensiune ?Experimentarea unor dimensiuni superioare

Când și cum putem percepe cea de-a patra dimensiune ?

Experimentarea unor dimensiuni superioare are loc doar odată cu trăirea experiențelor de ordin mistic, a extazului spiritual. În lucrarea sa “Explorând a patra dimensiune” (1996), pornind de la datele fizicii cuantice, John D. Ralphs include ca elemente definitorii pentru cea de-a patra dimensiune:

1) logica cuantică (tertium inclus față de tertium exclus din logica clasică – cu alte cuvinte o logică unde este posibila și o a treia posibilitate pe langă adevărat sau fals)

2) deschiderea față de argumentul metafizic. “Este foarte posibil (în sensul că ipoteza nu poate fi infirmată) ca noi să nu putem vizita sau reprezenta mintal centrul universului nostru hipersferic din același motiv pentru care gândăceii nu se pot scufunda sau zbura, deoarece evoluția nu ne-a înzestrat cu organele sau aptitudinile necesare, astfel încât, explorarea noastră științifică nu poate să țină pasul cu noțiunile noastre matematice care nu sunt atât de limitate” (p.61,1994).

Despre lucrările profesorului John A. Wheeler de la Universitatea din Princeton, Arthur Koestler scria: “Superspațiul lui Wheeler (care are un număr infinit de dimensiuni) prezintă câteva trăsături remarcabile; una dintre ele este multipla conectivitate. Aceasta înseamnă, într-un limbaj mai accesibil – și mai simplificat – că regiunile care, în spațiul nostru simplu, tridimensional, sunt foarte îndepărtate una față de cealaltă, pot fi temporar aduse în contact prin tuneluri sau “găuri” în superspațiu” (p.78). Koestler subliniază că acestea nu echivalează cu “găurile negre”.

Supoziția că ar exista o a patra dimensiune duce la concluzia că ar fi posibil, ca oricare două locuri din universul nostru, indiferent cât de îndepărtate ni se par unul de celălalt, pot fi foarte apropiate în acea dimensiune, astfel încât, ideile noastre despre spațiu, formă și distanță se pot dovedi înșelătoare. Acesta a fost numit paradoxul EPR. Presupunând că există o a patra dimensiune, devine clar că un eveniment ce se desfășoară la Londra poate afecta un obiect din New York pentru că, în a patra dimensiune, cele două puncte sunt foarte apropiate, pentru că există între ele o legătură cvadridimensională.

La acest fapt se referă denumirea propusă de autor: “caracteristica de multiplă conectivitate”. Dacă a patra dimensiune există, atunci, ar putea exista și alte universuri decât al nostru, separate de noi prin distanțe scurte în acea dimensiune sau aflate de cealaltă parte a unei “bariere cvadrisimensionale”.

Așadar, universul în care trăim nu e decât o parte a adevăratei realități. Este ca și cum am căuta să surprindem mișcarea reală a unui pește într-un acvariu: dacă privim din față, observăm o anumită mișcare și o anumită poziționare a sa în spațiu. Dar dacă o cameră de filmat ne înfățișează simultan mișcarea peștelui de pe o latură a acvariului și de deasupra sa, aproape că nu vom recunoaște că este același pește și același acvariu, pentru că imaginile ne apar complet diferite, cu sisteme de referință distincte.

La fel ar putea fi interpretate și fenomenele paranormale. Privite din alt unghi, ele nu sunt decât reflexii, efecte ale unor fenomene ce au loc de fapt, într-o altă dimensiune, superioară, mai subtilă, insesizabilă pentru cele cinci simțuri grosiere cu care suntem înzestrați. Astfel, teleportările, nu ar fi decât mișcarea în alte dimensiuni, pe care noi încă nu o percepem în totalitatea ei, ci doar un anumit segment al ei.

Dacă universul nostru este cvadridimensional, nu mai putem spune că în el mai există vreun obiect tridimensional. Totul , fie el viu sau mort, praf, apă, stea sau atom este cvadridimensional. “Cu adevărat, nota Emerson Pugh, dacă creierul uman ar fi atât de simplu încât noi să-l putem înțelege, atunci noi am fi atât de simpli încât nu l-am putea înțelege”. Existând o a patra dimensiune îi putem asocia un al șaselea simț care să opereze în acea dimensiune, care poate aduce informații, idei, emoții.

Multipla conectivitate a spațiului cvadridimensional presupune că oricare două puncte din universul nostru, indiferent la ce distanță ar fi unul de celălalt, pot să se afle, aproape în contact unul cu celălalt, printr-o extradimensiune. Proiecțiile astrale și-ar explica astfel posibilitatea și ar apare ca o activitate desfășurată într-o altă dimensiune. De altfel, între siddhis-urile pe care le dobândesc unii yoghini este și acela al invizibilității. Unde “dispare” însă yoghinul în timpul cât el nu mai este perceptibil pentru cei din jur? Deși el nu este vizibil pentru simțurile grosiere, yoghinul rămâne o “absență prezentă”, vehiculând elemente ale unei alte dimensiuni.

Sylvan Muldoon nota de asemenea, că “proiecția astrală nu este doar pentru cei aleși; orice om are la dispoziția sa forțe latente care necesită doar o acționare corectă. Este o idee preconcepută aceea că persoana care se poate proiecta în astral este una dotată cu o individualitate astrală anormală, cu totul diferită de a semenilor săi; iar eu vă asigur că trupul fizic joacă un rol tot atât de important în aceste fenomene ca și cel astral, în general, anormalitatea existând în corpul fizic, nu în cel astral”. Autorul însuși a trecut prin prima experiență de decorporalizare la vârsta de doisprezece ani, dezvoltându-și apoi capacitatea de a o repeta după bunul său plac.

Interpretarea fenomenului morții este din această perspectivă, identică cu aceea a înțelepților orientali: moartea nu există. Ea nu e decât o trecere, într-o altă dimensiune, doar a corpurilor noastre subtile, lăsând în lumea fizică trupul supus imperfecțiunilor și degradării. Poetul John Dryden spunea în versurile sale că “Moartea în sine nu-i nimic, ci noi ne temem/ De-a fi ceea ce nu cunoaștem și unde nu știm.”

În hipnoză, perceperea unei alte persoane ca fiind prezentă, deși totuși ea nu se află în încăpere, este echivalentă cu perceperea ei într-o altă dimensiune. Ca fenomen borderline, de graniță, între normal și parapsihologic, hipnoza ilustrează clar capacitatea creierului de a suprima sau reorienta impresiile senzoriale.

Referindu-se la halucinațiile produse de narcoticul LSD, Lyall Watson scrie: “Cuvântul iluminare este interesant în acest sens deoarece lumina pare să joace un rol deosebit în cadrul transcendenței. Halucinațiile vizuale constituie aspectul cel mai caracteristic al stării create de LSD și unele studii au desoperit că celulele retinei reacționează în întregime pe cont propriu. În lipsa stimulului creat de undele de lumină specială, ele trimit la creier semnale cu privire la o întreagă galaxie de lungimi de unde și frecvențe care aparent, nu există la acea vreme și în acel loc. Creierul vede acele lumini și culori, așa cum vede imaginile dintr-un vis…”

În cazul fenomenului EPR, nu se poate detecta nici un efect intermediar și nu există nici o lege previzibilă a variației în funcție de distanță, deci nu poate fi formulată nici o explicație în termeni fizici, ortodocși. Teoria sugerează că, un obiect poate afecta un altul la o oarecare distanță, prin simplul fapt că ambele există în același univers, care, sub unele aspecte se comportă ca un singur organism.

Pentru unii, această “explicație” frizează misticul, iar paradoxul EPR este o ilustrare a acestui tip de dihotomie care apare mult prea frecvent în gândirea științifică modernă, în care adevărul deducțiilor imediate (mai ales al celor confirmate experimental) este acceptat, dar concluzia mult mai importantă – anume, că ceva este serios în neregulă cu bazele concepției umane despre realitate – este ignorată în tăcere.

În rândul fizicienilor există părerea unanimă că natura luminii este unul dintre cele mai mari mistere ale științei actuale. Ea poate fi gândită fie ca o vibrație continuă a câmpurilor electrice și magnetice, fie ca un șuvoi de “gloanțe” de energie (“fotonii”). În orice experiment sau concurs de împrejurări, se aplică doar una dintre aceste descrieri și se pare că nu există cazuri în care să poată fi descrise la fel de bine în oricare dintre acești termeni.

Mai mult, faimoasa ecuație a lui Einstein, E=mc2 unde c, viteza luminii este evident un factor cheie, arată că aceste “gloanțe” pot fi transformate în materie solidă. Nu este de mirare că visul fiecărui tânăr fizician promițător este acela de a găsi o explicație care să combine ambele aceste caracteristici într-o singură descriere, în pofida cocluziei lui Heisenberg, că acest lucru este fundamental imposibil.

Referirea la “lumină” în acest context este desigur o stenogramă pentru “radiația electromagnetică” sau r.e.m. – căci lumina vizibilă este doar o mostră infimă (având o gamă de lungimi de undă care atinge cu greu 2:1) a uriașei game de asemenea unde, care cuprinde de la undele radio de frecvență foarte scăzută, cu lungimi de undă de 60 mile sau mai mult, până la razele X și Gamma.

Ideea că “nimicul” are proprietăți fizice pare absurdă și fizicianul teoretician se va grăbi să arate că acestea sunt doar concepte convenționale, “expresii simbolice” care ne ajută să exprimăm faptele observate în termeni destul de inteligibili. Cu toate acestea, este deosebit de semnificativ faptul că această caracteristică fundamentală a spațiului vid este atât de des asociată timpului – cum este cT în ecuația lui Minkowski – și “pozează drept” altă dimensiune.

“Natura radiațiilor electromagnetice care include lumina, iradierea de căldură, razele X și undele radio, este un mister care pare să fie strâns legat de existența unor paradimensiuni” (Ralph, p.78, 1994).

Această teorie devine conexă într-un anumit fel, cu teoria pluralității dimensiunilor conștiinței. În fapt, dimensiunile conștiinței, despre care vorbește McLaughlin, nu reflectă decât dimensiunile acestei lumi în formele lor vizibile sau invizibile.

Etapele vizualizării

Este evident că orice analiză teoretică, oricât de complexă și profundă ar fi, nu poate nicicum să înlocuiască experiența directă a vizualizării. De aceea este necesar să amintim care sunt fazele unui proces de vizualizare, înțeles în esență ca un proces de autocunoaștere și autocontrol.

1. a) Prima etapă este relaxarea care poate fi atinsă cu ușurință, uzând fie de metodele moderne de relaxare, (training autogen Schultz, metode sofrologice, relaxarea progresivă a lui Jacobson etc.), fie prin însușirea unor tehnici străvechi – sursă de inspirație pentru cele dintâi – cum este Shavasana (sau “postura cadavrului”) cunoscută în yoga de mii de ani. Simpla autosugestie cu un conținut specific relaxării poate avea un efect neașteptat.

1. b) Concentrarea este etapa următoare și constă în capacitatea de focalizare a întregii energii mentale asupra unui singur obiect, imagine. Interiorizarea, alungarea gândurilor parazite, îndepărtarea fluctuației mentale sunt piedicile ce trebuie înlăturate pentru a realiza o bună concentrare. Ea poate fi la început realizată asupra unui obiect exterior (în acest sens yantras – imaginile simbolice folosite în yoga, sunt recomandate – figura …). Ulterior, obiectul asupra căruia s-a făcut concentrarea, poate fi interiorizat, continuându-se concentrarea mentală cu o mai mare focalizare, pentru ca ea să nu dispară din câmpul mental. Această ultimă fază presupune un autocontrol superior al propriilor gânduri, controlul respirației și realizarea unei profunde relaxări și interiorizări. În momentul în care imaginea obiectului ne rămâne în fața “ochiului minții” constantă și o putem “privi” cu claritate, în toate însușirile sale caracteristice înseamnă că am atins o bună concentrare.

1. c) Contemplarea detașată a acestor însușiri ar fi etapa următoare. Faptul contemplării oferă individului posibilitatea reconsiderării sensului obiectului asupra căruia s-a concentrat. A contempla înseamnă a pătrunde în nivelurile sensului și semnificației nevăzute, ocultate, din acel obiect. O mătură ca obiect al concentrării poate părea ceva anost, fad, lipsit de interes. Pătrunzând mai adânc în contemplarea măturii se ajunge la sensul ei, acela de a face curat, de a înlătura murdăria. Mai mult, a face curat înseamnă la un nivel superior a purifica, a clarifica, a limpezi, a atinge puritatea absolută. Și acest proces contemplativ poate fi aplicat oricărui lucru din lume. Pentru cel care știe să contemple lumea cu adevărat, sensurile profunde ies la iveală și nimic nu mai poate fi considerat atunci, ca fiind absolut bun sau absolut rău, doar urât sau doar frumos. Fiecare lucru, ființă, își are în fond un rost superior de a fi. Trebuie doar să învățăm să privim, să contemplăm, căutând mereu să conferim semnificații profunde lumii în care trăim.

1. d) Ultima etapă este evident vizualizarea propriu-zisă, fază în care devenim capabili să pătrundem din interiorul conștiinței, consistența imaginii care ne apare acum clar în ecranul mental, cu toate însușirile sale

Înapoi la început

Exerciții de vizualizare

Pentru cel ce dorește să pună în practică vizualizarea se recomandă câteva exerciții care trebuie executate pe un fond de relaxare totală, încadrate într-un spațiu mental neafectat.

Efectele vizualizării nu sunt regăsite doar în domeniul predilect al psihoterapiei. La fel de bine, medicina străveche a utilizat vizualizarea ca mijloc de însănătoșire, de vindecare a afecțiunilor corpului.

Babilonienii, egiptenii, grecii din antichitate, utilizau tehnica vizualizării pentru vindecare, considerând că ființe supranaturale și demonii cauzau boala. Vindecarea consta în rituri magice și religioase.

1) Un prim exercițiu constă în vizualizarea unui obiect simplu, de dimensiuni mici, bidimensional, cum ar fi o figură geometrică (triunghi, cerc). Imaginea mentală care apare poate să nu fie perfect identică cu cea reală, ceea ce nu diminuează calitatea vizualizării.

Vizualizarea obiectelor simple, tridimensionale, familiare (măr, floare, ceașcă) se desfășoară astfel: obiectul va fi așezat în față, fără alte obiecte în jur, care să distragă atenția; după câteva minute de concentrare imaginea va fi interiorizată și va fi contemplată cu ochiul minții, conștientizându-se culoarea, forma, neregularitățile, încercând să pătrundem mai adânc în sensul și semnificația sa.

2) Exercițiul următor are ca scop surprinderea mentală a mișcării obiectelor. Se va imagina cum ne mișcăm lent în jurul obiectului privind și înregistrând detaliile, schimbările de unghi și perspectivă.

Impresia de mobilitate mentală poate fi obținută imaginându-vă că acționați față de anumite obiecte: priviți o mașină; imaginați-vă că vă așezați la volan; priviți apoi din toate unghiurile posibile. Un alt procedeu este acela de a ne imagina obiectele mișcându-se în jurul nostru, după care ne mișcăm noi în jurul lor. Aceste exerciții de vizualizare conferă în final controlul imaginației.

3) Urmează, în ordinea complexității, dezvoltarea capacității de a vizualiza, transformarea imaginii. Imaginarea succesivă a unei săli de teatru pline, apoi goală, cu luminile stinse, mișcarea dinaintea spectacolului, sau imaginarea procesului de creștere, dintr-un bob, a unei plante până la rodire, sunt doar câteva exemple.

4) O ultimă etapă este aceea a vizualizării unei persoane. Deși vom relua pe larg această etapă ca fiind esențială în tehnicile pentru experiența în afara corpului, notăm că este importantă alegerea unei persoane cunoscute, dragi; ne vom imagina culoarea ochilor, pielea, părul, forma gurii, nasul, corpul persoanei, felul cum stă. Urmărim de exemplu, atitudinea ei într-o conversație, tonul, gesturile, expresia feței la despărțire.

Se constată adesea, că mulți indivizi au dificultăți în a se vedea pe sine în viziunile create. Pentru a înlătura acest neajuns, se va folosi exercițiul autocontemplării în oglindă, de preferință nud.

5) Alte exerciții de vizualizare

Aceste exemple de vizualizare nu vor rămâne însă la stadiul unor imagini mai mult sau mai puțin clare, ci vor fi îmbogățite ulterior cu senzații diverse: vom mirosi mărul imaginat, îl vom gusta, îl vom pipăi, vom auzi motorul mașinii, vom simți mirosul florii imaginate, vom auzi tonul vocii persoanei cu care discutăm imaginar sau vom simți atingerea sa pe umăr.

O pădure în munți – pacientul urcă în munți și descrie priveliștea, aceasta evidențiind trăirile subiective față de cariera sa;

Vizualizează o casă și camerele componente (simbolul personalității lui);

Situațiile sexuale – care trădează modul de raportare la celălalt în situații intime;

Leu într-o cușcă, junglă, deșert – reflectă tendințele agresive;

O mlaștină în marginea pajiștii – el trebuie să descrie figura ce emerge din acel loc.

Pacientul se vizualizează la o distanță sigură de pădure sau cușcă;

Psihosintezele reprezintă o serie de tehnici descrise de Roberto Assagioli și vizează integrarea armonioasă a naturii umane în ansamblul social. Printre ele se află și metoda de vizualizare simbolică. El utilizează patru tipuri de simboluri în terapie:

sinteză-integrare (balanță);

relații umane armonioase (două palme bătându-se una de alta);

simbolul masculinității și feminității (ceașca de aur);

stări afective.

Această tehnică ne ajută să găsească imaginea vizuală ce corespunde gândirii nonverbale.