Roata norocului - Cireșarii volumul III

Roata norocului - Cireșarii volumul III

CAPITOLUL I

Cum ajunseseră cireșarii în orășelul D....? Nu e foarte greu de răspuns. Mai întîi orășelul nu era foarte departe de fratele lui, destul de geamăn, în care trăiau cireșarii. Apoi, așa cum se întîmplă deseori, unul dintre locuitorii orășelului D. avea rude în orășelul cireșarilor. Apoi, cel care avea rude avea și o fată care se numea Ioana, dar asta n-ar fi însemnat nimic, dacă Ioana n-ar fi fost verișoara lui Dan și dacă, în sfîrșit, Dan nar fi primit o scrisoare de la ea prin care era invitat împreună cu prietenii lui "oricîți ar fi, chiar douăzeci", deși știa ea bine că sînt numai șase, pentru cîteva zile, spre sfîrșitul vacanței, în orășel. De ce, spre sfîrșitul vacanței? Pentru că se deschidea bîlciul de pe malurile Căprioarei, care "nu-și are pereche în țară" și pentru că se puteau face plimbări frumoase într-o poiană tăinuită în care "se bănuiește că ar exista niște ruine misterioase, chiar de pe timpul..." ― dar urma o scuză pentru că "nimeni n-a reușit să stabilească vechimea lor cu precizie".

Cireșarii ceilalți, cu excepția lui Tic pe care-l atrăgea grozav bîlciul, într-adevăr celebru, nici nu voiră să audă despre invitația Ioanei. Maria însă nu-și putea lăsa dragul ei frățior singur, așa că porniră toți trei spre orășelul D., unde ajunseseră noaptea tîrziu. Îi așteptau: o fată mirată, zveltă și foarte frumoasă, doi bunici severi ca niște profesori în preajma examenelor și două camere: una pentru Ioana și Maria, alta pentru Tic și Dan. Cam după jumătate de oră fetele dormeau, iar băieții săreau geamul (ca să nu deranjeze anumite persoane mai în vîrstă care aveau alte concepții despre tinerețe, școală și iarmaroc) și porneau grăbiți undeva.

2

Ce forfotă era în bîlci la ora aceea! Și în dreapta, și în stînga Căprioarei. Eroii noștri nu zăboviră decît cîteva minute în partea dreaptă. Se înfruptară repede cu niște gogoși cît pălăriile de mari, își răcoriră gîtlejurile cu înghețata de zmeură: "mamă, mamă!", și apoi, ca vîntul, peste un podeț împodobit cu panglici de hîrtie de toate culorile, poposiră în partea stîngă, acolo unde-i chemau inimile. Nu știau încotro să se ducă, nu știau încotro să se uite. Totul se mișca amețitor în jurul lor. Jocuri, oameni, lumini. Și nu mai era nimeni care să-i tragă de mînecă sau să le amintească sever despre școală, despre importanța gramaticii, despre oameni care au ajuns mari, fără să se plimbe prin iarmaroace. ("Parcă altminteri, gîndise Tic atunci, ar fi rămas mici, ca piticii de la panorama de vizavi!"). Erau liberi și voiau să vadă cît mai multe, și se gândeau cu plăcere că părăsiseră casa sărind de pe fereastră într-un nuc care-și aranjase parcă anume crengile pentru acțiunea lor. Se auzeau mereu acorduri de fanfară, cînd repezite, cînd lăbărțate, explodînd fals, dar cu un entuziasm cumplit, așa cum numai la bîlci se pot auzi. Goarne, trompete, clarinete, tromboane, tobe își împreunau sunetele în cîntece uluitoare ― o armonie fantastică a stridențelor ― în care se recunoștea vag fie un marș șovăitor, cu alternanțe de tango, fie un vals răgușit, cu improvizații periodice de sîrbă oltenească. Fundalul acesta muzical pătrundea pe nesimțite în memorie, căutînd un ascunziș definitiv, care va apărea mai tîrziu în amintire: neverosimil, unic și, mai ales, fermecător.

Cei doi holbau ochii la estradele suspendate, pe care oameni îmbrăcați în costume extravagante ― o învălmășire de culori indescriptibile ― se agitau și răcneau pînă le ieșeau ochii din cap. Unii scoteau panglici, cutii, șerpi și cranii din jobene găurite, alții sfărîmau lanțuri și împrăștiau flăcări orbitoare din degete sau din gură, alții se îndoiau pînă nu le mai deosebeai mîinile de picioare, alții țopăiau ca niște popîndăi și făceau salturi mortale, cu ușurința unui pisoi, alții mergeau cu capul în jos, în mîini, în timp ce în jurul fiecărui picior se învîrteau cercuri colorate, alții pur și simplu strigau și gesticulau, anunțînd numere senzaționale, nemaivăzute, nemaiauzite, nemaipomenite, nemaiîntîlnite. Și peste tot se ofereau reduceri unice, și se promiteau premii pentru curaj și perspicacitate, și se declara că nemulțumitul va primi de zece ori suma plătită, și se vorbea direct cu spectatorul:

― Intră, intră, nea Costică! Vino-ncoace, nea Mitică! Program mare, astă-seară, pentru mata, coană mare! Ia-ți băieții și nepoții și intrați, intrați cu toții... Hai, grăbiți!

Luați bilete, pentru militari și fete! Dați semnalul din trompete.

― Slab, slab! șoptea Tic la urechea lui Dan.

― Mie totuși îmi place, Ticușorule. Nu ceea ce se întîmplă acolo. Toată atmosfera asta. E ca un rotocol făcut din tot felul de sfori colorate, un ghem pe care nu ai de unde să-l începi. Știi? Eu nu mă uit atît la ăia de sus care țipă și se agită. Mă uit mai mult la cei care se uită la ei. Ia privește-l pe cel de lîngă roata norocului! Acolo! Îl vezi? I-a căzut pălăria din cap de atîta rîs. Și nici nu-și dă seama că i-a căzut.

Tic parcă-și aduse aminte de ceva:

― Hai repede acolo! Mi-am pus eu ceva în cap cu roata norocului. Vreau să-i prind șmecheria.

Un cerc uriaș de oameni era în jurul roții. Cireșarii abia își găsiră un loc de unde să poată privi. Mișcarea necontenită îi strivea. Se prinseră de mîini și își înțepeniră picioarele în pămînt, pentru a rezista întrucîtva.

Roata țăcănea ca o mitralieră. Aproape fără întrerupere. Dacă nu-și încerca nimeni norocul, atunci cel care o avea în seamă împingea cu putere șipca și striga cît îl ținea gura:

― Încercați-vă norocul! Fiecare număr cîștigător! Nimeni nu pierde! Toată lumea cîștigă! Vaze, lighene, oale, crătiți! Încercați-vă norocul! Paguba e numai a noastră! Statui! Celebrul cap de negru al lui Fradaburidi! Priviți și nu mai uitați! Glastra în care Frederic al șaselea a oferit flori Giocondei! Originală de două mii de ani! Atletul cu discul, bust artistic de la ultima olimpiadă! Găleți smălțuite cu smalț din Othelo! Toată lumea cîștigă! Și numeroase obiecte pentru casă și petrecere. Poftiți! Poftiți! Cine ia oala cea mare? Încap opt sute nouăzeci și trei de sarmale! Poftiți!

Oamenii nu rezistau chemării. Roata se învîrtea mereu. Nici un număr nu pierdea. Cei mai norocoși cîștigau o solniță sau o ceșcuță de lut, care costau a treia parte din suma plătită pentru o tragere. De obicei însă ieșeau numai bucățele de ghips modelate și vopsite rudimentar. Își încercă și Tic de trei ori norocul și de fiecare dată cîștigă aceleași obiecte. Un fel de lulea de ghips, care nici măcar nu era găurită.

― Nu se poate, îi șopti el lui Dan. Am numărat de cîte ori s-a tras de cînd sîntem noi aici. Știi de cîte ori? De treizeci și opt de ori! Și, cu toate acestea, nimeni n-a cîștigat un obiect mai mare... E o șmecherie la mijloc. În total sînt o sută douăzeci de numere. Fă și tu o socoteală...

O dată cu Dan mai auzi cineva vorbele lui Tic. Un tînăr înalt, puternic, cu aer de atlet, îmbrăcat într-un costum lejer sportiv. Abia își ținea rîsul. Și el stătea de multă vreme acolo, urmărind împreună cu cireșarii ce se petrecea la roata norocului. Cînd Tic termină de vorbit, clătină din cap, parcă a aprobare.

Și deodată răsună vocea gîjîită a proprietarului:

― Încercați-vă norocul! Vine, vine norocul! Încercați-l! Curaj! Curaj! Nimeni nu pierde! Vine, vine norocul!

Supunîndu-se parcă acestui îndemn, un tinerel de vreo 14-l5 ani se îndreptă șovăitor spre roată. Stătu în cumpănă o secundă, își făcu apoi curaj și împinse șipca. Nu prea tare. Țăcănitul metalului lovit deveni tot mai rar. Tinerelul aștepta indiferent. Vocea gîjîită îl trezi:

― A luat-o! A luat-o! Uite cum a luat-o!

Vesel de parc-ar fi cîștigat el, proprietarul își agita într-o mînă pălăria de paie cu boruri mari, iar în cealaltă o găleată roșie, frumos smălțuită. Oamenii se îmbulziră ca la nuntă. Băiatul luă repede găleata în mînă și, parcă pentru a nu-i da timp omului cu pălărie de paie să se răzgîndească, o și tuli printre rînduri, urmărit de o sumedenie de priviri invidioase.

Imediat își încercară norocul și alții. Printre ei și Tic. Tînărul puternic din spatele lui făcu un gest cu mîna, pentru a-l opri. Era însă prea tîrziu. Tic împinsese șipca. La fel ca norocoșii dinaintea lui, cîștigă aceeași lulea, inutilă, scîrboasă. Două minute mai tîrziu, mîna lui Tic împinse din nou șipca. De astă dată nu mai cîștigă luleaua, ci un obiect inform, colorat strident, care putea să reprezinte orice: de la papagal pînă la pantof. Se uită la Dan cu privirile unui om pus pe bătaie:

― Fir-ar să fie! Îmi vine să... O să arunc cu un bolovan în taraba asta! Mai zi că nu-i șmecherie! Dar tot nu mă las.

Tînărul atlet din spatele lui clătină iarăși din cap, în semn de aprobare. Izbuti să-l oprească la timp pe Tic. Se aplecă și-i spuse în șoaptă:

― Dacă-i șmecherie, de ce joci? Mi se pare că e a șaptea oară, nu?

Tic se uită plin de curiozitate la interlocutorul neașteptat. Nu descoperi dojana pe fața acestuia, ci mai degrabă veselie și complicitate.

― Dar dumneavoastră... Începu Tic, însă nu mai avu vreme să termine întrebarea, pentru că vocea gîjîită a omului cu pălărie de paie răsuna desperată:

― Încercați-vă norocul! Vine, vine norocul! Încercați-l! Curaj! Curaj! Vine, vine norocul!

Din mulțimea de spectatori se desprinse un bărbat între două vîrste, îmbrăcat destul de modest. Stătu și el în cumpănă o clipă. Parcă nu știa cum să împingă șipca. Mai tare sau mai încet. Pînă la urmă se hotărî. Împinse.

― A luat-o! A luat-o! țipă din nou gîjîitul.

Numărul la care se oprise coarda de oțel ― 72 ― oferea drept cîștig un serviciu de ceai de șase persoane.

Tic se uită întrebător spre cel care-l împiedicase să-și încerce pentru a șaptea oară norocul.

― Asta nu înseamnă nimic, îi șopti atletul. Ai socotit singur și ai ajuns la o anumită...

idee. Toți sînt niște șmecheri. Și aici, și dincolo, la zaruri... și dincolo, la ceasuri... Ai prea mulți bani de pierdut?

― Sînteți chiar atît de sigur? întrebă Dan.

Atletul clătină din cap, aproape plictisit. Gestul lui arăta că nu mai are nici o îndoială. Ar fi vrut și Tic să întrebe ceva, dar îl opri din nou vocea omului cu pălărie de paie:

― Vine, vine norocul! Încercați-l!

Tînărul cu înfățișare simpatică de atlet se posomorî.

― Niște dobitoci, niște pungași! șopti el printre dinți.

Nu-și termină însă bine vorbele, că o femeie blondă și durdulie se văzu posesoarea unei crătiți care reprezenta cel puțin de treizeci de ori valoarea taxei de participare la roata norocului.

― Acu ce mai spuneți? întrebă Tic triumfător, de parc-ar fi cîștigat el obiectul. În ultimele douăsprezece trageri au ieșit trei premii mari. Am văzut cu ochii mei!

Atletul nu părea deloc convins. Își menținea în continuare părerea, pe care o exprima însă tot în șoaptă:

― E o șarlatanie! Dar dacă dumneata nu vrei să crezi...

Tic nu putea să creadă. Așa că mai cîștigă două lulele și o pasăre neidentificabilă, cît degetul de mare. Ba îl îndemnă și pe Dan să-și încerce norocul de trei ori la rînd, dar și acesta nu se alese cu nimic altceva decît cu două ceșcuțe și cu o lulea negăurită.

― La urma urmei, ce vrei tu aici? îl întrebă Dan iritat. Nu vezi că nu avem noroc?

― Aș vrea să cîștig atletul acela cu discul, îi răspunse trist Tic. Are numărul optzeci și nouă. O dată mi-a ieșit optzeci și patru, altă dată optzeci și cinci. Nu vezi ce aproape am fost de el?

Dan holbă ochii. Era uimit. Cuvintele lui Tic ascundeau niște mistere.

― Întîmplător te-ai apropiat... sau...?

― Nu, Dan, îi răspunse Tic. Nu întîmplător. Am calculat și eu. N-ai văzut că trăgeam după ce șipca rămînea într-un anumit loc? La început m-am antrenat. Am vrut să mă obișnuiesc cu rezistența cuielor. Cînd am încercat cu adevărat, m-am apropiat de număr.

Și dac-ai ști cît îmi place statuia aceea!

Dan trecu de la admirație la duioșie. Privi și el atletul cu discul și într-adevăr i se păru deosebit față de celelalte obiecte. Avea o anumită finețe și o mișcare grațioasă, care nu-i ascundea însă forța, și niște detalii care surprindeau prin autenticul lor.

― Într-adevăr, e foarte frumos, Tic. Nu știu cum a ajuns aici printre atîtea crătiți și lighene...

Abia în acel moment începu Dan să cerceteze lucrurile care se înălțau în piramida din interiorul roții. Nu mai privi ca pînă atunci crătițile, gălețile, serviciile de ceai și de cafea, farfuriile colorate, castroanele și celelalte obiecte care încîntă ochiul gospodinelor sau îi obligă pe cetățenii întîrziați să-și încerce norocul, cu gîndul de a-și împăca nevestele bosumflate. Privea vălmășagul de culori și străluciri cu ochi de artist. De aceea descoperi cîteva obiecte care păreau stridente în piramidă. Investigația lui superioară era ajutată de semnele foarte precise ale lui Tic. Lucru ciudat, de astă dată gesturile celor doi cireșari se asemănau, se identificau. Și unul și altul căzură de acord că singurele obiecte care meritau atenția lor, care, eventual, puteau să intre în posesia lor ― în afară de aruncătorul de disc ― erau următoarele: o vază mare, lăcuită în culori închise și brăzdată neregulat de vinișoare aurii, probabil o imitație chinezească; un cuplu de dansatori sugerînd o piruetă îndrăzneață, sculptat în marmură și așezat pe un soclu mare de granit; un cap în mărime naturală (Dan susținea că-l reprezintă pe Apollo) vopsit urît în bronz, fără să i se fi alterat însă frumusețea trăsăturilor; un negru bizar, îmbrăcat într-un costum alb colonial, cu caschetă pe cap și cu arme prinse la centură. Celelalte statuete erau banale sau erau atît de prost executate, încît făceau rău privirilor.

― Ei, ce crezi, avem vreo șansă? îl întrebă Tic pe Dan.

Dan nu avu vreme să-i răspundă, sau poate că Tic se dezinteresă pentru un moment de răspunsul prietenului său. Cireșarul cel ciufulit se uita pe furiș la un personaj ciudat, care apăruse ca din pămînt lîngă roata norocului. Era un om înalt și slab, adus din spate, îmbrăcat într-un pardesiu lung, cenușiu, cu o pălărie de aceeași culoare și cam ponosită, pe cap. Într-o mînă ținea o umbrelă bine strînsă, care-i servea și de baston. Și umbrela era tot gri. Și batista cu care-și acoperea nasul și gura, parcă pentru a se apăra de praf, era gri. Niște ochelari cu rame groase și lentile întunecate îi ascundeau ochii.

― Pariezi cu mine că are mustăți? spuse pe neașteptate și cu multă siguranță Tic.

― Le-ai văzut înainte de a și le acoperi cu batista? întrebă la rîndul lui Dan.

― Nu. Dar dacă te uiți mai bine, ai să vezi la marginea de jos a batistei capătul unei bărbi. O barbă sură.

― Aha! se dumiri Dan. Logică "ticiană": Cine are barbă nu se poate să nu aibă și mustăți... Dar să știi că nu e regula absolută.

― Sssst! făcu Tic, ducînd mîna la gură. Hai să ne apropiem de el. Dar mai întîi urmărește-i privirile...

Cireșarii își croiră drum prin mulțime. Apropiindu-se de "omul în gri", Dan avu timp să-l observe. Din locul unde se afla, omul în gri trebuia să-și îndoaie gîtul pentru a avea în raza privirilor lui un anumit obiect din piramida roții norocului. De aceea, ochelarii nu-i puteau ascunde intenția.

Cireșarii îl supravegheau. Obiectul cu pricina era aruncătorul de disc.

În cîteva clipe, Tic și Dan ajunseră în spatele ciudatului personaj. Tocmai la timp

pentru a-i auzi vocea ― o voce pițigăiată, nervoasă ― cu care se adresa omului cu pălărie de paie:

― Nu vindeți cumva aruncătorul de disc? E singurul obiect care mă interesează...

Proprietarul tarabei rămase un moment nehotărît. Voia să spună ceva, dar parcă buzele nu aveau curajul să se deschidă.

În clipa aceea, Tic îl zări alături pe tînărul cu înfățișare de atlet. Părea și el foarte interesat de ceea ce se întîmplă în fața lui. Dintr-un exces de simpatie, cireșarul îl lovi cu cotul, dar imediat se rușina. Atletul însă îi răspunse cu același gest, îi făcu complice din ochi, apoi îi indică printr-o privire scurtă personajul gri.

― Îl vindeți sau nu? întrebă pentru a doua oară acesta.

Omul cu pălărie de paie redeveni subit oratorul dezinvolt, cu voce gîjîită:

― Încercați-vă norocul! Statuia lui Fradaburidi!

― Fradaburidi? repetă uimită o voce pițigăiată.

Apoi, cu un gest furios, omul în gri împinse șipca de lemn, după care dispăru în mulțime.

― Optzeci și nouă! țipă ca un apucat proprietarul tarabei. Optzeci și nouă!

Dan simți degetele lui Tic înfigîndu-i-se în braț ca niște cîrlige. Își smuci mîna, dar într-o clipă se pomeni că repetă și mai violent gestul lui Tic:

― Aruncătorul de disc! Dacă n-ar fi plecat...

Numai atletul de lîngă ei părea sceptic:

― Nu cred eu că va cîștiga vreodată cineva aruncătorul lui Fradaburidi.

Tic nu era însă de acord cu această părere:

― Păi n-ați văzut că l-a cîștigat? În fața noastră. Dac-ar fi jucat cu adevărat...

― I-ar fi ieșit o lulea sau o pasăre ca acelea pe care le ai dumneata în mînă... Ți-am spus că-s toți niște șarlatani...

Clătină din cap înfuriat, apoi își făcu loc cu coatele printre spectatori. Tic îi urmări multă vreme cu privirea silueta. Era aproape cu un cap mai înalt decît oamenii pe lîngă care trecea.

"Oare cine-o fi?" își spunea în gînd cireșarul. "Și de ce-o fi atît de înfuriat pe...?" Dar nu mai avu timp să-și termine gîndul. O voce binecunoscută se ridică deasupra tumultului.

― A luat-o! Uite cum a luat-o!

Un fior săgetă inima lui Tic. Întoarse capul iute ca un cățel. Se liniști repede. Aruncătorul de disc se afla la locul lui. În schimb, pe palma întinsă a omului cu pălărie de paie se odihnea strălucitor un castron de supă. Cîștigătorul nu-i era necunoscut. Parcă-l mai zărise undeva, și nu de multă vreme, își aminti imediat. Era același tinerel care cîștigase cu vreun ceas înainte o găleată roșie smălțuită. Numai că de astă dată purta pe cap o șapcă albastră, cu cozoroc de țiplă. De aceea nu-l recunoscuse imediat. Și simțea cum îl roade invidia.

― Oare de ce unii oameni sînt atît de norocoși! îl întrebă el pe Dan. Eu am tras de zece ori și m-am ales cu niște...

Nu mai rosti cuvîntul. Se mulțumi să scape din mînă obiectele cîștigate. Îl imită și Dan.

― Cu banii pe care i-am pierdut aici, Ticușorule...

― Adică tu îți închipui că n-o să cîștig eu aruncătorul de disc! Chiar de-ar trebui sămi risipesc toate economiile... Nu mă las. Și-mi pare bine că n-am uitat carnetul C.E.C. Dan nu părea prea convins de ceea ce auzea.

― Eu nu zic că n-ai putea să-l cîștigi... Dar mai este un lucru la care ar trebui să te gîndești. Șansa aceasta o are oricine. S-ar putea ca mîine dimineață să nu-l mai vedem acolo...

― Înțeleg, răspunse Tic nu tocmai mulțumit. Vrei să plecăm și să ne întoarcem mîine dimineață... Fir-ar să fie! Nu mi-e necaz că plecăm. Mi s-a făcut și mie somn. Mi-e teamă să nu-l cîștige altcineva. Asta e! Ce zici? Să mai încerc o dată?

― Treaba ta, răspunse Dan. Nu zic nici da, nici nu. Știi tu ce se întîmplă în asemenea cazuri... N-am acum nevoie de tunete. Am nevoie de liniște, pentru că mi-e un somn cumplit.

Tic stătea la îndoială. Să mai încerce sau nu? Avea nevoie de un îndemn. Afirmativ sau negativ. Răspunsul lui Dan, neutru, îl țintuia locului... Ce să facă? Noroc că-l zări în mulțime pe tînărul cu înfățișare de atlet. Venea spre ei, spre roata norocului. Prin urmare nu va mai juca... pînă mîine dimineață.

― Atunci hai să mergem! îi spuse el lui Dan. Poate că pînă mîine dimineață n-o să se cîștige... Și poate că pînă atunci vom descoperi o metodă care să ni-l aducă mai sigur în mîinile noastre.

Tic își făcea curaj, pentru că în sinea lui era trist. Cheltuise o groază de bani, îi risipise în vînt și mai ales simțea că n-o să se poată stăpîni și va mai pierde încă mulți.

― Nu! se hotărî el. Numai mîine! Nu se poate să nu-l cîștig. Uite, aș fi în stare să-ți jur, dar încă n-o fac. Și nu înțeleg cum poți fi tu atît de nepăsător?

― Nici eu nu știu ce e cu tine, îi răspunse Dan. Oare te atrage aruncătorul de disc sau jocul în sine?

Apariția atletului le întrerupse convorbirea.

― Ei, v-ați lecuit? îi întrebă acesta. Mai bine duceți-vă acasă... Nu se termină bîlciul într-o zi!

Și iarăși îi făcu un semn de complicitate cu ochiul lui Tic. Cînd se uită însă spre roata norocului, privirile i se încruntară.

Cireșarii mai zăboviră un timp în iarmaroc, însă nu la roata norocului. Undeva, în apropiere. Se ascunseseră în umbra unei tarabe închise și de acolo îl urmăreau pe atletul încruntat. Îl vedeau nemișcat, cu mîinile în buzunare, cu privirile întunecate. Din cînd în cînd clătina din cap, de parc-ar fi dibuit rostul sau înțelesul unor enigme.

― Oare cine-o fi și ce-o fi cu el? întrebă Dan. Nici nu vorbește, nici nu joacă, nici măcar nu se înveselește...

Tic nu știa nici el ce să răspundă. Mintea lui făurea fel de fel de planuri legate de aruncătorul de disc.

download carte......adăugat link nou