Drum bun, cireșari! - Cireșarii volumul V

Drum bun, cireșari!

CAPITOLUL I

1

Peronul era ticsit de lume. Și era agitație, larmă, și atîtea gesturi și vorbe inutile, îmbrățișări și mîngîieri grăbite, lacrimi șterse pe furiș, zîmbete curajoase, sau de-a dreptul eroice, și sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în clipe de stînjeneală, pentru a ascunde o emoție, pentru a întrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despărțirii.

― Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să...

Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, nici pentru cel căruia îi erau adresate. Și unul și celălalt găseau în această frază banală, neterminată, inutilă, prilejul de a respira cîteva clipe liniștite, de a se întîlni cu alte gînduri, pînă simțeau din nou, poate în aceeași fracțiune de secundă, cum îl asaltau furnicile emoției. Dar atunci răsuna încet invariabilul răspuns:

― Știu, n-ai nici o grijă, dar nici tu...

Și iarăși cîteva clipe liniște, pînă ce fluieratul unei locomotive, de undeva, din depărtare, oferea pretextul unor îmbrățișări fără vorbe, unor îmbrățișări furate, și toți aveau convingerea culpei, pentru că ochii urmăreau fără încetare ceasul mare al gării, și acele lui, din fericire, înaintau încet, încet. Și erau necesare doar cîteva vorbe pentru ca mulțimea să se deznoade și săși destrame toate legăturile naive pe care și le crease în îndelungata așteptare, să se transforme în ceea ce era inițial: părinți, copii, frați, surori, prieteni, cunoscuți. Adică să se sfărîme în îmbrățișări, să-și elibereze toate lacrimile, să spună totul, totul într-un gest sau într-un cuvînt. Dar vorbele acelea întîrziau, parcă anume reținute, pentru a se rosti ― deși toți le simțeau ca o amenințare aproape fizică, materială ― pe neașteptate.

Vorbele întîrziau și mulțimea trăda cu fidelitate emoțiile prelungite, care există pesemne înaintea oricăror despărțiri, oriunde, în orice gară a lumii. Cum să nu se supună acestor reguli și gara orășelului nostru de provincie?

În masa aceea de oameni puteau fi recunoscuți undeva și cireșarii. Se deosebeau ei de ceilalți care urmau să plece cu același tren? Nu se poate răspunde sigur, dintr-o dată, la această întrebare. Dar ei erau acolo, toți, cu excepția lui Ionel, care-i aștepta undeva pe malul mării, pentru a-i antrena într-o nouă și fantastică aventură. Erau toți acolo și, cu toate acestea, trăiau clipele unei despărțiri.

Își luaseră rămas bun de la părinți, îi rugaseră să nu-i petreacă la gară, așa cum făcuseră și cu prietenii și cunoscuții lor. Părinții acceptaseră, poate numai formal, poate unii se aflau ascunși pe undeva prin mulțime. Prin urmare, cireșarii se aflau singuri în apropierea vagonului lor, probabil așteptau și ei cuvintele pe care le așteptau toți cei de pe peron. Dar acolo se oficia o despărțire. Unii o trăiau intens, alții mai puțin. Ursu era cel mai trist și, cum nu avea obiceiul săși ascundă sentimentele, oricine putea să-i citească tristețea pe față sau în gesturi. Pentru că el vorbea întotdeauna cel mai puțin dintre toți.

Maria căuta mereu cu privirile cerul, poate stelele care începeau să se vadă, și absența, izolarea ei tăcută în freamătul care vuia nu indicau oare o stare neobișnuită? Ce pricinuia această stare: despărțirea sau altceva? Victor era aproape nepăsător, prea calm, prea atent la ce se petrecea în jurul său, prea lucid pentru a i se putea atribui emoții prea mari. De aceea Ursu, văzîndu-l, clătina uneori imperceptibil din cap și privirile lui, din triste, deveneau dojenitoare și apoi parcă mai triste. Lucia, mai devreme foarte sigură, se îmbujorase la față și se simțea parcă stingherită de cînd își descoperise tatăl în mulțime. Ducea o luptă cu sine însăși, aproape că făcea un exercițiu de logică. Căuta o formulă care să fixeze un echilibru între sentiment și rațiune. Dan, încercînd să se adapteze pe rînd stărilor celorlalți, scornea glume vesele sau duioase, dar valoarea lor rămînea numai în intenție. Adevărul e că-l chinuia pe ici pe colo gîndul despărțirii.

― Să vă spun una! zise el la un moment dat, ridicînd învins din umeri. Asta e, dragii mei.

Toți sîntem la fel, numai eu sînt un prost!

Victor sesiză imediat incoerența celor spuse de Dan și, văzîndu-i mai ales și mutra plouată, izbucni într-un hohot de rîs. Iar Tic, cel mai nepăsător, cel mai calm dintre toți cireșarii de pe peron, da, Tic, posesorul ad-hoc al unui zîmbet degajat, înțelegător, al unor mîini care se aciuaseră arogante în buzunare, al unor umeri care descoperiseră o înclinație oblică de înțeleaptă superioritate, răspunse cu o voce fără nici o intonație, ca și cum ar fi rostit formula algebrică a ecuațiilor de gradul doi cu două necunoscute:

― Ai dreptate, dar nu mai era nevoie s-o spui.

― Da, da, da! acceptă Dan cu nestrămutată convingere. Să știi însă că numai din cauza ta.

Sau... uite, îți jur că-mi retrag cuvintele, dacă, dacă-mi faci o surpriză...

O idee, o speranță neașteptată trecu ca un fulger prin mintea celorlalți cireșari. Se uitau toți la Tic și privirile lor deveniseră dintr-o dată rugătoare.

Tic își scoase mîinile din buzunare, și le propti în șold și, înainte de a spune ceva, își apropie încet, încet pleoapele, pînă i se împreunară. Privirile lui, străbătînd greu prin mica deschizătură a genelor, se ațintiseră asupra lui Dan. Vorbi leneș, ca un om ghiftuit:

― De ce să-ți retragi cuvintele? Atît de rar te cuprinde dorul de autocritică...

― Nu-i adevărat, se răzvrăti Dan. Eu, eu recunosc întotdeauna orice, fără să mă oblige nimeni. Dacă-i vorba pe-așa, atunci tu ești cel care, cel care... brrr... stai... adică... Adică tu faci experiențe cu mine! Asta-i! Vrei să-mi întuneci gîndurile, să mi le întortochezi, și-n loc să răspunzi tu la întrebarea pe care ți-am pus-o, mă faci pe mine să vorbesc despre altceva...

― E foarte adevărat, recunoscu Tic, fără să-i piară plictiseala din glas. Cu tine, așa cum te-ai calificat mai înainte, se poate prinde orice. Îți spun asta ca să vezi cît de prieten îmi este și mie adevărul. Și eu sînt capabil să recunosc orice. Amintește-ți numai...

― Nu, nu te mai las să ne duci cu vorba. Zău, Tic, nu-i așa că ne pregătești o surpriză?

Ceilalți cireșari urmăreau schimbul de cuvinte dintre Dan și Tic, și în larma gării, lucrul acesta nu era prea ușor. Mai mult ghiceau vorbele după mișcările buzelor decît le auzeau.

― Hai, Ticușorule, aproape se rugă Ursu. Nu ne mai ține așa. Toți am fi bucuroși...

Tic se înduioșă pentru o clipă. De aceea își strînse și mai tare pleoapele. Dar, ca întotdeauna, găsi imediat o idee în stare să-i mențină măcar pentru puțină vreme vajnica lui încăpățînare. Știa că-i va întrista, știa mai ales că-l va nedreptăți pe Ursu, dar se gîndise prea mult timp să-și demonstreze bărbăția. Avu chiar impresia că e în fața celui mai greu examen.

― Amintiți-vă! Atunci cînd ați plecat la Peștera Neagră voi nu m-ați vrut...

― Și abia acum te-ai hotărît să ne dai replica?! i se împotrivi pe neașteptate Lucia. Nu te mai preface. Știu eu de ce cochetezi cu noi. Știu eu pe unde-ți umblă gîndurile cele adevărate.

Lucia rosti ultimele vorbe cu voce tremurată. Zărise privirile aproape poruncitoare ale lui Victor, înțelese că face o mare greșeală, dar inerția îi condusese fără voia ei destăinuirea pînă la capăt.

Tic simți încă o dată gustul amar al unei grele înfrîngeri. Se întoarse brusc, cu intenția să-și părăsească fără nici un cuvînt prietenii, dar, într-o fracțiune de secundă, își schimbă gîndul. La urma urmei, hotărîrea lui nu era rezultatul unui capriciu, ci... în clipa aceea nici el nu știa cum să-și justifice hotărîrea. Știa numai că trebuie să-și treacă ultimul și cel mai greu examen. Se întoarse alene și se uită la Maria înainte de a răspunde:

― Mai sînt cinci minute pînă la plecarea trenului, dacă orologiul gării nu merge înainte... Să vă spun drept, sînt foarte plictisit, și am atîta de învățat... O să vă fac o surpriză, da! O surpriză extraordinară, însă atunci cînd o să vă întoarceți... adică după ce o să descoperiți farsa lui Ionel.

Tic era mulțumit în sinea lui. Nici nu putea să găsească scuze mai bune pentru purtarea sa. Neîncrederea în chemarea lui Ionel și... izvorîtă din această neîncredere, dorința de a le face celorlalți o "surpriză extraordinară". "Grozav!" se felicită el în gînd.

― Vrei să repeți aventura de acum doi ani? Vrei să te duci iarăși la Castel? întrebă cu naivitate Dan.

Tic simți cum i se scurge sîngele din obraji. Aflase întîmplător, și era singurul care aflase, că arheologii au revenit la Cetatea Vulturilor. Și mai era cineva cu ei... Oare de aceea luase el hotărîrea eroică? Oare de aceea rezistase ispitei necunoscutului?

― Du-te Tic! îl îndemnă Maria cu voce pierdută. Du-te spre visuri, spre...

Oare ce s-ar fi întîmplat cu cireșarii dacă în acel moment nu ar fi răsunat acele cuvinte menite să destrame mulțimea de pe peron?

― Urcați în vagoane, vă rog! Urcați în vagoane, vă rog!

Parcă se împletea și se despletea ceva acolo, pe peron. Cîteva clipe de tăcere, de uimire, apoi revărsarea unei mări agitate. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. Și strigăte, voci, plînsete, oftaturi:

cine oare le mai auzea?

― Fii cuminte! Să nu ieși în larg! Promite-mi, spune-mi... Și să-mi scrii, să-mi scrii...

― Aoleu! Puișorul mamei! Am uitat să-ți pun pieptenul în valiză.

― Faceți loc! Faceți loc! Mesageria... Mesageria...

― Să te mai sărut o dată, numai o dată...

― Cel puțin șapte sute de lei. Cu mandat telegrafic. ― Și în fiecare zi, măcar o oră de exerciții la latină. ― Telefonează-mi mîine din București. La nouă seara. La opt și jumătate.

― Va să zică dulceața... merele, lanterna, roșiile, untul, farfurioara... în coș. Și sarea, și sarea...

― Să vii negru ca o... ca un... Ptiu, Doamne, numai năzdrăvănii îmi vin în minte.

― Și n-ar strica o jumătate de oră la algebră. Îți găsești tu tovarăși.

― Urcați în vagoane, vă rog! Urcați în vagoane, vă rog!...

― Florile, florile! Uite că ți-au scăpat... of... Să nu cumva să faci așa și în apă.

― Să-mi trimiți bani. Îți telegrafiez eu adresa. O mie...

― Dac-ar pleca mai repede trenul...

― Puișor, puișor scump... Micuțul mamei. Odorașule... Vezi să nu te tai cu briciul...

― Nu ți-ar strica nici o oră de fizică, și mi se pare că nici la chimie.

― Să nu cheltuiești toți banii pe dulciuri... și să nu te bagi în apă...

― Iubitule! Nu-i așa c-am să-ți lipsesc mult trei săptămîni? Să fii cuminte!

― Eu?!

― Pune-ți jacheta! Nu vezi ce frig e?... Doamne! Ce-o să fac eu dacă răcești acolo?!...

― Mai știi anul în care a căzut Constantinopolul... Hm... Vezi, istoria...

― Urcați în vagoane, vă rog! Urcați în vagoane, vă rog!

Trenul totuși porni. Tic își salută cu mîna prietenii, le ură "drum bun" și, ca să-și dovedească lipsa oricărei emoții, reflectă cîtva timp la vorbele conductorului. Descoperise în ele o inadvertență gramaticală, sau poate o doză de personalitate.

download carte...adăugat link nou