Theodora împărăteasa Bizanțului
Aa
Charles Diehl
Theodora împărăteasa Bizanțului
Partea întâi
Theodora dansatoarea
Începuturile
În cei dintâi ani ai secolului VI, Theodora, dansatoare și actriță de pantomimă, devenise extrem de cunoscută în Constantinopol din cauza purtării sale scandaloase.
Unde se născuse? nu se știa. Dintre cronicarii care au scris despre ea, mai târziu, unii au susținut că s-ar fi tras din Cipru, insula sângelui fierbinte, a pasiunii, patronată de zeița Afrodita; alții, mai demni de crezare, afirmau că patria ei a fost Siria. Dacă originile-i sunt incerte, se știe, în schimb, cu certitudine că a fost adusă în Bizanț de ai săi, încă din fragedă pruncie, în acea capitală zgomotoasă și coruptă a imperiului, unde a crescut și s-a format. Printr-un fenomen de atavism deosebit de pregnant, întreaga viață a păstrat amprenta specifică țării sale de origine, pe care a iubit-o: în timp ce Iustinian, născut în munții sălbatici ai Macedoniei de Nord, s-a arătat profund atașat spiritului roman, Theodora a rămas, întotdeauna, o adevărată orientală, adânc marcată de ideile, superstițiile și prejudecățile neamului său.
Din ce familie provenea, iarăși nu se știe prea bine. Legenda, printr-un fel de respect al rangului imperial la care s-a înălțat ulterior, i-a născocit o genealogie ilustră sau măcar ceva mai prezentabilă, atribuindu-i ca tată un senator serios si credincios, în realitate, se pare că familia în care a apărut pe lume era foarte umilă. Tatăl său, dacă e să credem Istoria secretă , a fost un om sărac, numit Acacias, paznic al urșilor din Circ, iar mama, o femeie nu prea serioasă, așa cum erau destule în lumea pestriță a culiselor Circului bizantin. Din acest cuplu s-au născut trei fete: Comito, Theodora și Anastasia; cea de-a doua a venit pe lume pe la anul 500.
Cei mai vârstnici dintre oamenii ce-și făceau veacul prin Hipodrom își mai aminteau, la vremea apogeului ei ca împărăteasă, împrejurările în care, pentru prima oară, Theodora își făcuse intrarea în public. Acacias murise, lăsându-le într-o neagră sărăcie pe văduvă și pe cele trei fete, din care cea mai mare nu împlinise nici șapte ani. Pentru a păstra beneficiile de pe urma soțului decedat, singurul ce aducea bani în casă, mama nu a găsit altă soluție decât să se încurce cu un bărbat care, obținând postul de paznic de urși, se angaja să ia în grijă, totodată, și familia predecesorului. Dar, pentru reușita acestei combinații, era necesară și aprobarea lui Aterios, administratorul Hipodromului, care făcea parte din partidul Verzilor; Aterios, însă, deja încasase niște bani ca să favorizeze alt candidat.
Pentru a trece de acest obstacol, mama Theodorei s-a gândit să ceară ajutor publicului și, într-o zi, când mulțimea era adunată în marele amfiteatru, a apărut în arenă, împreună cu cele trei fiice ale ei — purtând coronițe de flori, fetițele își întindeau mânuțele spre spectatori, în semn de rugăciune. Verzii au izbucnit în râs văzându-le; din fericire, celălalt partid din Circ, al Albaștrilor, gata oricând să le facă în ciudă adversarilor lor, s-au grăbit să le aprobe cererea, pe care ceilalți o respingeau, și să dea susținătorului familiei lui Acacias un post asemănător cu cel pe care-l solicita.
Acesta a fost primul contact al Theodorei cu poporul pe care, ceva mai târziu, îl va distra si, mai apoi, îl va conduce; niciodată n-a uitat, însă, acele momente și împărăteasa îi va obliga pe Verzi să ispășească amarnic indiferența dureroasă cu care respinseseră rugămințile copilei înfometate de atunci.
Theodora a crescut, împreună cu surorile ei, sub supravegherea unei mame fără scrupule, în mediul dubios din jurul Hipodromului și, astfel, a fost pregătită, în mod firesc, pentru destinul ei viitor. Văduva lui Acacias, femeie practică, știindu-și fetele frumoase, le-a îndrumat spre teatru. Comito a îmbrățișat cea dintâi această meserie, în care a reușit de minune; i-a urmat Theodora. La început, își însoțea sora pe scenă interpretând, alături de ea, roluri de cameristă; jucau împreună, cu destul succes și scoțând bani frumușei, mai ales la întrunirile mondene, unde, curând, actrița Theodora a fost remarcată și apreciată.
Introdusă, așadar, de foarte tânără într-o societate de cheflii dintre cei mai vicioși, a fost nevoită să se supună, în promiscuitatea anticamerelor, multor gesturi imorale si intimități fără rezerve. Ajunsă la vârsta când putea să urce singură pe scenă, avea pâinea asigurată.
Era foarte frumoasă. Cei care au scris despre ea exagerat de elogios au afirmat că avea înfățișarea și noblețea majestuoasă a unei regine, atât de armonioasă încât nici cuvintele și nici operele de artă n-ar fi putut s-o redea în întregime. Dar și cei care au calomniat-o au recunoscut că avea, așa micuță cum era, o grație neasemuită și că fața ei încântătoare, cu tenul mat, puțin cam palid, era luminată de ochi mari, expresivi și strălucitori.
Din această frumusețe, care a fermecat atâția bărbați, s-a redat prea puțin în portretul oficial ce se poate vedea în vestitul basorelief de la Sân Vitale, în Ravenna. Sub lunga mantie imperială, trupul ei este cu totul ascuns; pare mai rigidă și mai înaltă; sub prodigioasa diademă care-i acoperă fruntea și sub peruca imensă care abia de lasă să i se vadă părul negru, fața mică, delicată, cu ovalul putin slăbit, nasul mare, drept și subțire, Theodora apare gravă, solemnă, aproape melancolică; ceva a mai rămas, totuși, viu în această efigie, altfel, inertă: de sub linia întunecată a sprâncenelor împreunate răsar ochii, negri și frumoși, pe care-i lăuda Procopios, ochi ce-i luminează încă, în întregime, fața. Dacă am vrea să ne facem astăzi o idee despre frumusețea ei celebră, ar trebui s-o căutăm într-altă parte, la acele portrete în care modernii, un Clairin sau un Benjamin Constant, mai ales, au încercat să facă să retrăiască imaginea Theodorei și, inspirându-se din mozaicul de la Ravenna, iau adăugat, din fericire, figurii reci și încremenite de acolo, câte ceva din farmecul pierdut.
Dar Theodora poseda și alte calități pe lângă frumusețe. Inteligentă și spirituală, se dovedea a fi o companie agreabilă; avea verva unei cabotine, pe care o folosea cu plăcere și pe scenă, eclipsându-le pe celelalte actrițe care jucau cu ea, un fel de a fi plăcut și nostim, prin care și-i apropia pe cei mai nestatornici din adoratori. Nu era întotdeauna binevoitoare; pentru a-i face pe oameni să râdă, ironia ei devenea, adeseori, mușcătoare; în schimb, când dorea să se facă plăcută, folosea o irezistibilă putere de seducție, îndrăzneață, provocatoare, nu aștepta ca omagiile să vină singure la ea, ci se străduia să le stârnească, încurajându-le cu o impertinență plină de voie bună; lipsită de simțul moralei de altfel, de unde să-l fi căpătat? avea un prețios și neobosit temperament de amantă desăvârșită; din acest motiv, a reușit cu ușurință să se facă remarcată și dincolo de ușile teatrului.
Cât despre cariera sa de actriță, suntem încredințați că a fost încununată de succes, grație talentului său multiplu și firii exuberante; a jucat în diverse piese, dar nu i-a plăcut, ca multor altora, să cânte la flaut, din gură sau să danseze; o încânta mai degrabă să apară în scene istorice sau mitologice cu figuranți, fiindcă putea să-și arate, fără voaluri, frumusețea trupească de care era mândră, și în pantomime, pentru că acolo veselia și verva ei comică puteau să se manifeste liber. Spectatorii din Constantinopol, se spune, destul de obișnuiți cu aceste reprezentații, au apreciat, totuși, îndrăzneala Theodorei pe scenă, ca și ingeniozitatea efectelor teatrale, destul de lipsite de pudoare, prin care le atrăgea atenția: publicul aplauda frenetic când apărea, pe jumătate dezbrăcată, oferindu-și nurii privirilor avide ale obișnuiților localului.
Era mult apreciată și grația pe care și-o păstra nealterată, ca și pofta de joc nestăpânită cu care evolua în aceste pantomime ordinare; scenariile erau de un gust îndoielnic, majoritatea axate pe grindina de lovituri abătute asupra personajelor nătângi, ei bine, Theodora știa să primească palme și să stârnească râsul. Dar, mai ales în intimitate, succesele ei erau miraculoase.
Reluând expresia pitorească a severului istoric Gibbon, complezența ei era universală; a devenit repede vestită în Bizanț datorită nebuniilor din timpul meselor târzii, a nerușinării limbajului și a puzderiei de iubiți. Părea mereu dornică să-i fie admirată în primul rând frumusețea, nepăsându-i de pudoare.
Uneori, abia coborâtă de pe scenă, repeta în culise, într-o costumație foarte sumară, un fel de „dansuri din buric" în fața actorilor și a prietenilor ei, încântați, și era tare mândră de îndemânarea cu care le executa. Alteori, în momentele de relaxare de la sfârșitul banchetelor, se dezlănțuia în expresii imposibil de redat și în gesturi și mai deocheate; ar trebui să-l citim pe grecul Procopios pentru a vedea pasiunea mereu reînnoită și iscusința neobișnuită pe care le manifesta în a-și satisface poftele binevoitoare cu primul venit, stăpân sau servitor, nu se da în lături să apeleze la bucătărie când era sătulă de salon. Avea, afirma despre ea un istoric bizantin, o minte fertilă și pricepută în a născoci lucruri noi: anecdotele din Istoria secretă, dacă le-am putea relata în amănunt, ar dovedi că reputația ei era cu totul justificată. Este suficient să spunem, dacă am lua de bune aceste bârfe, că Messalina se pare c-a fost, pe lângă Theodora, o persoană prea puțin nesățioasă și cu moravuri aproape decente; și să mai adăugăm că, prin acest comportament, Theodora zice-se că s-a trezit, curând, atât de compromisă, încât oamenii cumsecade, dacă o întâlneau pe stradă, se dădeau deoparte, de teamă să nu se murdărească atingându-se de o femeie atât de desfrânată ca ea, ba numai faptul că o întâlneau era considerat semn rău.
Nu știm dacă Theodorei îi păsa de opinia publică, dar aventurile ei i-au provocat unele neplăceri, pe care le-a resimțit. Cu toată atenția specială acordată pentru evitarea unei sarcini, la un moment dat a rămas grea și toate încercările ei de a scăpa de progenitură au eșuat.
A născut un băiat, botezat Ioan; dar pe acest copil din flori, niciodată dorit, fiindcă-i încurca viața, l-a tratat cu multă indiferență, plângându-se mereu de piedicile pe care i le punea în carieră; tocmai din această cauză, tatăl copilului a considerat necesar și mai prudent să ceară să i-1 încredințeze lui și, cum, la puțină vreme după aceea a fost obligat să plece în Arabia, fiind numit acolo ca funcționar sau pentru alte motive, a preferat să ia copilul cu el decât să-1 lase în grija Theodorei. Bastardul va reapărea, mai târziu, și-i va crea unele necazuri împărătesei; dar, pentru moment, curtezana a fost încântată că scăpa de el. Theodora a avut și o fiică, de care se pare că s-a ocupat cu mai multă atenție.
În anul 517, când încă nu împlinise optsprezece ani, datorită frumuseții sale, a talentului și-a atracției pentru plăceri, devenise una din stelele lumii bogate în distracții a Bizanțului.