Cine a declanșat războiul ruso-turc din 1806-1812?

De evoluția raporturilor marilor puteri, angajate în Rivalitatea politico-militaro-economică în sud-estul Europei, sunt legate nemijlocit de rapoturile teritoriale și pierderile umane și materiale suferite de Principatele Române pe parcursul secolelor XVIII-XIX (inclusiv genezaProblemei basarabene la 1812). Impactul războaielor ruso-turce asupra destinului românilor a fost pe deplin înțeles și descifrat de către Mihai Eminescu, cel care a scris în publicistica sa politică, la 1878: „Sunt două sute de ani de când Rusia înaintează mereu spre miazăzi; luptele ei orientale sunt o întreagă istorie și acela care nu cunoaște această istorie, ori care o cunoaște și nu ține seamă de ea, nu este un bărbat politic și nu are dreptul de a lua parte hotărâtoare la viața politică”¹.

În general, privind în retrospectivă raporturile ruso-otomane, putem menționa că începând de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre ruși și turci, la 31 august 1492, pe timpul lui Baiazid II Veli și Ivan III, vreme de sute de ani au fost purtate un șir de războaie și campanii militare ce însumează, conform unor calcule, 47 de ani (adică aprox. 11% din tot timpul relațiilor bilaterale ruso-otomane de 430 de ani – până la 1922, când a fost, pe de o parte, desființat Sultanatul și, pe de altă parte, creată URSS). Conform statisticii militare, doar de la începutul secolului al XVIII-lea armata rusă a pierdut 582 mii de oameni. Propriu-zis, șirul războaielor regulate își ia începutul doar de la sfârșitul secolului al XVII-lea (1676-1681), iar cronologic cele mai lungi războaie (timp de 17 ani și 4 luni) s-au derulat în secolul al XVIII-lea: 1710-1713; 1735-1739; 1768-1774; 1787-1791.

Numărul războaielor ruso-turce (unele fiind și ruso-austro-turce sau de alianță internațională, care s-au derulat în perioada de la sfârșitul secolului al XVII-lea– începutul secolului al XX-lea) se ridică până la 11 conflagrații bine definite, ce marchează expansiunea Rusiei țariste spre mările Sudului și mai ales către sud-estul Europei.

Calculând anii de pace și cei de război, se observă lesne că lumea românească a trăit în veacul XVIII, până la 1821, sub amenințarea directă a armelor aproape 50 de ani. Contele D’Hauterive, care se stabilise în Principatul Moldova în acea epocă, avea dreptate spunând: „În vreme de pace Moldova este un târg pentru străini, în vreme de război a fost și va fi totdeauna o tabără și un câmp de bătălie...”².

Moldova și Țara Românească, fiind antrenate în lupta marilor puteri europene, au devenit, la începutul secolului al XIX-lea, teatru de război și pioni ai disputelor geopolitice, veritabilelor dueluri diplomatice, care s-au soldat cu anexarea la Imperiul Rusiei a unei jumătăți din teritoriul Principatului Moldovei (ținuturile dintre Prut și Nistru).

Niciodată, nici până atunci, nici după, țarismul n-a fost atât de belicos ca în anii 1805-1812. În răstimp de numai opt ani, Rusia a purtat opt războaie: în 1805, 1806-1807 și în 1812 – cu Franța; în 1806-1812 – cu Imperiul Otoman; în 1804-1813 – cu Iranul; în 1807-1812 – cu Anglia (care, deși nu a înregistrat nicio confruntare militară, a adus mari prejudicii economice); în 1808-1809 – cu Suedia; în 1809 – cu Austria, dintre care ultimele cinci războaie le-a purtat concomitent³.

Un impact al modificării la hotarul anilor 1805-1806 a co-raportului de forțe în Europa a constituit-o acutizarea luptei diplomatice între Rusia și Franța pentru influența asupra Imperiului Otoman. În acest sens anul 1806 este marcat de apropierea culminantă a Franței și Imperiului Otoman, pe de o parte, și de distanțarea Porții Otomane de Rusia, pe de altă parte, procese ce s-au finalizat cu declanșarea războiului ruso-turc de la sfârșitul acelui an când curtea de la St. Petersburg a fost cea care a încălcat clauzele tratatelor de alianță cu Sublima Poartă.

Vom reaminti că în raporturile internaționale de la începutul secolului al XIX-lea Imperiul Rus și Imperiul Otoman se ghidau de tratatele bilaterale semnate la acea vreme:Tratatele de Alianță ruso-turce din 1799 și 1805. Astfel, la 3 ianuarie 1799 (23.12.1798) a fost semnat la Constantinopol de către V. S. Tamara, din partea Rusiei, și de către Ahmed Atif (Reis Effendi) și Ibrahim Ismet (Kaziasker de Roumelie), din partea Imperiului Otoman, Tratatul de alianță defensivă ruso-turc⁴; Acest tratat, împreună cu Tratatul de alianță anglo-turc din 5 ianuarie 1799⁵, semnificau aderarea Turciei la cea de A doua coaliție anti- franceză. Tendința de apropiere față de Rusia și Anglia a apărut în Turcia după Pacea de la Campo Formio din 1797, când francezii, stăpânind Italia, s-au apropiat de Peninsula Balcanică și au început a încuraja în secret mișcarea de eliberare națională a grecilor din insulele Ionice și Moreea. Impulsul imediat pentru încheierea unei alianțe dintre Turcia, pe de o parte, și Rusia și Marea Britanie – de cealaltă, a fost debarcarea trupelor lui Napoleon Bonaparte în Egipt (1.07.1798).

Turcia a acceptat asistența oferită de Rusia. Pavel I a trimis o escadră rusească, sub comanda amiralului F. Ușakov, care, cu permisiunea sultanului, a intrat în Bosfor. La acel moment, Turcia primise deja vestea distrugerii flotei franceze de către amiralul Nel- son la Aboukir. Acest eveniment a încurajat Poarta Otomană care, până atunci, de teama Franței, nu se încumetase deschis să se alăture coaliției antifranceze. La 9 septembrie 1798, guvernul turc a emis un manifest de război împotriva Republicii Franceze. În septembrie, flota unită ruso-turcă a început operațiunile militare, având ca principal scop alungarea francezilor de pe Insulele Ionice. Astfel, Turcia s-a aliat cu Rusia, intrând, de fapt, într-o alianță nescrisă cu ea.

Tratatul de alianță ruso-turc din 1799 a fost semnat pentru o perioadă de 8 ani. În articolele de bază ambele puteri au identificat drept obiectiv comun menținerea integrității statelor proprii, pentru a garanta siguranța, securitatea și echilibrul politic între puterile contractante, precum și contracararea planurilor guvernului francez. Cele mai importante stipulații se conțineau în articolele secrete. Într-unul din ele se stipulase că Rusia trebuia s-o ajute pe aliata sa cu 12 nave de război; iar întreținerea escadrei ruse a fost pusă pe seama Turciei. Un alt articol secret prevedea libertatea de navigație a marinei militare ruse din Marea Neagră în Marea Mediterană și invers; în articolul dat se menționa că strâmtoarea Constantinopolului „se deschide pentru navele rusești numai în acest caz, pentru toate celelalte națiuni, fără excepție, intrarea în Marea Neagră va fi închisă”. Astfel, pentru prima dată Rusia a câștigat dreptul de a efectua trecerea corăbiilor sale de război prin strâmtorile Bosfor și Dardanele.

Totodată, într-unul dintre articolele secrete s-a stipulat că, în cazul acțiunilor ostile ale francezilor față de Poartă cu „o diversiune nemijlocită sau perturbări supușilor săi”, Rusia va acorda drept asistență Turciei o oaste de 7580 de mii de oameni; iar întreținerea acestor trupe după trecerea Nistrului va fi încredințată Porții.

Următorul Tratat de alianță defensivă ruso-turc a fost semnat la Istanbul (Constantinopol), la 11 (23) septembrie 1805, de către trimisul extraordinar, ministrul plenipotențiar rus Andrei Italinski și ministrul turc de externe Ahmed-Wassif (Reis Effendi) și EsseidIbrahim Ismet-Bey (Kaziasker de Roumelie).⁶ Apropierea dintre Rusia și Franța în ultimele luni ale domniei împăratului Pavel I și presupusa partajare a posesiunilor Turciei între ele (Planurile lui Rostopcin) puneau în pericol alianța ruso-turcă din 1799.

Cu toate acestea, Alexandru I, care-l succedase pe Pavel I în 1801, considera că pentru Rusia este mai avantajos să aibă un vecin slab, precum era Turcia. Astfel, Alexandru I a vrut să păstreze Turcia ca un aliat în viitoarele lupte cu Franța. La rândul său, guvernul otoman, care nu se recuperase încă după Campania egipteană a lui Napoleon și avea temerile unor noi atacuri din partea francezilor, a dorit să-și asigure ajutorul rusesc în caz de o agresiune franceză. La sfârșitul anului 1804 Poarta a apelat la Rusia, cu o propunere pentru a confirma printr-un nou tratat alianța defensivă din 1799, cu toate că perioada de valabilitate a ultimului se încheia în doar trei ani. Rusia căzuse imediat de acord, în speranța de a preveni apropierea dintre Turcia și Franța și pentru a menține libertatea de trecere a navelor sale de război prin Strâmtori. În plus, Petersburgul a sperat să obțină dreptul de protecție pentru creștinii subordonați Porții, care i-ar fi dat posibilitatea de a-și consolida influența politică și religioasă în Balcani. După opt luni de negocieri, timp in care guvernul turc a rezistat cu încăpățânare față de această cerere a Rusiei, a și fost semnat Tratatul de alianță ruso-turc.

Tratatul conținea 15 articole de bază și 10 articole secrete⁷. În tratat se proclama pacea, prietenia și buna înțelegere între Rusia și Turcia, care-și garantau reciproc integritatea posesiunilor lor și promiteau să acționeze de comun acord în toate aspectele legate de pacea și securitatea propriilor state (art. 1 și 13). În cazul unui atac asupra uneia din părți cealaltă parte era obligată să acorde o asistență armată aliatului (articolul 2). În caz de imposibilitate de a furniza o asistență militară, aceasta urma să fie înlocuită cu o subvenție anuală (articolul 9 secret). Ambele părți se angajau să nu desfășoare negocieri separate în vederea semnării unui armistițiu sau a păcii cu inamicul comun (articolul 7).

Rusia și Turcia au reconfirmat Tratatul de la Iași din 1792, Acordul din 1800 cu privire la Republica celor Șapte Insule (Ionice), precum și toate celelalte acorduri încheiate între ele, care nu contraveneau prezentului tratat (articolul 12). În articolele secrete s-a stipulat că, în cazul formării unei coaliții ofensive împotriva Franței, compuse din Rusia, Marea Britanie, Austria și alte puteri (de facto, deja existentă la momentul încheierii tratatului), Turcia va trebui să-și coordoneze acțiunile sale cu Rusia și, cel puțin, să permită trecerea navelor sale militare și de transport prin strâmtori în timpul războiului (art. 1 si 2 secrete). Turcia, confirmând articolele 9 și 10 din Tratatul de la 21.03.1800 cu privire la Insulele Ionice, a promis să păstreze drepturile de autoguvernare și alte privilegii de care se bucurau creștinii din Turcia în zonele de coastă ale Albaniei, în vecinătatea arhipelagului Ionic. În cazul încălcărilor de către turci a drepturilor și privilegiilor acestora, reprezentantul Rusiei la Constantinopol a primit dreptul de a lua măsuri corespunzătoare pentru restabilirea lor (articolul 3 secret).

Rusia, la rândul său, se obliga să asigure integritatea Insulelor Ionice, pe care ea continua să le ocupe, iar Turcia garanta libera trecere prin strâmtori a navelor militare rusești, care aprovizionau și deserveau trupele de ocupație (articolul 4). În conformitate cu al 7-lea articol secret al tratatului, Rusia și Turcia au convenit să considere Marea Neagră închisă și s-au angajat să contracareze cu toate forțele lor maritime orice încercare de trecere în această mare a unor vase militare străine sau a unor vase ce ar transporta provizii și muniții militare.

În instrucțiunile sale (din 15 noiembrie 1805, deja după data semnării tratatului) Șeful diplomației rusești Adam Czartoryski (1804 – iunie 1806) renunțase la varianta maximală a articolului 3 secret, ce prevedea introducerea trupelor țariste în Principatele Române, dar ceruse realizarea variantei de compromis – formarea unor trupe locale de către C. Ypsilanti, pe care tot Rusia urma să le controleze de fapt⁸. Valabilitatea tratatului a fost stabilită pentru un termen de nouă ani. Selim III a ratificat tratatul la 30 septembrie (11 octombrie) 1805, iar Alexandru I doar la 19 (31) octombrie. Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Constantinopol, cu întârziere – pe data de 18 (30) decembrie 1805, cu doar câteva ore înaintea sosirii curierului francez de la Viena, care aducea vestea victoriei lui Napoleon la Austerlitz...⁹.

Astfel, această alianță ruso-turcă s-a dovedit a fi una de scurtă durată. După victoria lui Napoleon la Austerlitz (2.12.1805) Turcia își reconsideră politica sa externă, preferând o apropiere de Franța învingătoare. În 1806 la Constantinopol a sosit ambasadorul francez generalul Sebastiani, care a reușit să convingă Poarta în omnipotența lui Napoleon și s-o încline să adere de partea Franței, ceea ce a provocat un acut conflict ruso-turc, ce a escaladat într-un nou război ruso-turc.

Lovitura decisivă asupra pozițiilor Rusiei și, în special, privitor la soarta politică a lui Alexandru Moruzzi (care nu și-a mai putut redobândi efectiv domnia în Moldova) a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul Franței) în luna august 1806, când au fost schimbați ambii domni ai Principatelor Române¹⁰.

Ambasadorul rus, îndeplinind instrucțiunile primite de la St. Petersburg de a nu mai tărăgăna satisfacerea cerințelor Rusiei, a remis Porții Otomane un ultimatum, avertizând că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va readuce în domnie pe foștii voievozi, el va părăsi capitala Imperiului Otoman¹¹. Sublima Poartă a fost nevoită să cedeze și la 3 (15) octombrie 1806 a adus oficial la cunoștința lui A. Italinski restablirea lui C. Ypsilanti și Al. Moruzi în domnia Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Constantinopol (Istanbul), la 4 (16) octombrie și 5 (17) octombrie, în prezența lui Alexandru Moruzi, dar în lipsa lui Constantin Ypsilanti, care se afla, la acea dată, departe de epicentrul acestui eveniment – în Rusia¹². Această măsură, în urma presiunilor diplomatice și sub amenințarea militară anglo-rusă, a fost motivată și adusă la cunoștința „marelui prieten, Napoleon” personal de către sultanul Selim III. În scrisoarea sa de la 6 (18) octombrie 1806 se menționează că „s-a găsit de cuviință ca să se menajeze această afacere”, în așa mod încât să se evite „un război prematur și, totodată, contrar legilor religiei” musulmane.¹³

Opinia optimistă a lui Italinski, care-și credea îndeplinită cu succes misiunea readucerii fanarioților filoruși în tronurile Principatelor, considerând că a repurtat un important succes diplomatic (după cum și relata la 6 (18).10.1806)¹⁴, deoarece „Poarta s-a înclinat în fața voinței Majestății sale Imperiale” n-a fost însă împărtășită la Petersburg.

Din cele expuse, reiese clar că, la începutul secolului al XIX-lea ambele imperii – cel Țarist și Otoman – aveau semnate un șir de tratate internaționale, precum și acorduri sau convenții interguvernamentale, pe care le-a încălcat, întrerupt unilateral Rusia. În mod flagrant a fost încălcat articolul 13 al Tratatului de alianță defensivă ruso-turc din 1805, în care se stipula expres: „...părțile contractante își garantează reciproc integritatea posesiunilor în starea în care acestea se află în prezent”¹⁵.

În manualele contemporane din Federația Rusă se consideră că: „Războiul ruso-turc din 1806-1812 a fost cauzat de dorința Rusiei de a-și consolida pozițiile în Orientul Mijlociu, de a contracara planurile revanșarde ale Turciei, care nutrea speranța de a-și reîntoarce o parte a coastei Mării Negre (în special Crimeea), precum și pentru a sprijini răscoala sârbilor împotriva sultanului”¹⁶.

Însă declanșarea războiului ruso-turc din 1806-1812 n-a fost inițiată de Poarta Otomană, chiar dacă și istoriografia sovietică și cea rusă au susținut că anume mazilirea domnilor Țării Românești (C. Ypsilanti) și Moldovei (Al. Moruzi) în luna august 1806, la insistența Franței și fără asentimentul Rusiei, a fost motivul principal al diferendului. Acesta a fost însă doar un pretext pentru expansiunea țaristă, deoarece la 3(15) octombrie 1806 Poarta, la insistența diplomației ruse, i-a restabilit în domnie pe principii anterior destituiți. Astfel, provocarea ostilităților ruso-otomane în toamna anului 1806 a fost determinată nu atât de divergențele de neînlăturat, la acel moment, dintre Rusia și Imperiul Otoman, cât de derularea nefavorabilă pentru țarism a confruntării intereselor Rusiei și Franței în sud-estul Europei, condiționată, la rândul său, de expansionismul țarismului rus și de modificarea raportului de forțe a marilor puteri pe întreg continentul european.

Încă la sfârșitul anului 1805, în perioada retragerii trupelor ruse de la Austerlitz în Rusia, Alexandru I i-a prescris generalului guvernator al Kievului Al. P. Tormasov să formeze, în guberniile de sud ale Imperiului Rus, în aproprierea Nistrului, o puternică grupare a armatei ruse, care să fie capabilă în orice moment să treacă acest râu și să invadeze Moldova și Valahia, precum și să se informeze privind starea cetăților de pe Nistru, având grijă să nu ofere turcilor, prin acțiunile sale, nici un pretext pentru distrugerea păcii¹⁷. Petersburgul a încercat să prezinte formarea unei armate de „observație” la frontiera cu Imperiul Otoman doar ca „o măsură de prudență generală, care nu are nimic îndreptat împotriva Porții”¹⁸. Trupele armatei ruse concentrate la Nistru erau menite, după cum afirma Cabinetul de la Petersburg, „în corespundere cu tratatul ruso-turc de alianță de la 11 (23) septembrie 1805 să acorde asistență efectivă în caz de invazie a armatei franceze în hotarele Imperiului turcesc”¹⁹. Această grupare armată, intitulată ulterior „Armată nistreană” (în unele surse mai este numită „Armată nipreană”), „Armată moldovenească”, iar mai târziu – „Armată dunăreană”, în fruntea căreia a fost numit generalul de cavalerie Ivan Michelson (1740-1807), întrunea, la 13 februarie 1806, 5 divizii cu un efectiv de cca 60 mii de ostași²⁰.

La 16 (28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului Ivan Michelson să trimită trupele ruse peste Nistru și să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeșei primite de la A. Italinski (în care se anunța despre restabilirea domnilor substituiți)²¹, țarul confirmă ordinul precedent și la 10 (22) noiembrie, fără nicio declarație de război, trupele ruse au trecut Nistrul și au invadat țara²². Suntem de părerea că această dată trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-1812²³.

La sfârșitul anului 1806 jumătate din armata lui Michelson se afla deja în Moldova, însă Ministerul de Externe al Rusiei mai nutrea speranța că aceste operațiuni militare nu se vor solda cu o ruptură oficială între Poarta Otomană și Cabinetul de la Petersburg²⁴. Pe data de 4 (16) ianuarie 1807, ministrul de externe rus A. Budberg încă nu avea o confirmare oficială despre declararea războiului, deși îl considera ca și inevitabil²⁵.

Alexandru I îi explica mareșalului M.F. Kamenski (comandantul su prem al armatei ruse de 140 000 de oameni, ce acționa împotriva Franței pe Vistula), în scrisoarea de la 15 (27) decembrie 1806, că susținerea logistică a sârbilor răsculați era o chestie secundară, deoarece „nu mai puțin important este de a preîntâmpina atacul francezilor la Nistru, care oferă o linie de apărare puțin avantajoasă..., iar retrăgându-mi oștirile din Moldova eu nu m-aș hotărî să le deplasez de la Nistru..., căci ar trebui să apăr hotarele pe o întindere mare de la Kamenița până la Marea Neagră”²⁶.

De remarcat că, argumentul unui „pericol francez” din partea regiunii Dalmației era denunțat de însuși ambasadorul rus în scrisoarea sa adresată sultanului Selim III (de la 10 (22) septembrie 1806): „...nu există nici un fel de armată considerabilă franceză în Dalmația, nici dorință și posibilitate din partea lui Bonaparte de a-și realiza amenințările trimisului său (H. Sebastiani –n.n.)”²⁷. Ba din contra, exista o armată rusească „de 120 mii de oameni (cifră de fapt exagerată cam de vreo două ori. –n.n.) concentrată la Nistru și forțe maritime considerabile ale Angliei în Marea Mediterană”²⁸.

Pentru a convinge Poarta Otomană să revină la „colaborarea” cu Rusia, țarismul a recurs la un act violent de agresiune – ocuparea militară, în noiembrie-decembrie 1806, a Moldovei și a Țării Românești, pe care, după declararea oficială a războiului de către Poartă, la 18 (30) decembrie 1806²⁹ (conform altor surse: la 24 decembrie / 5 ianuarie 1807 – stil nou), le-a considerat ca teritorii „cucerite prin forța armei”. Abia la 3 (15) ianuarie 1807 Poarta Otomană a remis o Notă circulară misiunilor diplomatice ale Austriei, Danemarcei, Spaniei, Franței, Marii Britanii, Olandei și Prusiei în care le anunța că i-a declarat război Rusiei („În urma invaziei și a violării tratatelor existente...)³⁰.

După cum mazilirea domnitorilor n-a fost unica și principala cauză care a determinat decizia din timp planificată a guvernului țarist, tot așa și readucerea lor la cârma Principatelor n-a fost, și nici nu putea fi, factorul preponderent care să contribuie la ameliorarea raporturilor ruso-otomane, la rezolvarea tuturor chestiunilor ce țineau de supremația rusă în zona Balcanilor și a strâmtorilor Mării Negre. Astfel, revocarea lor de către Poarta Otomană a servit doar drept motiv formal pentru introducerea armatei țariste (cu un efectiv de aproximativ 33 mii de oameni)³¹ în Principate și realizarea scopurilor strategice ale Imperiului Rus.

Guvernul țarist, rezolvând orice problemă după principiul dreptului celui mai puternic, era atât de sigur în eficacitatea „șocului extraordinar”, încât nici nu considera dislocarea trupelor ruse în Principatele Române ca o acțiune militară îndreptată direct împotriva Porții Otomane, ci doar „un element necesar în realizarea planului elaborat de a înclina Divanul spre o comportare mai înțeleaptă cu ajutorul măsurilor energice”³². De remarcat că ocuparea militară a Principatelor corespundea recomandărilor lui A. Czartoryski, care au fost expuse de ex-ministrul externelor înProiectul manifestului împotriva Porții, alcătuit la 16 (28) august 1806³³.

În Manifestul lui Alexandru I, din 12 (24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor, se menționează că „această trimitere a oștirilor noastre nu numai că nu este întovărășită cu nicio necuviință de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina și a apăra interesurile noastre și ale voastre... Ori și cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, ...vă veți arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim”³⁴.

Curând după sosirea lui C. Ypsilanti la București, în toată țara se citi o Proclamație ticluită la Iași, din partea împăratului Alexandru I, către locuitorii Principatelor Române. Prin ea rușii promiteau respectarea autorităților Țării Românești și Moldovei: „Scopul nostru este ca să rămâie în lucrarea funcțiunilor toate autoritățile statornice, presupunând că ele din partea lor vor înlesni mișcarea ostașilor, precum și lucrările la care s-au orânduit și care privesc numai consolidarea țărilor și deplina dobândire a drepturilor lor”. Totodată, C. Ypsilanti adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la București în calitatea de Domn amândurora Țărilor Moldova și Valahia³⁵. După cum relatase Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz... vădzând intrarea Rușilor în Moldova cu chip ciudat... ce fusese tras din Moldova și trecuse peste Dunăre, deteră Rușii și domnia Moldovei tot lui Ypsilanti; și domnea Ypsilanti peste amândouă țările”.

„Jurământul” populației, organizat de Ypsilanti, a provocat nemulțu mirea Cabinetului de la Petersburg. La 1 (13) februarie 1807, ministrul de externe Budberg scria lui Michelson: „...În opinia Majestății Sale, această acțiune este cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar și nu cu intenția de a le alipi la Rusia și nici cu intenția de a le răpi de la Poartă...”³⁶.

Cert este faptul, că frazele declarate nu se confirmau prin acțiunile săvârșite, deoarece Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârșitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române – aflate „în oblăduirea” Imperiului Semilunii – violate, cu un șir de cetăți ocupate (Hotin, Bender ș.a.) și cu armată țaristă la malurile Dunării, a fost nevoită să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807)³⁷. Înșiși generalii ruși consemnau că „a intra ca dușman într-o țară aliată, fără declarație și chiar fără pretext de război”, – era ceva ieșit din comun, „un cuvânt nou în ducerea războaielor”, la care „s-a adăugat aceea de a porunci să fie înșelați comandanții cetăților turcești, cerându-li-se numai de trecere pentru a merge în Dalmația”³⁸.

Guvernul de la St. Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu intenții camuflate, dar clare – de ocupație, utilizând metode militare și de dezinformare) în toamna anului 1806 contra Imperiului Otoman, care se considera parte atacată pe nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular din partea turcilor, ura față de ruși fiind la culme” – relata Sebastiani, în decembrie 1806³⁹. Tactica menajării diplomatice a Porții a cedat locul acțiunilor violente.

Chiar de la început englezii s-au implicat în vederea aplanării diferendului ruso-turc, fapt ce reiese și din scrisoarea lui Charles Arbuthnot, ambasadorul britanic la Constantinopol, marelui dragoman al Porții Alexandru Hangerli (datată din Pera, 13.12.1806): „...în condițiile, în care suntem acum, eu și domnul Italinski, neștiind ce motive au determinat trupele ruse să intre în posesiunile Turciei, putem doar să regretăm despre aceste cazuri, ce distrug bunele acorduri dintre Poartă și aliații săi. Atitudinea Curților noastre vă sunt cunoscute; suntem încrezători că nici Marea Britanie, nici Rusia nu poartă intenții ostile împotriva Turciei; și de la aceasta ajung la concluzia că înaintarea trupelor ruse nu ar trebui să fie altfel (interpretată) decât ca o urmare a unor intenții precaute, în dorința de a păstra securitatea Porții. (…) De la o zi la alta trebuie să așteptăm o explicație satisfăcătoare. (…) Recunosc că, dacă lucrurile sunt într-adevăr în starea în care ele sunt prezentate, atunci fără îndoială că Poartă este ofensată pe bună dreptate; însă ea știe corectitudinea împăratului Rus și ea poate fi sigură că Majestatea Sa Imperială nu poate aproba acțiuni ostile luate împotriva Turciei de către conducătorii armatei sale; nu putem crede că perspicacitatea Porții nu sesizează că, în condițiile actuale, ostilitatea față de Rusia va aduce Imperiul Otoman în fața unor pericole, care de mult timp i le pregătește cu grijă insidioasa Franță”⁴⁰.

Asumându-și calitatea de mediator, la 21 decembrie 1806, Arbuthnot se adresează către comandantul șef al trupelor ruse din Principate cu o scrisoare prin care îi comunică despre profunda nedumerire a guvernului otoman privind cauzele ocupației militare a Principatelor în condițiile în care a fost satisfăcută cerința Rusiei – restabilirea domnilor maziliți și nu au fost oferite alte motive pentru război. Afirmând că Poarta Otomană sincer dorește să evite războiul, ambasadorul englez solicită lui Ivan Michelson să retragă trupele ruse din Principate, urmând în continuare de așteptat finalitatea convorbirilor diplomatice între ambele puteri⁴¹.

Rezumând cele expuse cu privire la situația Principatelor Române la începutul secolului al XIX-lea – în ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 –, vom menționa că cele două Principate în timpul războiului au fost permanent factori importanți ai raporturilor internaționale, vizând alianțele politice și militare ale Rusiei, Austriei, Franței și altor state implicate. Războiul, declanșat în toamna anului 1806, fiind dezastruos pentru Principate, poate fi împărțit în patru perioade⁴². În acești șase ani de război au avut loc numeroase negocieri de pace, fiind încheiate armistiții temporare, iar în armata țaristă s-au succedat șapte comandanți-șefi ai Armatei Dunărene („Moldavskaia armiia”), dintre care doi au fost comandanți interimari (iar cel de-al optulea – amiralul P. V. Ciceagov – a preluat postul de comandant-șef de la generalul M. I. Kutuzov, deja după semnarea tratatului de pace).

Acest război a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, purtat pe două teatre de operațiuni militare – la Dunăre și în Caucaz (secundar), însă trăsătura lui principală a constituit-o nu atât confruntările militare, cât, în mod deosebit, disputele diplomatice, in clusiv diplomația secretă. A fost un război al celor trei sultani otomani (Selim III, 1789-1807; Mustafa IV, 1807-1808; Mahmud II, 18081839) și al ambițiosului Alexandru I (1801-1825), în spatele cărora a stat omniprezentul Napoleon I Bonaparte.

În concluzie, constatăm că războiul ruso-turc din 1806-1812, declanșat în cadrul răbufnirii Problemei Orientale, are următoarele caracteristici:

Inițiat – de Rusia (Alexandru I), care s-a manifestat drept agresor;

Instigat – de Franța (Napoleon I Bonaparte);

S-a apărat – Imperiul Otoman (s-au perindat trei sultani);

S-au implicat – Marile Puteri (Franța, Marea Britanie, Austria ș.a.);

Au intermediat – Marea Britanie (1806), Franța (1807, 1808);

I-au suportat consecințele – Principatele Române (1806-1812);

Teatrul de război – de la Nistru până la Dunăre, Caucazul de Nord, Marea Neagră, Marea Mediterană, însă luptele hotărâtoare au fost date pe linia Dunării; Victimă nemijlocită a războiului – Țara Moldovei (scindată în jumătate, pe talvegul Prutului, la 1812);

Au încercat să profite (din culise) – fanarioții din familiile Ypsilanti (la începutul războiului) și Moruzi (la sfârșitul războiului);

L-au încheiat – Poarta Otomană și Imperiul Rus (Pacea semnată la București, 16(28).05.1812; ratificată la Istanbul și Vilnius 11(23).06.1812; schimbul actelor de ratificare s-a produs la București, 2(14).07.1812); impact cu durată definită – a fost anexată Moldova dintre Prut, Dunăre și Nistru: s-a creat regiunea-gubernia rusă Basarabia (1812-1917);

Impact de lungă durată – românii moldoveni de la Est de Prut au fost ocupați și rupți de la Țara lor; are loc geneza Problemei basarabene (perpetuată în anii1812-1918, 1940-1941, 1944-?).

Vlad MISCHEVCA

Note

1. Mihai Eminescu, Între Scylla și Charybda, Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internațional, Chișinău, 2008, p. 243.
2. D’Hauterive, Memoriu asupra vechei și actualei stări a Moldovei, București, 1902, p. 223.
3. Н.А.Tроицкий, 1812. Великий год России, M., 1988, c. 20.
4. Recueil d’actes internationaux de l’Empire Ottoman,/ Publ. par G. Noradounghian, vol. II (1789-1856), Paris, 1900, p. 24-27.
5. Ibidem, p. 28-31.
6. Ibidem, , p. 70-74.
7. Vezi: Внешняя политика России XIX и начала XX века [ВПР]. Документы Российского министерства иностранных дел. Серия первая. 1801-1815 гг. Т. II. М., 1961, c. 589-594.
8. A. Goșu, Între Napoleon și Alexandru I. Principatele Dunărene la începutul secolului al XIX-lea, Editura Academiei Române,2008, București, p. 35.
9. Ibidem, p. 35-37; ВПР. Т. III, M., 1963, c. 695 (nota nr. 305).
10. ВПР. Т. III, c. 267, 269; Hurmuzaki, serie nouă, vol. IV, p. 636.
11. ВПР. Т. III, c. 718 (nota nr. 267).
12. Ibidem, p. 713 (nota nr. 247); vezi: I. Jarcuțchi, V. Mischevca, Pacea de la București (din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16 (28) mai 1812), ediția a II-a, revăzută și adăugită, Chișinău, 2015, p. 153-154.
13. Hurmuzaki. supl. 1/2, p. 354-355; cf.: Hurmuzaki, XVI (1603-1824), București, 1912, p. 763-783.
14. ВПР. Т. III, c. 348.
15. Ibidem,p. 586, 591.
16. История России: учебник, 2-е изд., перераб. и доп. / А. С. Орлов, В. А. Георгиев, Н. Г. Георгиева, Т. А. Сивохина М.: ТК Велби, Изд-во Проспект, 2004, c. 149.
17. А. И. Михайловский-Данилевский, Описание турецкой войны в царствование императора Александра I с 1806 по 1812 г. Ч. 1 – СПб., 1843, c. 10-11.
18. A. Goșu, ap. cit., p. 32.
19. ВПР,Серия I, (1801-1815), T. III, p. 669 (nota 77).
20. A. Петров, Война России с Турцией (1806-1812 гг.). Т. I, СПб., 1885, c. 53-54. Din punct de vedere geografic diviziile erau cantonate în guberniile ucrainene de la hotar: Podolia, Volâni, Kiev, Poltava, Cernigov și Herson.
21. Hurmuzaki, supl. 1/2, p. 363. Sultanul prin decretul său din 21 noiembrie (2.11.1806) i-a restabilit pe Moruzi și Ypsilanti (А.Н. Петров, Война России с Турцией (1806-1812). Т. 1. CПб.,1885, c. 68).
22. Trimisul de încredere al lui Al. Moruzi – Ion Ghica (grec albanez) – i-a comunicat lui Andreossy un șir de informați în legătură cu acțiunile rușilor, printre altele menționând că „la 10 (22) noiembrie 1806, rușii au trecut Nistrul la Movilău”. (Hurmuzaki. Supl. 1/2, p. 371; Cf.: Ibidem, p. 385); Detalii despre acest război vezi în cea mai avizată lucrare:

А. Н. Петров, Война России с Турцией (1806-1812). Т. 1. CПб., 1885.

23. Vezi: V. Mischevca 1812: Geneza Problemei Basarabene, în „Cugetul”, 1994, nr. 2-3, p. 26-32.