Contele de Monte Cristo – Volumul III

Alexandre Dumas

CONTELE DE MONTE-CRISTO

volumul 3

I

PROCESUL VERBAL

Noirtier aștepta, îmbrăcat în negru și instalat în jilț. Când cele trei persoane la care se aștepta intrară, el privi ușa; valetul o închise imediat.

— Ia seama, îi șopti Villefort Valentinei, care nu-și putea ascunde bucuria, dacă domnul Noirtier vrea să-ți comunice lucruri ce ar putea împiedica proiectul căsătoriei, eu îți interzic să-l înțelegi.

Valentine roși, dar nu răspunse.

Villefort se apropie de Noirtier.

— Iată-l pe domnul Franz d'Épinay, îi spuse el; l-ai chemat, domnule, și el se supune dorințelor dumitale. Fără îndoială, noi dorim de multă vre- me întrevederea aceasta și voi fi încântat dacă ea îți va dovedi cât de puțin întemeiată era împotrivirea dumitale la căsătoria Valentinei.

Noirtier nu răspunse decât printr-o privire care îl înfioră pe Villefort.

Făcu semn Valentinei să se apropie.

Într-o clipă, grație mijloacelor de care se slujea în conversațiile cu bunicul, fata găsi cuvântul cheie.

Consultă atunci privirea paraliticului, care se fixă asupra sertarului unei mobile mici, plasată între ambele ferestre.

Deschise sertarul și găsi într-adevăr o cheie.

După ce luă cheia și după ce bătrânul îi făcu semn că într-adevăr pe aceea o cerea, ochii paraliticului se îndreptară spre un scrin vechi, uitat de ani de zile, care nu cuprindea, cel puțin așa se crezuse, decât hârțoage inutile.

— Să deschid scrinul? întreabă Valentine.

— Da, făcu bătrânul.

— Să deschid sertarele?

Valentine îl deschise și scoase un pachet.

— Asta dorești, bunicule?

Ea scoase rând pe rând toate celelalte hârtii, până când nu mai rămase nimic în sertar.

— Dar sertarul e gol acum, spuse ea.

Ochii lui Noirtier erau fixați asupra dicționarului.

— Da, bunicule, te înțeleg, glăsui fata.

Și repetă una după alta fiecare literă a alfabetului; la S, Noirtier o o- pri. Ea deschise dicționarul și căută până la cuvântul secret.

— A, e un secret? întrebă Valentine.

— Da, făcu Noirtier.

— Și cine cunoaște secretul?

Noirtier privi ușa prin care ieșise servitorul.

— Barrois? întrebă ea.

— Da, făcu Noirtier.

— Să-l chem?

— Da.

Valentine se duse la ușă și îl chemă pe Barrois. În vremea asta sudoarea șiroia pe fruntea lui Villefort, iar Franz stătea buimăcit de uimire.

Bătrânul servitor apăru.

— Barrois, spuse Valentine, bunicul mi-a cerut să iau cheia, să des- chid scrinul și să trag sertarul; sertarul are un secret pe care dumneata se pare că îl cunoști; deschide-l.

Barrois se uită la bătrân.

— Supune-te, supuse ochiul inteligent al lui Noirtier.

Barrois se supuse; un fund dublu se deschise și înfățișă un teanc de hârtii, legat cu o panglică neagră.

— Acestea le doriți, domnule? întrebă Barrois.

— Da, făcu Noirtier.

— Cui trebuiesc predate hârtiile, domnului de Villefort?

— Nu.

— Domnișoarei Valentine?

— Nu.

— Domnului Franz d'Épinay?

— Da.

Franz înaintă uimit.

— Mie, domnule? întrebă el.

— Da.

Franz primi hârtiile din mâna lui Barrois și, aruncându-și ochii asupra învelitoarei, citi:

"Să se depună, după moartea mea, la prietenul meu generalul Du- rand, care, în cazul când va muri și el, va lăsa pachetul fiului său cu în- demnul de a-l păstra, deoarece cuprinde o hârtie de cea mai mare însemnătate."

— Ce vreți, domnule, să fac cu hârtia aceasta? întrebă Franz.

— Fără îndoială s-o păstrați pecetluită așa cum este, spuse procuro- rul regal.

— Nu, nu, răspunse repede Noirtier.

— Dorești poate ca domnul s-o citească? întrebă Valentine.

— Da, răspunse bătrânul.

— Auziți, domnule baron, bunicul vă roagă să citiți hârtia aceasta, spuse Valentine.

— Atunci să ne așezăm, glăsui Villefort cu enervare, căci lectura va dura câtva timp.

— Așezați-vă, făcu ochiul bătrânului.

Villefort luă loc, dar Valentine rămase în picioare alături de părintele ei, sprijinită de jilț, și Franz rămase în fața lui.

Ținea în mână misterioasa hârtie.

— Citește-o, spuseră ochii bătrânului.

Franz desfăcu plicul și o liniște mare se așternu în cameră. Citi în mijlocul liniștii:

"Extras din procesele- verbale ale unei ședințe a clubului bonapartist din strada Saint- Jaques, ținută la 5 februarie 1815".

Franz se opri.

— 5 februarie 1815? E ziua când părintele meu a fost asasinat!

Valentine și Villefort tăcură; numai ochiul bătrânului spuse limpede:

Continuă!

— Tatăl meu a dispărut ieșind de la clubul acesta, continuă Franz.

Privirea lui Noirtier urmă să spună: Citește! Franz reluă:

"Subsemnații Louis-Jaques Beaurepaire, locotenent-colonel de artile- rie, Etienne Duchampy, general de brigadă, și Claude Lecharpal, director al apelor și pădurilor.

Declară că la 4 februarie 1815 a sosit din insula Elba o scrisoare care recomanda bunăvoinței și încrederii membrilor clubului bonapartist pe generalul Flavien de Quesnel care, servind pe împărat între 1804 și 1815, era, desigur, devotat cu totul dinastiei napoleoniene, în ciuda titlului de baron pe care Ludovic al XVIII-lea îl atașase domeniului său Épinay.

În consecință a fost trimisă o scrisoare generalului de Quesnel prin care era rugat să asiste la ședința de a doua zi, 5 februarie. Scrisoarea nu indica nici strada, nici numărul casei unde urma să se țină întrunirea; nu purta nici o semnătură, dar îl anunța pe general că, dacă vrea să fie gata, îl va lua cineva la 9 seara.

Ședințele aveau loc de la orele nouă seara până la miezul nopții.

La orele 9, președintele clubului se prezentă la general. Generalul era gata; președintele îi spuse că una din condițiile introducerii lui era că va ignora pe vecie locul întrunirii și că va lăsa să i se lege ochii, jurând că nu va încerca să scoată legătura.

Generalul de Quesnel acceptă condiția și făgădui pe cuvânt de onoare că nu va căuta să vadă unde-i dus.

Generalul își pregătise trăsura, președintele îi spuse însă că nu se pot servi de ea, dat fiind că n-avea nici un rost legarea ochilor stăpânului dacă vizitiul rămânea cu ochii liberi și recunoștea străzile prin care vor trece.

— Cum să facem atunci? întrebă generalul.

— Am trăsura mea, spuse președintele.

— Sunteți așa de sigur de vizitiul dumneavoastră încât îi încredințați un secret pe care socotiți imprudent să-l spuneți vizitiului meu?

— Vizitiul nostru e un membru al clubului, glăsui președintele; vom fi conduși de un consilier de stat.

— În cazul acesta, spuse generalul râzând, ne pândește alt risc: acela de a ne răsturna.

Consemnăm gluma aceasta ca dovadă că generalul nu a fost câtuși de puțin silit să ia parte la ședință și că a venit de bună voie.

După ce s-au urcat în trăsură, președintele i-a reamintit generalului făgăduiala că va lăsa să i se lege ochii. Generalul nu se opusese deloc formalității: un fular pregătit în acest scop în trăsură desăvârși lucrul.

Pe drum, președintelui i se păru că generalul încerca să privească pe sub legătură: îi reaminti jurământul.

— A, da, adevărat! spuse generalul.

Trăsura se opri în dreptul unei alei din strada Saint-Jacques. Genera- lul coborî sprijinindu-se de brațul președintelui, a cărui demnitate nu o cunoștea și pe care îl credea un simplu membru al clubului; străbătură a- leea, urcară un etaj și intrară în camera de deliberări.

Ședința începuse. Înștiințați de prezentarea ce urma să aibă loc în seara aceea, membrii clubului se găseau în completul lor. Când ajunse în mijlocul sălii, generalul fu invitat să-și scoată legătura. Se execută numaidecât și păru foarte uimit găsind atât de multe figuri cunoscute într-o societate a cărei existență nu o bănuise până atunci.

Fu cercetat asupra sentimentelor sale, dar el mărgini să răspundă

că scrisorile din insula Elba au vorbit, desigur, despre ele..."

Franz se întrerupse.

— Tatăl meu era regalist, glăsui el; n-aveau nevoie să-l întrebe asupra sentimentelor sale, căci ele erau cunoscute.

— Așa se explică legătura mea cu părintele dumitale, dragă domnule Franz, spuse Villefort; oamenii se împrietenesc ușor când împărtășesc aceleași păreri.

— Citește, continuă să spună ochiul bătrânului. Franz continuă:

"Președintele luă atunci cuvântul, îndemnându-l pe general să se explice mai lămurit; dar domnul de Quesnel răspunse că dorea mai întâi să știe ce vroiau de la el.

Se comunică atunci generalului scrisoarea din insula Elba care îl re- comanda clubului ca pe un om pe al cărui concurs se putea conta. Un paragraf întreg expunea întoarcerea probabilă din insula Elba și făgăduia o nouă scrisoare cu mai ample detalii la sosirea Faraonului, vas aparținând armatorului Morrel din Marsilia, al cărui căpitan era trup și suflet devotat împăratului. Câtă vreme ținu lectura, generalul, pe care socotisem că se poate conta ca pe un frate, dădu dimpotrivă vădite semne de nemulțumire și de dezgust. După terminarea lecturii el rămase tăcut, cu sprâncenele încruntate.

— Ce aveți de spus despre scrisoare, domnule general? întrebă președintele.

— Spun că e prea puțină vreme de când am jurat credință regelui Ludovic al XVIII-lea, ca să încalc jurământul în favoarea fostului împărat, răspunse el.

De data aceasta răspunsul era prea limpede pentru a ne mai putea înșela asupra sentimentelor lui.

— Generale, glăsui președintele, pentru noi nu există nici regele Lu- dovic al XVIII-lea, nici fostul împărat. Nu există decât Majestatea sa Împăratul, îndepărtat de zece luni din Franța, statul său, prin violență și trădare.

— Iertați-mă, domnilor, spuse generalul; se poate ca pentru dumneavoastră să nu existe un rege Ludovic al XVIII-lea, dar pentru mine e, deoarece m-a făcut baron și mareșal; nu voi uita niciodată că datorez aceste două titluri fericitei sale reîntoarceri în Franța.

— Domnule, spuse președintele cu ton cât se poate de serios și scu- lându-se, luați seama la ce spuneți; cuvintele ce rostiți ne demonstrează limpede că cei din insula Elba s-au înșelat asupra dumneavoastră și că ne-au înșelat pe noi. Comunicarea care vi s-a făcut se explică prin încre- derea ce avem în dumneavoastră și, în consecință, printr-un sentiment care vă onorează. Ne înșelăm noi: un titlu și un grad v-au raliat noului regim pe care vrem să-l răsturnăm. Nu vă vom constrânge să ne dați concursul dumneavoastră; nu vom înrola pe nimeni împotriva conștiinței și voinței sale; dar vă vom constrânge să vă purtați ca un cavaler, chiar dacă nu ați fi dispus.

— Numiți cavalerism cunoașterea conspirației dumneavoastră și ne- dezvăluirea ei? Eu numesc aceasta complicitate. Precum vedeți, sunt mai sincer decât dumneavoastră..."

— O, tată! glăsui Franz îndepărtându-se, înțeleg acum de ce te-au a- sasinat.

Valentine nu se putu opri de a arunca o privire asupra lui Franz; tâ- nărul era într-adevăr frumos în entuziasmul său filial.

Villefort se plimba în lung și în lat dinapoia lui.

Noirtier urmărea din ochi expresia fiecăruia, păstrându-și atitudinea demnă și severă. Franz reveni asupra manuscrisului și continuă:

"Domnule, spuse președintele, ați fost rugat să veniți în sânul adunării. Nu v-a târât nimeni cu de-a sila; vi s-a propus să vi se lege ochii, ați acceptat. Când ați primit ambele invitații, știați perfect că nu ne vom ocupa de consolidarea tronului lui Ludovic al XVIII-lea, căci nu ne-am fi luat atâtea măsuri pentru a ne ascunde de poliție. Înțelegeți acum că ar fi prea comod să puneți o mască pentru a surprinde secretul unor oameni și pentru a nu avea apoi nevoie decât să scoateți masca ca să-i nenorociți pe cei ce s-au încrezut în dumneavoastră. Nu, nu; veți spune mai întâi răspicat dacă sunteți de partea regelui care întâmplător domnește în momentul a-cesta, sau de partea Maiestății sale împăratul.

— Sunt regalist, răspunse generalul: am jurat lui Ludovic al XVIII-lea, îmi voi ține jurământul.

Cuvintele fură urmate de un murmur general și se putu vedea din privirile multor membri ai clubului că ei ar fi vrut să-l silească pe domnul d'Épinay să regrete imprudentele-i vorbe.

Președintele se ridică din nou și impuse tăcere.

— Domnule, spuse el, sunteți un om prea serios și prea chibzuit pentru a nu înțelege consecințele situației în care ne aflăm unii față de alții, și însăși sinceritatea dumneavoastră ne dictează condițiile pe care suntem obligați să le punem: veți jura deci pe cuvânt de onoare că, nu veți destăinui cele ce ați auzit.

Generalul duse mâna la sabie și strigă:

— Dacă vorbiți de onoare, înseamnă că nu cunoașteți legile ei, și prin violență nu impuneți nimic.

— Iar dumneavoastră, domnule, continuă președintele cu un calm mai grozav poate decât furia generalului, lăsați sabia; e sfatul ce vi-l dau.

Generalul învârti în jurul său priviri care trădau un început de neli- niște. Cu toate acestea, încă nu se plecă; dimpotrivă, adunându-și toate puterile, spuse:

— Nu voi jura!

— În cazul acesta, domnule, veți muri! răspunse liniștit președintele.

Domnul d'Épinay deveni foarte palid: mai privi o dată în juru-i; nu- meroși membri ai clubului vorbeau în șoaptă și căutau sub mantalele lor arme.

— Generale, declară președintele, fiți liniștit; vă aflați printre oameni de onoare care vor încerca în tot chipul să vă convingă înainte de a se năpusti asupra dumneavoastră; dar, ați spus singur, vă aflați printre conspiratori; posedați secretul nostru, sunteți dator să ne garantați secretul.

O liniște plină de semnificație urmă acestor cuvinte; iar pentru că generalul nu răspundea nimic, președintele spuse ușierilor:

— Închideți ușile!

Aceeași liniște de moarte urmă cuvintelor sale.

Atunci generalul înaintă și, făcând o violentă sforțare, spuse:

— Am un fiu și sunt dator să mă gândesc la el când mă găsesc printre asasini.

— Generale, spuse cu noblețe șeful adunării, un om singur are întot- deauna dreptul să insulte cincizeci: este privilegiul slăbiciunii. Face însă rău că uzează de acest drept. Crede-mă, generale, jură și nu ne insulta.

Încă o dată îmblânzit de superioritatea șefului adunării, generalul șovăi un moment; dar apoi, înaintând până la biroul președintelui, întrebă:

— Care e formula?

— Iat-o:

"Jur pe onoare că nu voi trăda nimănui cele ce am văzut și auzit la 5 februarie 1815, între orele nouă și zece seara, și declar că merit moartea dacă încalc jurământul."

Generalul păru stăpânit de o înfiorare nervoasă, care îl împiedică timp de câteva secunde să răspundă; în sfârșit, înfrânându-și un dezgust vădit, rosti jurământul, dar cu un glas așa de scăzut încât abia se auzi; de aceea câțiva membri cerură să-l repete cu glas mai tare și mai lămurit, ceea ce el făcu.

— Acum doresc să mă retrag, glăsui generalul; sunt, în sfârșit, liber?

Președintele se ridică, desemnă trei membri ai adunării pentru a-l însoți și se urcă în trăsură cu generalul, după ce îi legă ochii. Printre cei trei membri era vizitiul care îl adusese.

Ceilalți membri ai clubului se despărțiră în tăcere.

— Unde vreți să vă ducem? întrebă președintele.

— Oriunde voi putea să scap de prezența dumneavoastră! răspunse domnul d'Épinay.

— Domnule, declară atunci președintele, luați seama, nu vă mai găsiți în adunare, nu mai aveți a face decât cu oameni izolați; nu-i insultați, dacă nu vreți să fiți tras la răspundere pentru insultă.

Dar, în loc să priceapă limbajul acesta, domnul d'Épinay răspunse:

— Sunteți tot așa de brav în trăsură ca și la clubul dumneavoastră, pentru motivul, domnule, că patru oameni sunt întotdeauna mai tari decât unul singur.

Președintele dădu ordin să se oprească trăsura.

Se aflau în dreptul cheiului des Ormes, unde e scara care duce la râu.

— De ce opriți aici? întrebă domnul d'Épinay.

— Pentru că, domnule, spuse președintele, ați insultat un om, iar o- mul acesta nu vrea să mai facă un pas fără a vă cere în chip leal satisfacție.

— Un mod de asasinare, spuse generalul înălțând din umeri.

— Fără zgomot, domnule, răspunse președintele, dacă nu vreți să vă privesc ca pe unul din oamenii pe care îi arătați adineauri, cu alte cuvinte ca pe un laș care face din slăbiciunea sa scut. Sunteți singur; unul vă va răspunde; aveți o spadă, am și eu una în bastonul acesta; nu aveți martori; unul din domni va fi martorul dumneavoastră. Acum, dacă vreți, puteți să scoateți legătura.

Generalul își smulse îndată batista de la ochi.

— În sfârșit, spuse el, voi ști cu cine am a face.

Deschiseră ușa trăsurii: cei patru bărbați coborâră..."

Franz se întrerupse încă o dată. Își șterse sudoarea rece care îi curgea pe frunte; era un spectacol înfricoșător să-l vezi pe fiu, tremurând și palid, citind cu glas tare amănuntele necunoscute până atunci ale morții părintelui său.

Valentine își împreună mâinile, ca și cum s-ar fi rugat.

Noirtier se uită la Villefort cu o expresie aproape de dispreț și

orgoliu. Franz continuă:

"Era, precum am spus, la 5 februarie. De trei zile înghețul era între cinci și șase grade; scara luneca din cauza sloiurilor; generalul era gras și înalt, astfel că președintele îi oferi partea dinspre rampă ca să coboare.

Cei doi martori veneau în urmă.

Noaptea era întunecoasă, treptele scării umede de zăpadă și chiciură, apa se vedea curgând neagră, adâncă, purtând câteva sloiuri pe ea.

Unul din martori se duse să caute o lanternă într-o corabie de căr- buni; la lumina lanternei, examinară armele.

Spada președintelui care era, precum s-a spus, o simplă spadă pur- tată într-un baston, era mai scurtă decât a adversarului și n-avea gardă.

Generalul d'Épinay propuse ca ambele săbii să fie trase la sorți: pre- ședintele răspunse însă că el a provocat și că, provocând, a pretins ca fiecare să se servească de arma sa.

Martorii încercară să stăruie; președintele îi sili să tacă.

Puseră lanterna jos, adversarii se așezară de o parte și de alta lupta începu.

Lumina făcea din cele două spade două fulgere. Oamenii abia puteau fi zăriți, într-atât de dens era întunericul.

Domnul general trecea drept unul dintre cei mai buni mânuitori de spadă. El fu însă luat așa de repede încât dădu înapoi și căzu.

Martorii îl crezură ucis; dar adversarul său, care știa că nu l-a atins, îi oferi mâna pentru a-l ajuta să se ridice. În loc să-l calmeze, împrejurarea aceasta îl scoase din sărite pe general, care se năpusti la rându-i asupra adversarului.

Dar adversarul nu dădu înapoi deloc. De trei ori generalul se trase în urmă și reveni la atac.

A treia oară căzu din nou.

Ceilalți își închipuiră că a alunecat, așa cum lunecase prima dată; văzând însă că nu se ridică, martorii se apropiară de el și încercară să-l scoale; dar cel care îl luase în brațe simți sub mână o căldură jilavă. Era sânge.

Generalul, care era aproape leșinat, își reveni.

— Mi s-a trimis un spadasin, un maestru de arme! spuse el.

Fără să răspundă, președintele se apropie de martorul care ținea lanterna și, ridicându-și mâneca, își arătă brațul străpuns de două lovituri de spadă; apoi, desfăcându-și haina și vesta, arătă șoldul vătămat de-a treia lovitură.

Cu toate astea nu scoase măcar un oftat.

Generalul d'Épinay intră în agonie și își dădu sufletul după cinci mi- nute..."

Franz citi ultimele cuvinte cu o voce așa de gâtuită încât abia se auziră, iar după ce le citi se opri trecându-și mâna peste ochi ca pentru a alunga un nor. După o clipă de tăcere, continuă:

"Președintele urcă scara după ce își băgă sabia în baston; o dâră de sânge însemna drumul său pe zăpadă. Nu ajunse încă sus când auzi un clipocit înăbușit în apă: era corpul generalului, pe care martorii îl aruncară în râu după ce constatară moartea.

Generalul a sucombat, deci, într-un duel loial, iar nu într-o capcană, cum s-ar putea spune.

Drept care am semnat prezentul proces-verbal pentru a stabili adevărul faptelor, ca nu cumva vreunul dintre actorii acestei scene cumplite să fie acuzat într-o zi de crimă cu premeditare, sau de trădare a legilor onoarei. Semnat: Beauregard, Duchampy și Lecharpal".

După ce Franz sfârși lectura aceasta așa de cumplită pentru un fiu, după ce Valentine, palidă de emoție, își șterse o lacrimă, după ce Villefort, tremurând ghemuit într-un colț, încercase să înlăture furtuna adresând neînduplecatului bătrân priviri imploratoare:

— Domnule, îi spuse d'Épinay lui Noirtier, deoarece dumneavoastră cunoașteți istoria aceasta grozavă în toate amănuntele ei, deoarece ați întărit-o prin semnături onorabile, deoarece, în sfârșit, îmi faceți impresia că vă interesați de mine, deși interesul dumneavoastră nu s-a manifestat încă decât prin durere, vă rog să nu-mi refuzați ultima satisfacție:

spuneți-mi numele președintelui clubului pentru a cunoaște, în sfârșit, pe cel ce l-a ucis pe bietul meu părinte.

Villefort căută, buimăcit parcă, butonul ușii. Valentine, care înțelese cea dintâi răspunsul bătrânului și care observase de multe ori pe antebrațul lui două urme de sabie, făcu un pas înapoi.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnișoară, spuse Franz adresân- du-se logodnicei sale, veniți în sprijinul meu ca să aflu numele omului care m-a făcut orfan la doi ani.

Valentine rămase nemișcată și mută.

— Crede-mă, domnule, spuse Villefort, nu mai prelungi scena aceasta oribilă, de altminteri numele au fost într-adins tăinuite. Nici părintele meu nu-l cunoaște pe președinte, iar dacă îl cunoaște, nu va putea să-l spună: numele proprii nu se găsesc în dicționar.

— Ce nenorocire! exclamă Franz. Singura speranță care m-a susținut de-a lungul lecturii și care mi-a dat puterea să merg până la capăt era că voi cunoaște cel puțin numele celui ce l-a ucis pe părintele meu. Domnule, domnule, exclamă el întorcându-se spre Noirtier, pentru numele lui Dumnezeu, faceți ce veți putea... vă implor... pentru a-mi indica, pentru a mă face să înțeleg...

— Da, răspunse Noirtier.

— Domnișoară, domnișoară, strigă Franz, bunicul dumneavoastră a făcut semn că poate să mi-l arate... pe omul acela... Ajutați-mă...

dumneavoastră îl înțelegeți... dați-mi concursul.

Noirtier privi dicționarul.

Franz îl luă cu un tremur nervos și pronunță pe rând literele alfabetului până la E.

La litera aceasta bătrânul făcu semn că da.

— E, repetă Franz.

Degetul tânărului lunecă pe cuvinte; dar la toate cuvintele, Noirtier răspundea printr-un semn negativ.

Valentine își ascundea capul în mâini.

În sfârșit, Franz ajunse la cuvântul Eu.

— Da, făcu bătrânul.

— Dumneavoastră? exclamă Franz și părul i se zbârli pe cap; dum- neavoastră, domnule Noirtier, l-ați ucis pe părintele meu?

— Da, răspunse Noirtier fixând asupra tânărului o privire impunătoa- re.

Franz căzu fără puteri într-un jilț.

Villefort deschise ușa și fugi, căci îi venise în minte să înăbușe bruma de existență ce stăruia încă în inima cumplită a bătrânului.

download carte....