La Medeleni (vol. 1)

Ionel Teodoreanu

La Medeleni

Vol.1 - Hotarul nestatornic

Partea întîi

I

POTEMKIN ȘI KAMI-MURA

Doi țărani salutară cu o arhaică solemnitate pe viitorul stăpîn al moșiei. Mișcarea vastelor pălării învălui pe Dănuț cu epicul vînt al gloriei. Se opri în mijlocul șoselei ca un gladiator aclamat în arenă cu călcîiul pe trupul biruitului, avînd drept scut zmeul, drept lance sfoara al cărei fuior îl strîngea în pumnul răpezit îndărăt.

― D-apoi nu te doboară, boierule, namila asta? întrebă unul din țărani.

― Pe mine?!

Dănuț tocmai isprăvise clasele primare. Era licean în vacanță.

― Mai bine hai de i-om da boierului o mînă de-ajutor să-l suie, se amestecă în vorbă celălalt țăran, apropiindu-se de zmeu.

― Da mare-i! se minună el. Cît o fereastră boie­rească!

Dănuț se simți mîndru că zmeul e al lui și umilit că e mai mare decît el. Instinctiv ― cum ocolește o femeie măruntă vecinătatea celor înalte ― se în­depărtă grav, măsurînd șoseaua cu pasul. Zmeul rămase arestat între cei doi țărani.

― Oprește, boierule, că nu bate vîntul dintr-acolo; întoarce-te-napoi, porunci sfătos unul dintre ei.

Dănuț se codi o clipă, cercetă zările, se încruntă cu demnitate, ca frămîntat de socoteli adînci, de răspunderi... și se supuse. În goana mare trecu pe lîngă zmeul atent, și fugi, și fugi depănînd sfoara între degete. În urma lui mosorul se zbătea ca un guzgan epileptic.

― Dați-i drumul! răcni el de departe, smucind sfoara din răsputeri.

Zmeul căzu în cap, Dănuț pe spate.

Între timp, unul cîte unul, apoi pîlcuri-pîlcuri, copi­lașii satului îngrădiră, desculți și naivi, evenimentul de pe șosea.

― Lasă, boierule, că ți-l muștruluiesc eu, îl liniști unul din țărani, ștergîndu-i straiele de colb cu bătăi delicate, ca pe un patrafir.

― Vezi! Vezi! Dacă nu i-ați întins coada, suspină întretăiat Dănuț, abia stăpînindu-și lacrimile.

― Ia să vezi, boierule, numai să-l iei cu binișoru, ș-ăl vezi că pornește! Așa-i și calu nărăvaș!... Ia te uită mata!... Ș-ăl tragi... ș-ăl încerci, ș-ăl mai lași slobod... și iar tragi hățu... Ian auzi!

Melodică mînie de violoncele, zbîrnîitoarea vîjîia în salturile, tresăltările și înconvoierile-ncordate ale zmeului însuflețit de viața vînturilor străvezii. Cozile se alintau feminin în larg, dezmierdînd puterea vîn­turilor.

― Hooo-pa!...

Dănuț întinse brațele pe jumătate, într-ajutor celui de sus, c-un gol în piept și, înfiorat, își feri capul. Cu o pornire de balet, fetițele se mlădiară lin; băieții se-ncordară, gata să se avînte.

Ca un delfin pe valul mării zmeul se dăduse peste cap... și mîrîind se înțepenise iar la loc, piept în piept cu-ntreg văzduhul...

În urmă ondulară cozile, păstrîndu-și grația de stele căzătoare.

― Hăi-hăi! chiuiră copiii.

Dănuț clipi, zîmbind.

Sfoara curgea repede spre cer. Zmeul se înălță deasupra satului, mai sus decît dealurile, decît soarele, decît rîndunelele. Copiii îl căutau cu mîna streașină la ochi, cu degetul celeilalte întins.

― Uite-l, măi! izbucni un băiețel.

― Taci, măi! se răsti la el altul.

― Ci, măi? Ci?

― Sss! se-ncruntară ceilalți.

În tăcerea din nou limpezită, cerul torcea înnăbușit. Dănuț pipăi sfoara ca pe tăișul unei săbii, cu vîrful vîrfului degetelor.

― Apucă zdravăn, boierule, că țin și eu...

Dănuț se înghesui în țăran, apucă sfoara și, pă­truns de adîncimea bulboanei de sus, își trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă brațul omului. Mîna de pe braț strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, ușurel.

― Ține bine, boierule, nu-ți fie frică!... Pune amîndouă mînile, voinicește!

Cu o pornire dușmănoasă, Dănuț se opinti și trase, încrețindu-și fața. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i mușchii de băr­băție... Ochii îi străluciră îmbătați.

― De-acum poți pleca.

― Rămîi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate țăranul, prefăcîndu-se că pleacă.

Sfoara-i izbucni din mînă.

― Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! țipă Dănuț, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh.

― Iaca aici-s!

Din urmă răsună un trap jucăuș...

― Vă poftește conița de grabă la curte.

― De ce? se răsti Dănuț către omul de pe bihuncă.

― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.

― Feriți, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat.

Colbul se luă la trîntă cu șoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuț.

― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădej­dea în țăran... Îl dăm jos?

― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la țăran, cînd la Dănuț.

― Eu zic să-l ducem în ogradă și să-l legăm.

― Sigur! Sigur! jubilă Dănuț, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului.

În frunte cu Dănuț, alaiul mărunților călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părțile.

― Hai, Dănuț, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi.

― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuț, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare.

― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ține un stejar!

― Ai isprăvit, Dănuț?

― Bine, da` cine-l păzește? se îngrijoră el.

― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii.

― Ba eu! hotărî apăsat un băiețaș mai răsărit, îngroșîndu-și glasul.

Înfruntînd dulăii, intră în ogradă și se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului.

― Cum îți zice ție? îl cercetă bănuitor Dănuț.

― A Marandei, să trăiți, răsună marțial răspunsul.

― Și mai cum, băietele? întrebă cu blîndeță doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii.

― Gheorghiță, sărut mîna!

― Și nu ți-i teamă c-or să te mănînce cînii?

― Ehei!...

― Măi Gheorghiță, să nu te miști de-aici! porunci Dănuț.

― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1)

― Na... poftim, retușă Dănuț subt privirea doamnei Deleanu.

Și, brusc, îi întinse cutiuța cu bomboane violete, oferindu-i orășenește. Gheorghiță șovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înșfăcă repede cutiuța. Dănuț rămase cu capacul, indignat și nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă.

― Lasă, Dănuț, dă-i și capacul... Poftim și dumitale pentr-un rachiu, și-ți mulțumesc.

― Să trăiască boierul și să crească mare! se plo­coni țăranul.

Trăsura porni.

Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia spriji­nită de poclit, Dănuț privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micșoratul Gheorghiță. La fel priveau copiii, cățărați de-a lungul porții, pe străjerul stejarului cu zmeul.

Rămas stăpîn, Gheorghiță a Marandei dezmierdă sfoara întinsă și sonoră ca o strună... și nesocotind bunătățile din pumnul închis, se așeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi, își încrucișă brațele pe piept și începu să privească cerul ca un flăcău în­drăgostit.

― ...Te rog, nu te deranja, domnule Șteflea.

― Vai de mine! Scuzați, vă rog! Știți, căldurile...

• Ascultă, micuțul meu, trebuie să-i vorbești frumos, nu așa; ține, dă-i bomboane (fr.).

Odăița scundă bîzîia ca un 10 mai al muștelor.

Șeful gării, cu surtucul pe jumătate îmbrăcat, boxa în zadar, pe nevăzute, cu pumnul îndărăt, gaura blestemată a celeilalte mîneci... În sfîrșit, răzbind prin tunelul de alpaca albastră, mîna șefului se repezi spre mîna înmănușată a doamnei Deleanu. Cu o în­clinare eroică de om gras, sărută mănușa. Aducîndu-și aminte de batistă, și-o luă de pe cap, pudic.

Dănuț se simți înfrigurat, ca într-o magazie cu jucării misterioase. Nu-și lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotița telegrafului... Știa că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă și coboară cuvintele de prin văzduh... și parcă nu-i venea să creadă.

― Vine regulat, domnule Șteflea?

― Vai de mine, coniță, imediat! gîfîi șeful.

― Hai, Dănuț, afară.

Pe peron așteptau un buchet de gîște legate, o traistă vărgată și, blondă, dimineața de vară între doi castani.

― Ia să te văd, Dănuț.... Vai! În ce hal ești!

Costumul elegant de marinar, îmbrăcat abia de dimineață, încercase naufragiul șoselei. Sandalele fumegau la fiecare mișcare de colbăite ce erau, iar șosetele atîrnau buzate, descoperind gleznele mai albe decît pulpele.

Doamna Deleanu se așeză pe bancă, avîndu-l pe Dă­nuț în față, ca o problemă de arhitectură. Își ridică voaleta, își scoase mănușile. Dănuț se simți reconstruit.

Cochetă impertinență ― poruncită de năsucul cîrn copilărește ― bereta albă se înclină spre ceafă, cam pe-o ureche, decoltînd fruntea în întregime; pangli­cile fluturară marin; funda albastră reînflori cu ancora pe față, la îmbinarea aripelor gulerului...

― Numai o mireasă-i lipsește! se minună duios șeful gării, răsărind cu o condicuță subțioară și cu chipiul roș deasupra pletelor batistei.

― Vine?

― Vine.

― Dănuț! Dănuț!

Cu resemnare satisfăcută, ca salvat de la sinucidere, Dănuț se lăsă tras îndărăt. Zărise la orizontul verti­ginos al șinelor un punct negru, dușmănos ca o gaură de revolver încărcat.

Mai așteptară, privind șinele nervoase... Îngrozitor de supărată pe gară, mașina trecu înainte...

― Marfă... marfă... marfă; a treia... a treia... a treia... descifra Dănuț în gura mare, clipind și strîngînd mai tare mîna doamnei Deleanu.

― Uite-l pe tata, mamă! Nu-l vezi?! Papa! Papa! La fereastra unui compartiment, mîinile domnului Deleanu scuturau mănușele spre cei de pe peron... La ușa vagonului fluturară pletele întunecate ale Olguței. Nici nu se oprise trenul, că Olguța și sărise de pe scară, veselă, familiară, cum sărea și dimineața din pat pe covoraș.

― Vai, Olguța! vrei să mă îmbolnăvești? țipă doamna Deleanu, alergînd spre ea.

În treacăt, Olguța-i sărută mîna și se repezi la vizitiu :

― Moș Gheorhge! Moș Gheorghe! Am venit!

În urma Olguței se coborîră bagajele ― trecute pe geam lui Ion ― apoi domnul Deleanu, chefliu, în haine de soie-ecrue, cu panamaua pe ceafă, gata să glumească, să interpeleze; după el, cu mișcări liniștite și ochi mari de îndrăgostită, privind și respirînd vacanța, Monica.

― Îți pare bine că ai venit la noi, Monica? o întîmpină doamna Deleanu, luînd-o în brațe, de-a dreptul de pe ultima treaptă, și sărutîndu-i obrajii.

― Da.

Pălăria de pai, cu boruri rotunde și panglică neagră, prinsă cu elastic pe sub bărbie, îi alunecă pe spate, atîrnîndu-i de gît.

Doamna Deleanu surîse părului descoperit: era auriu cum sînt numai pletele de soare, pe care copiii vînători de fluturi le găsesc prin iarba crîngurilor, zîmbind subt pălăria lor, în locul fluturelui după care au azvîrlit-o.

― Ei, copii, n-am uitat vreun bagaj?... Bun... Totu-i în regulă! Ei, bravo! Grozav îs de bine dispus! se lumină de-a binelea domnul Deleanu, frecîndu-și mînile ca după un proces cîștigat.

Gestul bucuriei, al enervării și al spălatului pe mîni era același la domnul Deleanu.

Dănuț se bosumflase; nimeni nu-l lua în seamă, nimeni nu se uita la el! Închise ochii și se făcu nevăzut!

― Mamă, unde mi-i pălăria? gîfîi Olguța, sosind în goana mare de la cai.

Un cap de bunic, cu ochelari de aur pe vîrful nasului, apăru la fereastra vagonului.

― Mă rog, a rămas în compartiment o pălărie de domnișoară; nu-i a dumneavoastră?

― Ba da! o revendică Olguța cu tărie.

― Mai bine mulțumește domnului, Olguța... Pof­tim! Ce ți-ai mai uitat? o cercetă, măsurînd-o din cap pînă-n picioare, doamna Deleanu.

― Pfuuu! izbucni Olguța, dînd cu ochii de Dănuț. Șopti ceva la urechea Monicăi.

― Pfuuu! pufniră amîndouă.

― Buftea, Buftea poloboc, cioc-poc, cioc-poc! apos­trofă Olguța pe Dănuț.

Cele două săptămîni de vacanță la țară îi rotun­jiseră obrajii, stîrnind astfel o nouă poreclă pe buzele Olguței. Deșteptat din posomorală și uitare, Dănuț măsură pieziș pe sora lui și, cu mînile care ținuseră sfoara zmeului, o pălmui din două părți, alungînd de pe obrajii ei paloarea examenelor.

― Bravoo! Galant cavaler! se amestecă, de la fereastra trenului pornit, domnul cel bătrîn.

― Respectili mele, coani Iorgu! răsună un glas de la fereastra vagonului următor.

― Vus tis di land?... A ghiten Weig.

La auzul jargonului ireproșabil, ferestrele vagonu­lui de-a doua se umplură de capete semite, ca feres­trele unei cafenele de pe Ștefan cel Mare... și de serviabile salutări. Care negustor din Iași nu fusese sau nu era clientul lui conu Iorgu Deleanu!

― Copii! Copii! Ia, mă rog! îi potoli doamna De­leanu, despărțind la timp pe Dănuț de pumnul și piciorul Olguței.

― Am să-ți arăt eu ție! gesticulă Olguța.

― Lasă, Olguța, nu vorbi c-un rău crescut, o împăcă Monica, luînd-o de braț.

Porniră înainte, împreună cu doamna Deleanu... Dănuț le ajunse din urmă.

― Voi... voi sînteți niște fete! le aruncă el cu glasul înecat de indignare.

― Nu-i adevărat! bătu din picior Olguța, răzbită de insultă.

― Nici nu mai încape vorbă. Tu ești băiat, interveni domnul Deleanu. Singura noastră fetiță e Monica. Așa-i, Monica?

― Ba și eu! protestă Olguța... Da nu-i dau voie lui ― îl fulgeră cu degetul ― să mă insulte!

― Numai foc îi duduița noastră, șopti moș Gheorghe, cu zîmbete-n mustăți și-n ochi, cătră omul care-ncărca geamandanele în căruță.

― Pace vouă! le porunci rîzînd domnul Deleanu. Cine merge cu mine în bihuncă?

― Eu! se pripi Dănuț.

― Ba eu! îl înlătură Olguța.

― Eu am spus întîi!

― Ce-are a face!

― Ba are!

― Nu vorbesc cu tine.

Între timp, doamna Deleanu se urcase în trăsură.

― Bine, da cu mine nu vine nimeni?

― Eu, tante Alice, se oferi Monica.

― Atunci, voi haideți cu mine în bihunca.

― El să meargă în trăsură, stărui încruntat Olguța.

― Duduiță, îi șopti moș Gheorghe, hai cu moșu pe capră.

Olguța se însemnă... dar repede-și luă o figură de mucenică.

― Du-te cu bihunca! Mie nu-mi trebuie!... Lasă, lasă! se prefăcu ea că suspină, urcîndu-se pe capră, eu îs persecutată: știu eu!

Și smulgînd biciul din teaca lui, șfichiui caii.

― Stai binișor, duduiță, că ne răstoarnă!

― Moș Gheorghe, zvîcni Olguța cu neastîmpăr între picioarele lui, mînă cît poți... Să nu cumva să ne ajungă! Auzi, moș Gheorghe?

― Vă salut cu respect, coane Iorgule!

― Hei! ce mai faci, domnule Șteflea? Tot voinic?! Tot vesel?!

― Vă mulțumesc! Cu slujba... Mmdă!...

Neastîmpărul și mînia clocoteau în sufletul lui Dănuț, încălecat pe bihunca; deopotrivă și-n copitele calului rămas pe loc, în urma trăsurii.

― Hai, papa, te rog... iute...

― Stai, frate, ce atîta grabă? Doar nu ești preșe­dinte la Casație!

― Să dea Dumnezeu s-ajungă! dori din adîncul inimii domnul Șteflea.

― Ai ajuns cu vreun proces pe-acolo?

― Chiar pîn-acolo nu, se spovedi el modest... Nu­mai la Curtea de apel, dă, ca omul!

― O mînă de-ajutor?

― Dac-ați vrea! îndrăzni el.

― Ei! Om vorbi altădată.

Dănuț se muiase: trăsura nu se mai vedea. Un nod amar i se urcă în gît, amintindu-și cum se urcase Olguța pe capră... Atîta obidă se abătu asupra lui, încît subt pleoapele închise închipuirea-i dădu buzna în trăsură, alături de mama lui: să poată plînge și să fie consolat... Locul era ocupat de Monica!... Dănuț dădu pinteni roților bihuncii.

Picioarele Monicăi nu ajungeau pînă la podeaua trăsurii; atîrnau. Totuși, nu și le legăna.

Nici nu bătea cu vîrful ghetelor sîrguitor lustruite toaca, în geamandanul ei de pe scăunaș. Și mînile Monicăi pluteau liniștite pe genunchii împreunați. Numai vîrfurile degetelor se ridicau uneori... și iar se lăsau, și iar tresăreau răsfirîndu-se...

...Fiindcă de-a dreapta și de-a stînga drumului se legănau lanuri de culoarea soarelui, cînd luminate, cînd umbrite ― fiindcă pe-alocuri s-alungau atîția maci, de parcă toate pozele Scufiței Roșii din cărțile de basme porniseră însuflețite, lăsînd albe paginile, rumenind cîmpiile...

"Ce bine-i stă în negru!" gîndi doamna Deleanu, și îndată-și duse cu spaimă superstițioasă mîna la gură. Monica avea abia zece ani și purtase de trei ori haina de doliu, pe care copilăria ei o îmbrăcase acum pentru ultima oară, fiindcă de acum înainte nu mai avea pe nimeni... Rochia neagră, pentru moartea bunicii, i-o făcuse doamna Deleanu...

― Monica, ce culoare îți place ție mai mult?

Ochii fetiței priviră grav pe doamna Deleanu.

Prinzînd privirea îndreptată asupra rochiței de doliu, își plecă genele negre pe ochii de miere brună. Obrajii i se împurpurară; lacrimi mari îi alunecară de-a lungul feței... Mînuțile ei strînseră rochița ca pe o păpușă primejduită.

― Pui mic, pui mic, n-am vrut să te supăr!

Îi luă capul mîhnit pe genunchi, murmurîndu-i descîntecul cu vorbe dulci, pentru durerile copiilor și-ale îndrăgostiților.

Cîmpiile zvoneau de rîsetele glasurilor mici. Lumina soarelui adînc se dăruia pămîntului.

― Iartă-mă tante Alice, n-am să mai fac!... Îmi place albastrul, șopti Monica, îmbrăcînd cu-albastrul cerului unde era bunica blondul holdelor unde-ncepea vacanța.

― Nu mai tragi din lulea, moș Gheorghe?

― Duduița moșului, toate le știe!... clătină din cap moșneagul. Ba trag eu, cînd am vreme! Toate cu rînduiala lor.

― Da acuma de ce nu tragi?

Moșneagul ridică din umeri. Cum să tragă? Palmele lui negre și bătătorite învăluiau, ocrotitoare, pumnișorii albi încleștați pe hățuri, ca două coji de nucă miezurile fragede.

― Da caii cine să-i mîie, duduița moșului?

― Cine?!... Eu.

― Bată-te norocul să te bată!

― N-ai titiun? îl cercetă Olguța, imitîndu-l.

― Cumpără moșu`!

― Moș Gheorghe, începu Olguța cu sfială, întorcînd spre el coada ochilor negri ca două capete de rîndunici ieșite din cuib, ți-am adus un pac di titiun... Vezi că m-am ținut de cuvînt, moș Gheorghe! îl dojeni ea cu seriozitate.

De astă-vară făgăduise Olguța moșului un pac di titiun, și nu uitase! Pacul era o cutie de tablă, cu tutun de lux cumpărată de Olguța din banii ei, de cu toamnă, și păstrată în dulăpiorul ei un an întreg.

Olguța n-avea bunici.

Chipul vioi și ghiduș al moșneagului se încruntă de înduioșare. Ochii mici se micșorară sclipitori; mustețile-mproșcate-a neastîmpăr, tremurară zburlite. Cuprinzînd c-o mînă hățurile încrustate cu mînile Olguței, scotoci cu cealaltă în buzunarul de la piept, scoase o garofiță sălbatecă și, binișor, înfipse în ple­tele întunecate ale fetiței roșul luceafăr al dedeochiului.

Dănuț n-auzea decît tictacul mat al copitelor, bătînd în tact cu inima lui, pînă-n inima pămîntului. Subt roțile bihuncei, șoseaua viscolea-ndărăt... Dănuț în­chise ochii.

"...Se făcuse noaptea neagră ca iadul, cînd zmeul se năpusti năprasnic în urma fugarilor. Fugea calul lui Făt-Frumos ca vîntul, dar zmeul s-apropia ca gîndul și Făt-Frumos simțea în spate..."

Dănuț deschise ochii, c-un fior în spate. Se prefăcuse el în zmeu, dar simțise numai spaima lui Făt-Frumos!... Ș-apoi, dacă Făt-Frumos ar fi tăiat capul zmeului, cine-ar mai fi urmărit-o pe Olguța?... Dănuț porni din nou la drum, călare pe bihuncă...

Domnul Deleanu ținea hățurile, dar nu i-ar fi trecut prin minte că nu mîna el calul... Și cum să-l fi mînat! Și bihunca și calul și hățurile, și Ion, care-l ținea pe Dănuț să nu cadă, de la spate, nu erau decît Dănuț prefăcut în ei toți. Cu dinții strînși, cu ochii închiși, cu fruntea încordată, Dănuț se iuțea după Olguța, în rostogolul roților, în tictacul mat al copitelor.

Dănuț se putea preface-n oricine, și-n orice; putea fi oricînd, oriunde. N-avea decît să-nchidă ochii... Să fi vrut el, cît rău n-ar fi putut face! Noroc că era milos! Dănuț era mîndru cu spaimă de puterile ascunse-n el... Odată se mîniase pe mama lui, fiindcă-l luase de urechi și-l pusese la colț. Închizînd ochii Dănuț o omorîse... suferise... și, grăbit, o înviase la loc, căci dacă murea mama cine l-ar fi iertat! Ni­meni nu bănuia tainele lui Dănuț, nici doctorul care-l știa pe de rost înlăuntru și-n afară. Subt pleoapele lui Dănuț, în adîncul lor, de acolo de unde vin lacri­mile, se ascundea ceva, ca un somn cu visuri; cum închidea ochii era mai mare peste toți, chiar peste tata și mama. Pe mama o făcea împărăteasă, pe tata ori general, ori mare sfetnic, pe Olguța ori copil de casă, ori o trimetea la bucătărie.

Cînd le povestise moș Gheorghe povestea lui Ivan Turbincă, Olguța ceruse moșului o turbincă la fel cu a lui Ivan.

― Dac-aș fi Sîn-Petru, matale ți-aș da-o, duduița moșului!

― Dă-mi-o, moș Gheorghe!

― De unde s-o iau?

― Dă-mi-o, moș Gheorghe!

Olguța se înroșise de necaz. Dănuț tăcuse, c-un zîmbet pentru el, în ochi... Mai tîrziu, la lumina lu­mînării, Dănuț își pipăise fruntea, privind-o în înecul ciudat al oglinzii. O dezmierdase chiar, ca pe un dar. Acolo era turbinca lui Ivan, în care încăpea tot iadul și tot pămîntul. Mult se bucurase Dănuț, fiindcă ni­meni ― nici Olguța ― n-avea turbincă. Și nimeni nu știa că numai el o are, cînd închide ochii...

Dănuț simți deodată vîntul și soarele în părul lui.

― Ce-i?

― Opriți, boierule, opriți... a căzut pălăria conașului.

Fluturîndu-și panglicele, bereta se rostogolea pe jos. Ion sări după ea.

― Papa, nu pornim? întrebă Dănuț, alarmat de presimțirea unui nou popas.

― Ține hățul, Ioane... Iar te grăbești? Măi, măi! Stai să-nvîrt o țigară. Uite și pentru tine.

Zîmbind copilărește, domnul Deleanu îi înfundă panamaua în capul lui Dănuț, lăsîndu-l fără cap, ca un cuier ocupat.

― Hoăăă! căscă el zgomotos, întinzînd brațele alene.

Dănuț ridică panamaua, posomorît, și se uită la tatăl lui, care-și răsucea țigara, cu ochii femeilor neînțelese de bărbații lor.

― Uu-uu! uu-uu! uu-uu!...

― Cine face-așa, moș Gheorghe?! întrebă Olguța făcînd întocmai.

― Caii, duduița moșului; au băut multă apă.

― Așa! au broaște-n burtă.

Monica dezmierdă mîna doamnei Deleanu.

― Tante Alice!

― Ce-i Monica?

― Nimic, tante Alice, zîmbi Monica, respirînd adînc.

― Vrei să-mi spui ceva, Monica?

― Nu... E frumos, tante Alice!

― Pui mic!... Scoate-ți pălăria, să te rumenească soarele...

― Tante Alice, uite romanițe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda școlilor.

Romanițele rîdeau în soare, și ele în vacanță.

― Acele ce-s, tante Alice?

― Sînziene!

― Și acelea?

― Sîngele-voinicului!

― Și acelea?

― Condurul-doamnei!

― ...Sînziene, murmură Monica silabele tremură­toare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.

Tăcură.

Uguiau nevăzuți în jurul trăsurii, dulci hulubi... Caii dădeau din cap blajin, urcînd la pas suișul... Pîlpîiau fluturași albaștri... Rîndunelele-și lăsaseră în iarbă, la uscat, rochițele umede de rouă... Drumul de foșnete și de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate, cu mînile împreunate ― pe Monica.

Putea să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă, ținînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porțile cerului, sfîntul Petre surîzînd.

― Mi-i foame, protestă Olguța.

De cînd aștepta moș Gheorghe vorba asta!

― Sss! șopti el la urechea Olguței; are moșul ceva!

― Ia să văd! îl rugă Olguța cu glas scăzut.

Moș Gheorghe scoase din buzunar o punguliță de hîrtie.

― Ce are moșu??

― Roșcove! porunci Olguța.

― Iaca, la asta nu m-am gîndit, se întristă moș­neagul.

― Ce ai acolo, moș Gheorghe? se frămîntă Olguța.

― Ia niște zahăr de gheață, oftă el melancolic.

― Monica! Avem zahăr de gheață! strigă Olguța, tropăind pe capră...

― Ei, moș Gheorghe, îmi pare că vrei să-ți dai leafa pe mîna dentiștilor! îl dojeni în șagă doamna Deleanu.

― Lasă, cuconiță, să mănînce copiii zahăr... Parcă matale nu-ți dădeam tot așa cînd erai mică!...

Doamna Deleanu zîmbi. Așa era. Și ea... Era mult de-atunci.

― Dar acuma îmi mai dai, moș Gheorghe?

― Dă, cuconiță! Cum o vrea duduița!

Olguța sfărîmă cețoasele diamante înșirate pe sfoară... Începu praznicul: Olguța, pe capră, sfărma, sugea și înghițea, și iar începea; Monica, în trăsură, ronțăia încetișor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec, înghimpîndu-se în colțurile slo­iului vanilat, gîndindu-se la vacanțele de odinioară... Moș Gheorghe își smulgea mustețile zîmbind. Olguța nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr; moș Gheorghe o furișase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preț.

― Moș Gheorghe, grozav mi-i de poftă de un cas­travete crud... știi, cu sare și chiper! ronțăi Olguța.

― Lasă s-ajungem! Îți pregătește moșu, cum știe el.

― Moș Gheorghe, cumpărăm și roșcove de la crîșmă... N-am mai mîncat de cînd! Știi, la cofetă­rie n-au roșcove! Auzi, moș Gheorghe?

― Aud eu!

― Și cumpărăm?

― Cumpărăm, cum nu!

― Și mîncăm.

― ...Dacă mi-i da dinții la loc oi mînca și eu, șo­ricelul moșului!

― Vai, moș Gheorghe! N-ai să mănînci roșcove?... Hai să le facem compot.

Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei; caii de la trăsură nechezară războinic. Olguța se ră­suci, privi, se încruntă și puse mîna pe bici.

― Moș Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung!

Mult iubea moș Gheorghe caii, și pe cei de la tră­sură, și pe cei de la bihuncă. Totuși, întrecerea începu vioaie, ca odinioară, cînd boierii erau năprasnici la mînie și la veselie, și cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu oiștea-naintașilor la porți, ca să zîmbească inima boierilor de țipetele jupînițelor. Moș Gheorghe își mai aducea aminte, știa și Olguța de la el.

― Hii-hiii!... chiui Olguța.

Moș Gheorghe zîmbi numai; biciul șuieră o vorbă de șarpe; caii lungiră trapul, scuturînd coamele grele, fluturînd cozile lungi... Și opt copite bătură toba lup­telor.

― Uită-te-napoi, Monica! o îndemnă Olguța, în gura mare, ca în plină vijelie.

Monica îngenunchie pe perne, ridicînd capul pe deasupra poclitului.

― S-apropie?

― Parcă... șovăi răspunsul.

― S-apropie?

― Parcă da, se temu Monica.

― S-apropie? tună Olguța, luînd biciul din mîna lui moș Gheorghe.

― Da-da ! se-nspăimîntă Monica.

Cu trupul lung și zvelt de libelulă, bihunca răsări în rînd cu trăsura, gata s-o întreacă.

― Grăbiți, copii! Grăbiți: mi-i o foame grozavă! Și-o sete! le vorbi din goană domnul Deleanu.

Dănuț, senin, se uita drept înainte, încordîndu-și coada ochiului. Astfel arăta Olguței disprețul lui și totodată putea să-i și zărească înfrîngerea prelungă.

"Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuț respirînd cu nesaț aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său, respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor și a suflării lui Ion de la spate.

― Moș Gheorghe, oprește! hotărî în șoaptă Olguța.

― Ho-ho, copii! Ho-ho, băieți!

Bihunca se ducea dusă ca o săniuță cu roți prin pulberi.

― Da, da! Fugiți dumneavoastră cît vreți! Noi nu omorîm caii, le aruncă Olguța, ca o piatră ucigă­toare din urmă, mărinimia milei.

Caii opriți gîfîiau din greu; suflările lor alergau încă, zbuciumîndu-i pe loc.

Cei din trăsură se ridicaseră în picioare, urmărind fumul bihuncei pe șosea. Olguța răsucea biciul, îngîndurată... Ielele străvezii ale arșiței umpleau zările de jocuri fără trupuri. Și deodată, ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri triști și blînzi, mireasma sulfinei îi învălui.

― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguța răsturnînd în trăsură brațul de sulfină smulsă voini­cește.

― Lasă că pornim îndată, o potoli doamna Deleanu, ștergîndu-i cu batista focul obrajilor nădușiți.

― Uite, tante Alice! răsări și Monica, aducînd în brațe mănunchiul verde plin de galbene scîntei, și pe obraji culori de cîmp, culese o dată cu sulfina și cu albăstrelele din păr.

Ocolind trăsura pe dindărăt, să se urce în stînga, Monica se opri deodată, ca întîmpinată de un gînd rău... Hăinuța neagră, trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit, toate trăsurile mergeau spre cimitir; toate trăsurile oprite așteptau pornirea convoiului...

― Tante Alice! Trăsura n-are număr!

― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr.

― N-ai număr! șopti Monica trăsurii și-o bătu cu mînuța, bucuroasă.

Ajutorată de Monica, doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină, răsfirînd șuvițele... Caii porniră... Multă vreme, albine credincioase ur­măriră colibioara de sulfină... În soare, sclipeau steluțe aromate, fulguind ușor pe capetele din trăsură.

― Tante Alice!

― Ce-i, Monica?

― Mai e mult pînă acasă?

― Acuși ajungem!

― Vai!

― Îți pare rău, Monica?

― Nuuu, tante Alice!

Sigur că-i părea bine! Și totuși... parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără nu­măr și cu sulfină în poclit: trăsura vacanței.

― Moș Gheorghe, ce s-aude? întrebă Olguța, cercetînd cerul cu mîna adusă deasupra ochilor.

― Bat cînii!

― Ei! Cînii! Sus, moș Gheorghe!

― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conașu Dănuț.

― Aha! mormăi Olguța.

― Lasă, că-ți face moșu unu mai frumos!

― Nu-mi trebuie!

Caii se opriră și, smucind de hamuri, trecură pra­gul porții la trap, pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar și de un marinar mărunt. De-un mari­nar! De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon.

Risipa albă a caselor ogrăzii, cu cea din mijloc largă și adîncă și stăpînă peste toate, răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle și călugări în ochii Monicăi.

Sforăind, caii se opriră la scară... În freamătul de viță verde al pridvorului, zorelele multicolore căscau fraged.

― Mi-i foame! țipă Olguța cu mînie. Unde ești, babo?

La glasul ei, cu chip și trup enorm de eunuc ― broboadă albă și pestelcă albă, rîzînd în hopurile pîntecului și-n căscatul știrb al gurii, cu brațele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bu­cătăreasa.

― Aici-i baba! Da bine c-ați venit odată, că-mi ard puii pe frigare, bătu-i-ar norocii să-i bată!

Un cerșaf ud prins cu ținte de colțurile feres­trei deschise se bomba lin și iar venea la loc, pre-făcînd căldura care moleșea caisele livezii în răco­rită boare.

În odăița fetițelor nu era nimeni... Intrase Anica în goană desculță, lăsînd pe scaun geamandanul ușu­rel al Monicăi și ieșise trîntind ușa, după ce-și scli­pise în oglinda ovală a șifonierei de mahon, surîsul de țigancă tînără.

Acum geamandanul cu inițialele bunicei era sin­gur. În el așteptau portretul bunicei și o păpușă îmbrăcată în negru, să vadă noua locuință a Monicăi.

Monica, așezată în sofragerie la masă, pe un scaun cu două perne dedesubt, mînca frumos cum o învă­țase bunica: cu șervețelul agățat de pieptarul rochi­ței, fără să-și întindă coatele pe masă, cu gura în­chisă, ținîndu-se dreaptă...

Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetițelor și-ar fi pus ochelarii și, fără să atingă cu degetul nici șifoniera, nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc, ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri, nici muște, și-ar fi oftat cu ușurare; ar fi simțit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere și gutăi și ar fi clătinat din cap cu bunătate și cu duioșie; și s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite, și dezvelind un colț ar fi văzut că așternutu-i de olandă și că spălătoreasa-i vrednică, și că-n dulapul rufelor mai e sulfină și lavandă ― și-ar fi acoperit ea cu evlavie colțul descoperit; și dacă ar mai fi deschis și șifoniera și-ar fi văzut păpușile care așteptau emoția fetițelor pre­miate la examenul de clasa treia primară și-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas, ștergîndu-și-i, ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete, o alta deasupra încăperii ― și-ncetișor, încetișor, ar fi ieșit, și s-ar fi dus... fiindcă Monica putea să intre, în odaia fetițelor nu mai era nimeni.

― Copii, dați-mi voie să-mi scot haina; nu mai pot.

Scoțîndu-și surtucul de soie-ecrue, domnul De­leanu rămase în cămașă de soie-ecrue, cu guler jos și moale. Ridicîndu-și brațele în sus, le scutură; mînicile alunecară în jos. Păstrase mișcarea aceasta de mult, de pe atunci cînd avocații pledau îmbrăcați în robă. Păstrase și roba cu gîndul că Dănuț va îm­brăca-o într-o zi ca să pledeze... Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toți aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului De­leanu ― că roba dă aripi cuvîntului, și vor rein­troduce-o. De nu, să-i amintească măcar din dulap, lui Dănuț, de vremurile vechi.

Domnul Deleanu își iubea profesia "ca pe-o amantă" ― așa spusese într-o pledoarie la Casație, rostind cuvîntul ilegal cu pasiune și aroganță, ca să deș­tepte pe un consilier adormit ― și dorea ca și Dănuț să gîndească și să poată spune la fel... Dacă Olguța ar fi fost băiat!...

― Ei, Dănuț, acuma ești licean! Ești băiat mare! Poți judeca. Te faci avocat ca și tata?

Doamna Deleanu ridică din umeri.

― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!... Dănuț! Iar ții coatele pe masă!... Uite-te la Monica ce frumos mănîncă. Și-i mai mică decît tine!

Olguța își retrase coatele zîmbind. Dănuț se înroși. Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica și Olguța... Teroarea comparațiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica și Olguța preparau împreună, cu aceeași profesoară, clasele primare... Cine-o mai des­coperise și pe Monica! Olguța! Firește! Ea aducea și puii de mîță părăsiți pe subt garduri, spre deznă­dejdea bucătăresei. Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. Uzurpatoarea! Aliata Olguței! Blonda!... Dănuț demult aștepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie!

"Lasă!" înghiți el în gînd. Și din nou se dezrobi, afară, cu zmeul.

Ochii Olguței îl iscodeau pe subt gene. De la o vreme băgă de samă. Clipi, se suci. Olguța nu-l slă­bea din ochi. O ținti și el drept în ochi.

― De ce te uiți la mine?

― Eu? se miră candid Olguța.

― Da, tu! replică el, hotărît să facă scandal.

― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguța, uitîndu-se la Monica. Spune și mata, mamă?

― Ba te-ai uitat! își ieși din fire Dănuț, schimbînd timpul și împungînd cu degetul, violent.

― Ei, și?! N-am voie să mă uit?

― Bine! Vom vedea!

― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu.

― Pfuu! se bucură Olguța cu șervetul la gură.

― Și tu să te liniștești!

― Eu nu fac nimic!... Eram să mă-nec! răsuflă Olguța.

― Ia, mă rog !

Domnul Deleanu își trecu zadarnic șervetul peste față; toți îi zăriră rîsul. Dînd din umeri se resemnă și doamna Deleanu să rîdă. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuț. Se ridică de la masă, zvîrlind șervetul, și porni spre ușă.

― Dănuț, unde te duci? Ce, ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?... Ia poftim înapoi!

― Nu vreau! îngînă Dănuț cu jumătate glas.

― Nu vrei la masă?!... Bine! Foarte bine!... Atunci poftim la colț... Auzi, Dănuț? încheie, scurt și ener­gic, doamna Deleanu.

Dănuț se duse, gîrbov... În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă... Doamna Deleanu zîmbi cu bună­tate întîlnind ochii speriați și umezi ai Monicăi ațin­tiți asupra ei.

― Vrei să-l iert, Monica?

Monica dădu din cap cu putere.

― Poftim la masă... Și mulțumește Monicăi! Da, da!

― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuț, lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi.

― Acum mănîncă-ți caisele.

Dănuț despică în dinți o jumătate de caisă și aș­teptă, și așteptă să-i treacă nodul din gît, ca să o poată înghiți... Cu sîmburele în ea și cu o viespe proaspăt aterizată, cealaltă jumătate rămase în far­furia cu caise grațiate de la moarte.

― Să vă fie de bine... Eu mă duc să mă culc!

― Dănuț, du-te și tu la culcare.

― De ce, mamă?

― Fiindcă așa trebuie!

― Hai cu tata și te culcă, măi băiete! îl consolă domnul Deleanu, căscînd cu poftă.

― Și zmeul de afară? scînci Dănuț.

― Te-așteaptă.

Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit.

"Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuț în gînd pe Molohul după-amiezelor copilărești.

― Ai isprăvit, Monica?

― Da, tante Alice; mulțumesc! răspunse Monica, păturindu-și șervetul și scuturîndu-și fărâmăturile de pe rochiță.

― Haidem să-ți arăt odaia voastră...

Olguța, cu capul plecat în farfurie, trudea mîncînd caise, absorbită și atentă ca și cum ar fi învățat o poezie pe de rost.

― Și tu, Olguța, hai-hai, isprăvește.

― Vin îndată; uite, numai patru caise mai am, se rugă ea.

― Să știi că te-aștept în odaie, Olguța! Să nu cumva să te prind pe-afară!

― Dacă spun că vin!

― Bine-bine!

Rămînînd singură, Olguța trase cu urechea... Încredințîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie, se uită lung la Profira. Profira își întoarse fața tur­tită de pansea albă spre Olguța. Așteptă... scuturînd un șervet.

― Profira... Ascultă bine... Adă-mi chiar acuma un foarfece, un creion și o bucățică de hîrtie! ges­ticulă Olguța cu degetul arătător, întovărășind sub­stantivele cu cîte o ciocăneală în masă.

― La ce, duduie? căută să se dumirească femeia.

― Nu te privește! Așa vreau eu!

În așteptarea Profirei, Olguța își sprijini bărbia de marginea mesei, își lăți coatele, strîngîndu-și obra­jii cu pumnii, și medită preocupat.

― Ai adus?

― Am adus.

― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ți-am spus? se alarmă deodată Olguța.

― Ba chiar așa!

― Vai, Profira! Și vrei să am încredere în tine

― De ce, duduie? Iaca am adus.

― Și ce-a spus mama?

― A spus să caut la dumneaei în odaie, și eu am căutat și am adus.

― Așaa! Bun!... Îți mulțumesc.

Olguța zîmbi. Aplecîndu-se asupra mesei, începu să scrie pe hîrtia elegantă, luată de Profira din cu­tia de scrisori ― mare, lătăreț, apăsat ― scoțînd limba la fiecare cotitură de literă.

― Bun!

Ieși hotărîtă, cu ochii înnegurați de Salomee, cu foarfece de parcă despicat în mînă.

― Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira, mușcînd dintr-o caisă.

Odaia lui Dănuț se învecina primejdios cu odaia fetițelor. Punctul de fruntarie era ușa închisă, cu cheia în broasca din partea cealaltă.

Fața dinspre odaia fetițelor purta un cuier, în care atîrnau pălării de pai, funde de mătasă, un cerc tricolor, o rețea cu mingi multicolore și două paltonașe pepita.

Fața dinspre odaia lui Dănuț era împodobită în partea de sus cu o panoplie de postav de biliard, alcătuită astfel: o pușcă Eureka ― culcată pe ținta ei de carton alb cu cercuri roșii în jurul centrului albastru ― în tovărășia bețișoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă; două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină și scofîlcite de duelurile cu Olguța, încrucișate în X și o șuierătoare prinsă cu un șnur roșu, cu șuier bîlbîit și gust acrișor.

Mai jos de panoplie, despărțite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană vertebrală a războiului, erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez, cu șapcă și fără pantaloni, poreclită Kami-Mura; alta de amiral rus, botezată Potemkin.

Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1).

Olguța proteguia pe ruși, Dănuț pe japonezi. De aceea, decorația ― o fundă de la o jartieră de-a doamnei Deleanu ― cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez, fusese smulsă cu stofă cu tot și era păstrată prudent în buzunarul amira­lului rămas decorat cu "steaua căptușelii". În schimb, chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuț se des­tupase. Olguța lipise la loc arhipelagul de carton, cu gumă arabică și cususe trainic fundul cu sfoară, împodobind totodată chipiul cu ciudate țesături de aur. Olguța își avansase chipiul la gradul de peste-amiral și inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei ― ceva mai calm și mai metodic decît Dănuț ― chipiul amiralului japonez. Doamna Deleanu reconstruise chipiul, iar Dănuț îl avansase generos la gra­dul de peste-peste-amiral: "ceea ce, spunea Olguța, e imposibil".

Iată și epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu:

― Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anun­țase Dănuț pe Olguța, îmbrăcat în uniformă de ami­ral japonez.

― Nu-i adevărat!

― Să spuie papa.

― Dă, Olguța! Ce să-ți fac! Rușii au mîncat bă­taie; iacătă jurnalele.

― Rușii, nu eu.

― Da tu nu ești Potemkin? o sfidase Dănuț.

― Eu? Nici n-am fost, nici nu puteam să fiu.

(1) Războiul ruso-japonez a avut loc în anii 1904―1905 și s-a sfîrșit cu victoria japonezilor.

― Cum?

― Fetele nu fac armată. Eu îs fată... să spuie papa... Și-n afară de asta, japonezii tăi au avut noroc, da-s niște fricoși.

― Minți!

― Mint? Atunci de ce-s galbeni?

― Cum de ce? Fiindcă-s galbeni; așa-s japonezii.

― Să-ți spun eu: is galbeni de frică. Toți au gălbenare! țipase Olguța pentru urechile întregii Japonii... Și dacă vrei să te bați, să te bați cu mine, nu cu rușii, încheiase Olguța cu fruntea sus.

La masa dată în cinstea ambilor amirali, domnul Deleanu citise următorul comunicat:

Potemkin și Kami-Mura

Au pornit dîrji la răzbel

Foc și pară și oțel.

Ura! Ura!

S-au luptat cît s-au luptat

― Umplînd casa de clemstre ―

Prin salon, sufragerie

Și prin locuri mai sihastre.

Au mai stat ei și la colț

― Aveau și părinți dușmanii!

Ripostând: colț pentru colț,

Cu toată cenzura mamii.

În ce hal fără de hal

Ți-e chipiul, Potemkin!

Dar e peste-amiral

Kami-Mura-i mai puțin!

Peste-peste-amiral

Kami-Mura-i avansat.

Dar chipiul e-ntr-un hal

Supra-supranatural.

Kami-Mura a învins,

Și Dănuț a cîștigat;

Dar Olguța a pretins

Că e fată, nu băiat.

Și că deci nu poate fi

Biruită, nici vasal,

Fiindcă n-a fost niciodată

Autentic amiral.

Envoi (1)I

Kami-Mura legendar,

Vezi proverbul cu căruța!

Buturuga nu-i la ruși,

Ocolește-o pe Olguța.

Envoi II

Japonezi stăpînitori

Pe îndepărtata mare,

La ce bun? Toți veți pieri

În curînd de gălbenare.

Odăița lui Dănuț avea și flota! Flota de lighean lucrată de moș Gheorghe din coji mari de nucă: chi­brituri drept catarg, foițe de hîrtie ceruită drept vîntrele, buzele lui Dănuț drept vînt și ale Olguței drept ciclon.

Flota de băltoace: corăbioare debile încărcate ca arca lui Noe, cu vietăți de celuloid găunos.

1 Dedicație (fr.).

gasiti aici teatru radiofonic la microfon..............
https://latimp.eu/la-medeleni-de-ionel-teodoreanu-teatru-audio-drama-la-microfon-1988/